Radu Gyr - Nuferi

 

 

Pe iazul plin de broaște dolofane,
sub zumzete albastre de țânțari,
cine bătu lumina-n ținte mari
și-a răstignit-o-n candide piroane?

Când au ieșit din mâini de aurari,
din dălți subțiri și gingașe ciocane,
genunchi plăpânzi, călcâie diafane
și umeri goi de heruvimi amari?

Sau poate noi, iubito, cine știe,
cuprinși în brațe-ntr-un amurg de veac,
ne-am înecat pe-un fund de veșnicie

și-acolo unde ochii noștri zac
o taină, un crâmpei de duioșie
aprinse albe candele pe lac.

 

Nicolae Steinhardt - Trei soluţii

 

Testament politic

Pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar – şi nu e neapărat nevoie să fie un lagăr, o temniţă ori o altă formă de încarcerare; teoria se aplică oricărui tip de produs al totalitarismului – există soluţia (mistică) a credinţei. Despre aceasta nu va fi vorba în cele ce urmează, ea fiind consecinţa harului prin esenţă selectiv.

Soluţia întâi: a lui Soljeniţîn

În Primul cerc, Alexandru Isaievici o menţionează scurt, revenind asupră-i în volumul I al Arhipelagului Gulag.

Ea constă, pentru oricine păşeşte peste pragul Securităţii sau altui organ de anchetă, în a-şi spune cu hotărâre: în clipa aceasta chiar mor. Îi este permis a-şi vorbi consolându-se: păcat de tinereţele ori vai de bătrâneţele mele, de nevasta mea, de copiii mei, de mine, de talentul ori de bunurile ori puterea mea, de iubita mea, de vinurile pe care n-am să le mai beau, de cărţile pe care n-am să le mai citesc, de plimbările pe care n-am să le mai fac, de muzica pe care n-am să o mai ascult etc. etc. etc. Dar ceva e sigur şi ireparabil: de-acum încolo sunt un om mort.

Dacă aşa gândeşte, neşovăitor, insul e salvat. Nu i se mai poate face nimic. Nu mai are cu ce fi ameninţat, şantajat, amăgit, îmbrobodit. De vreme ce se consideră mort, nimic nu-l mai poate speria, îmbrobodi, atrage, aţâţa. Nu mai poate fi amorsat. Nu mai are – fiindcă nu mai speră, fiindcă a ieşit din lume – după ce jindui, ce păstra sau redobândi, pe ce îşi vinde sufletul, liniştea, onoarea. Nu mai există moneda în care să-i poată fi achitat preţul trădării.

Se cere însă, fireşte, ca hotărârea să fie fermă, definitivă. Te declari decedat, primeşti a te învoi cu morţii, desfiinţezi orice speranţă. Te poţi regreta, ca doamna d’Houdetot, poţi regreta, însă această sinucidere morală şi prin anticipaţie nu dă greş. Riscul unei cedări, al consimţirii la denunţ, al unei recunoaşteri fanteziste a pierit cu desăvârşire.

Soluţia a doua: a lui Alexandru Zinoviev

Este cea găsită de unul din personajele cărţii Înălţimile găunoase. Personajul e un om tânăr, prezentat sub porecla alegorică Zurbagiul. Soluţia stă în totala neadaptare în sistem. Zurbagiul nu are domiciliu stabil, nu are acte în regulă, nu e în câmpul muncii; e un vagabond, e un parazit, e un coate goale şi o haimana. Traieşte de azi pe mâine, din ce i se dă, din ce pică, din te miri ce. E îmbrăcat în zdrenţe. Munceşte pe apucate, uneori, când şi dacă i se iveşte prilejul. Îşi petrece mai toată vremea în puşcării ori lagăre de muncă, doarme pe unde apucă. Hoinăreşte. Pentru nimic în lume nu intră în sistem, nici măcar în cea mai neînsemnată, mai păcătoasă, mai neangajantă slujbă. Nici măcar păzitor la porci nu se bagă, neurmând pilda eroului unei nuvele a lui Arthur Schnitzler: acela, obsedat de frica de răspundere, sfârşeşte porcar. Nu, Zurbagiul s-a proiectat (în stil existenţialist) odată pentru totdeauna câine de pripas, capră râioasă, călugăr budist cerşetor, smintit, nebun pentru (întru) libertate.

Un asemenea om, aflat la marginea societăţii, e şi el imun: nici asupra lui nu au de unde exercita presiuni, nu au ce-i lua, nu au ce-i oferi. Îl pot oricând închide, hărţui, dispreţui, batjocori: dar le scapă. Odată pentru totdeauna a consimţit a-şi trăi propria viaţă conform exemplului şi modelului unui perpetuu azil de noapte. Din sărăcie, neîncredere, neseriozitate şi-a făcut un crez; se aseamănă unui animal sălbatec, unei fiare jigărite, unui tâlhar la drumul mare. E Ferrante Palla al lui Stendhal. E Zacharias Lichter al lui Matei Călinescu. E un iurodivâi laic, un drumeţ neplictisit (iar Wotan coborând pe acest pământ ce nume poartă? Der Wanderer), un jidov rătăcitor.

Şi-i slobod la gură, vorbeşte de istov, dă glas celor mai primejdioase anecdote, nu ştie ce-i respectul, toate le ia de sus, spune ce-i trece prin minte, rosteşte adevăruri pe care ceilalţi nu-şi pot îngădui să le şoptească. E copilul din povestea regelui gol, a lui Andersen. E bufonul regelui Lear. E lupul din fabulă – şi ea îndrăzneaţă – a lui La Fontaine: habar nu are de zgardă.

E liber, liber, liber.

Soluţia a treia: a lui Winston Churchill şi Vladimir Bukovsky

Ea se rezumă: în prezenţa tiraniei, asupririi, mizeriei, nenorocirilor, urgiilor, năpastelor, primejdiilor nu numai că nu te dai bătut, ci, dimpotrivă, scoţi din ele pofta nebună de a trăi şi de a lupta.

În martie 1939, Churchill îi spune Marthei Bibescu: “Va fi război. Praf şi pulbere se va alege din imperiul britanic. Moartea ne pândeşte pe toţi. Iar eu simt că întineresc cu douăzeci de ani“.

Cu cât îţi merge mai rău, cu cât sunt greutăţile mai imense, cu cât eşti mai lovit, mai împresurat ori mai supus atacurilor, cu cât nu mai întrevezi vreo nădejde probabilistică şi raţională, cu cât cenuşiul, întunerecul şi vâscosul se intensifică, se puhăvesc şi se încolăcesc mai inextricabil, cu cât pericolul te sfruntează mai direct, cu atât eşti mai dornic de luptă şi cunoşti un simţământ (crescând) de inexplicabilă şi covârşitoare euforie.

Eşti asaltat din toate părţile, cu forţe infinit mai tari ca ale tale: lupţi. Te înfrâng: le sfidezi. Eşti pierdut: ataci. (Aşa vorbea Churchill în 1940). Râzi, îţi ascuţi dinţii şi cuţitul, întinereşti. Te furnică fericirea, nespusa fericire de a lovi şi tu, fie chiar infinit mai puţin. Nu numai că nu deznădăjduieşti, că nu te declari învins şi răpus, dar şi guşti din plin bucuria rezistenţei, a împotrivirii şi încerci o senzaţie de năvalnică, dementă voioşie.

Soluţia aceasta, fireşte, presupune o tărie de caracter excepţională, o concepţie militară a vieţii, o formidabilă îndârjire morală a trupului, o voinţă de oţel înnobilat şi o sănătate spirituală adamantină. E probabil că presupune şi un duh sportiv: să-ti placă bătalia în sine – încăierarea – mai mult decât succesul.

E şi ea salutară şi absolută, deoarece e bazată pe un paradox: pe masură ce ei te lovesc şi-ţi fac mai mult rău şi-ţi impun suferinţe din ce în ce mai nedrepte şi te încolţesc în locuri mai fără ieşire, tu te veseleşti mai tare, tu te întăreşti, tu întinereşti!

Cu soluţia Churchill se identifică şi soluţia Vladimir Bukovsky. Bukovsky povesteşte că atunci când a primit prima convocare la sediul KGB n-a putut închide un ochi toată noaptea. Firesc lucru, îşi va spune cititorul cărţii sale de amintiri, cum nu se poate mai firesc; nesiguranţa, frica, emoţia. Dar Bukovsky urmează: n-am putut dormi de nerăbdare. Abia aşteptam să se faca ziuă, să fiu în faţa lor, să le spun tot ce cred eu despre ei şi să intru în ei ca un tanc. Fericire mai mare nu-mi puteam închipui.

Iată de ce n-a dormit: nu de teamă, de îngrijorare, de emoţie. Ci de nerăbdarea de a le striga adevărul de la obraz şi de a intra în ei ca un tanc!

Cuvinte mai extraordinare nu cred să se fi pronunţat ori scris vreodată în lume. Şi mă întreb – nu pretind ca e aşa cum spun eu, nu, câtuşi de puţin, mă întreb doar, nu pot să nu mă întreb – dacă nu cumva universul acesta, cu toate roiurile lui de galaxii cuprinzând fiecare mii ori milioane de galaxii fiecare cu miliarde de sori şi cel puţin câteva miliarde de planete în jurul acestor sori, dacă nu cumva toate spaţiile, distanţele şi sferele acestea măsurate în ani-lumină, parseci şi catralioane de mii de mile, toată viermuirea aceasta de materie, aştri, comete, sateliţi, pulsari, quasari, găuri negre, pulberi cosmice, meteori, mai ştiu eu ce, toate erele, toţi eonii, toate timpurile şi toate cuantumurile spaţio-temporale şi toate astrofizicile newtoniene ori relativiste au luat fiinţă şi există numai pentru ca să fi putut fi exprimate aceste cuvinte ale lui Bukovski.

Concluzie

Tustrele soluţii sunt certe şi fără greş.

Altele, pentru a ieşi dintr-o situaţie-limită, dintr-un univers concentraţionar, din mrejele unui proces kafkian, dintr-un joc de tip domino, labirint sau cameră de anchetă, din teamă şi panică, din orice cursă de şoareci, din orice coşmar fenomenal, nu ştiu să existe. Numai acestea trei. Însă oricare din ele e bună, suficientă şi izbăvitoare.

Luaţi aminte: Soljeniţîn, Zinoviev, Churchill, Bukovsky. Moartea consimtiţă, asumată, anticipată, provocată; nepăsarea şi obrăznicia; vitejia însoţită de o veselie turbată. Liberi sunteţi să alegeţi. Dar se cuvine să vă daţi seama că – lumeşte, omeneşte vorbind – altă cale de a înfrunta cercul de fier – care-i în bună parte şi de cretă (vezi Starea de asediu a lui Camus: temeiul dictaturii e o fantasmă: frica) – e foarte îndoielnic să găsiţi.

Veţi protesta, poate, considerând că soluţiile subînţeleg o formă de viaţă echivalentă cu moartea, ori mai rea ca moartea ori implicând riscul morţii fizice în orice clipă. Asta aşa este. Vă miraţi? Pentru că nu l-aţi citit pe Igor Safarievici, pentru că încă nu aţi aflat că totalitarismul nu e atât închegarea unei teorii economice, biologice ori sociale, cât, mai ales, manifestarea unei atracţii pentru moarte. Iar secretul celor ce nu se pot încadra în hăul totalitar e simplu: ei iubesc viaţa, nu moartea.

Moartea, însă, cine, Singur, a învins-o? Cel ce cu moartea o a călcat.

(pg.6-9)

Nicolae Niculescu*

 

* E inutil, credem, a explica raţiunea adoptării acestui pseudonim. Reamintim că textul fusese destinat unei circulaţii mai mult sau mai puţin restrânse. E, de asemenea, inutil a insista asupra legăturii intrinseci dintre cele două testamente ale lui N. Steinhardt. Cuvântul era pentru el doar o expresie a faptei.

(Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Dacia)

 

Octavian Paler- Aceeași vârstă

 

 

Am exact vârsta la care Don Quijote și-a început aventurile,

Am aceeași vârstă și iubesc lumea la fel,

Nu-mi mai lipsește nimic.

Poate, un scutier îmi lipsește, dar nu-i nimic,

Voi porni singur la drum.

Am aceeași vârstă și aceeași nevoie să cred,

Nu-mi lipsește nimic.

Poate-mi va lipsi Rosinanta,

Dar nu-i nimic, voi merge pe jos.

Și poate morile sale de vânt,

Dar nu-i nimic, le voi inventa și pe ele.

Am aceeași vârstă cu Don Quijote și drumul m-așteaptă

Și în afară de un scutier, de Rosinanta și de morile sale de vânt

Nu-mi mai lipsește nimic

Ba da, eu m-am născut după Descartes.

 

 (Din vol Octavian Paler, Poeme, Ed. Semne, 2008)

 

 

 

Octavian Paler- Interviu cu Dumnezeu

 

 Ai vrea să-mi iei un interviu, deci, zise Dumnezeu.

- Dacă ai timp,  i-am răspuns. Dumnezeu a zâmbit.

- Timpul meu este eternitatea. Ce întrebări ai vrea să-mi pui?

- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a răspuns:

- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească, iar apoi tânjesc iar să fie copii; că își pierd sănătatea pentru a face bani, iar apoi își pierd banii pentru a-și recăpăta sănătatea

Faptul că se gândesc cu teamă la viitor și uită prezentul, iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul;că trăiesc ca și cum nu ar muri
niciodată și mor ca și cum nu ar fi trăit.

Dumnezeu mi-a luat mâna și am stat tăcuți un timp.

Apoi am întrebat:

- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecțiile de viață pe care ai dori să le învețe copiii tăi?

- Să învețe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc și că durează mai mulți ani pentru ca acestea să se vindece; să învețe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult, ci acela care are nevoie de cel mai puțin; să învețe că există oameni care îi iubesc, dar pur și simplu încă nu știu să-și exprime sentimentele; să învețe că doi oameni se pot uita la același lucru și ca pot să-l vadă în mod diferit; să învețe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalți și că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înșiși.

- Mulțumesc pentru timpul acordat,  am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să știe?

Dumnezeu m-a privit zâmbind și a spus:

- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

 

Mihu Dragomir - O ceaţă

 

Dincolo de cuvinte – e o ceaţă
în care uneori mă cufund.
Acolo, doar cu mine mă-nfrunt,
cu muntele meu ursuz, călător, de ceaţă.


Ca nişte păsări pierdute în nori,
cuvintele zboară uneori departe de mine.
E o toamnă, atunci, când soarele-i singur cu mine,
şi aştept marii, negrii tăi nori.



Întinde doar mâna, şi mă găseşti.
Întinde doar mâna, fără cuvinte.
Pe cărări ce înca n-au început să se zvânte,
dincolo, la rădăcina cuvintelor mă găseşti.

Mihu Dragomir- Tu

 

 

Numai cât te gândesc,
și sângele dansează în jurul inimii,
numai cât te aud,
și sângele se resfiră ca o harfă.
Poate nu știi, poate n-ai să știi,
dar mersul tău e-un alfabet copilăresc,
și numai cu el îmi scriu poemele,
sub recele pojar al stelelor.
Numai cât surâzi,
și dezleg alchimiile,
numai cât te gândesc,
și-aud în lacul neliniștit al inimii
un foșnet : se desprimăvărează.

I.L. Caragiale - Scrisoare către Alexandru Vlahuță

 

 „Frate Vlahuţă

De ce să ne facem spaimă si inima rea degeabă? La noi nu e nici mai multă nici mai puţină stricăciune decât în alte părţi ale lumii, şi nici chiar nu s’ar putea altfel. Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi; oamenii sunt peste tot oameni. Limbă, costume, obiceiuri, apucături intelectuale şi morale, religiuni – precum şi toate celelalte rezultate ale locului unde au trăit, ale împrejurărilor prin care au trecut – îi pot arăta ca şi cum s’ar deosebi mult cei dintr’un loc de cei dintr’altul; ei însă, în fundul lor, pretutindeni şi totdeauna sunt aceiaşi. Nu există pe pământ speţă zoologică mai unitară decât a regelui creaţiunii. Între un polinezian antropofag şi cel mai rafinat european, altă deosebire hotărâtă, nu există decât modul de a-şi găti bucatele. Nici un neam de oameni nu-i mai bun sau mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost; unul e mai așa, altul mai altminterea; dar, la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zi-le oameni şi dă-le pace! Aşadar, să nu ne mai facem inima rea şi spaimă gândindu-ne că lumea românească ar fi mai stricată decât altele. Nu, hotărât; neamul acesta nu e un neam stricat, e numai nefăcut încă; nu e pân’acum dospit cumsecade. E încă nelimpezit de mizeriile seculare sub care a mocnit cu junghetura frântă; încă nu crede în dreptate; încă nu poate scoate din sânu-i pe cine să-i poată comanda; încă nu ştie de cine să asculte – fiindcă nu are deocamdată încredere în nimeni… Fript cu lapte, sufla şi ‘n brânză. N’a ajuns să cumpănească bine ceea ce i se pune împotrivă; şi astfel încă nu înţelege că în mâna lui ar sta să-şi îndrepteze soarta şi să dispună apoi de ‘ntregul de ea – precum e drept şi precum are să şi fie odată.
În fine, nu are încă destulă îndrazneală să-şi răfuiasca socotelile cu „binevoitorii lui epitropi”. Dar cu vremea, trebuie să vină şi asta; trebuie să vină şi întelegerea fără de care nu poate fi o naţiune sigură de avutul ei, nici de onoarea, nici de viitorul ei.

Românii sunt astazi un neam întreg de peste zece milioane de suflete, având una şi aceeaşi limbă (nu ca s’o lăudăm noi), extraordinar de frumoasă şi de … grea, având un mod de gândire deosebit al lui, o comoară neprețuită de filosofie morală, de humor şi de poezie – cu atât mai originală avuţie cu cât este un amestec de moşteniri şi de dobândiri antice, greceşti, slave, orientale si altele, pecetluite toate cu netăgăduită lui nobila peceţie romanica, latină, care-l arată bun şi netăgăduit stăpân al lor.
Din aceasta stapânire seculară a lui rezultă şi puterea nebiruită de asimilare a acestui popor, ce încă d’abia pe departe încep a-şi simţi importanţa în lumea europeană. Și de aceea, este aşa greu de ‘nţeles teama ce o au unii de „înstrăinarea neamului românesc”, „de alterarea spiritului naţional”, de… „pierderea românismului”!

Să se piarză neamul românesc! – Auzi dumneata! … Dar să ne temem că are să se prăpădească, să se piarză, aşa de azi pe mâine, până nici nu s’a ridicat încă bine ‘n picioare, un neam de zece milioane!…
De ce?… Fiindcă un Fănică oarecare, sec, n’are destul respect pentru antemergătorii progresului nostru cultural?… fiindcă un muţunache maimuţeşte apucăturile şi tonul de boulevardier parisien?… fiindcă inteligenţe tinere îşi risipesc zadarnic vremea în a critica, în loc să şi-o întrebuinţeze în a face mai bine decât au făcut aceia pe care îi critică?… Tânăr, bătrân, face omu, individual, ce-i place şi ce ştie face… Ei, şi? Aici nu e vorba de ce-i place unuia sau altuia să facă; e vorba de ce poate face o lume întreagă… Şi lumea îşi vede înainte de mersul ei; facă oricine ce-o pofti… Cine nu merge cu ea înainte şi stă, cu gândul la sine – să-și facă în ceafă cărarea, să critice tot fără a face nimica, să ţâfnească de necaz că alţii au făcut ceva înainte-i ori că alţii vor însemna ceva pentru dânsul – acela îşi crede ziua lui eternă; si, mâine, lumea o să fie departe de el înainte, şi el o să se afle înapoi, departe de ea. Ba, adesea, lumea trebuie să dea câţiva paşi înapoi, ca să-şi ia vânt spre a merge mai sigur înainte. Vai de cel ce n’a luat seama la mişcarea ei prudentă!… se va găsi rătăcit, că s’a bizuit a merge cu capul înainte fără socoteală. Oamenii toţi mor; unii mai de timpuriu, alţii mai târzior… Dar, toţi mor; dar numai unii îmbătrânesc: aceia cari nu simt că lumea merge şi că omul nu trebuie să se înţepenească ‘n călcâe pe loc, ci trebuie să se lase dus, în pasul lumii. De aceea vedem atâţia tineri bătrâni şi atâția bătrâni tineri… atâția zdrăveni şi verzi până la chemarea de sus şi atâţia ofiliţi şi muceziţi înainte de a fi legat rod… …

Să se prăpădească neamul românesc? Dar întoarcă-se Oltul şi Muresul de-a’ndărătelea către obârşia lor în creerii munţilor Cicului, neamul românesc tot el, neam românesc va fi, lucrând cuminte, aşteptând cu răbdare vremea când să dea şi el culturii şi civilizaţiei europene concursul lui specific, pe cât va fi fost înzestrat pentru asta de Pronia cerească – fiindcă oricum ne-om învârti şi ne-om răsuci noi oamenii, legile care stăpânesc mersul omenirii tot în mâna Proniei cereşti sunt şi trebuie să rămână; căci a puterii acesteia nepătrunse de noi este şi omenirea o arătare.
Fie dată în omenire parte cât mai frumoasă şi neamului românesc! Dumnezeu să te ţină în sfânta lui pază!
Al tău vechiu, Caragiale”

(I.L. Caragiale, Despre lume, artă și neamul românesc)