Mihai Beniuc - Biografie

Mihai Beniuc (n. 20 noiembrie 1907, Sebiş, Arad - d. 24 iunie 1988) a fost un poet, prozator şi psiholog român.

Este fiul lui Athanasie Beniuc şi al Veselinei. Urmează Liceul Moise Nicoară între 1921-1927 din Arad, unde îl are ca profesor de literatură pe profesorul Alexandru T. Stamatiad. Debutează în revista liceului, „Laboremus”. Participă la cenaclul lui Victor Papilian. Licenţiat în psihologie, filozofie şi sociologie al Universităţii din Cluj, în 1931. După o specializare la Hamburg cu J. von Uexkull în psihologia animalelor, a parcurs ierarhia universitară de la asistent la profesor universitar. După terminarea celui de-al doilea război mondial, este conferenţiar la Facultatea de Psihologie din Cluj (ca specialist în psihologia animalelor) şi autorul unor volume de versuri (Cântece de pierzanie, 1938, Cântece noi, 1940, Oraşul pierdut, 1943), privite de public şi de critica literară cu înţelegerea şi simpatia cu care este privită arta naivă.
Adevărata sa carieră literară începe în 1946, când publică volumul cu un titlu bine ales, Un om aşteaptă răsăritul, şi pleacă în calitate de consilier cultural la Moscova. După doi ani se întoarce în ţară, se stabileşte la Bucureşti şi primeşte funcţii şi onoruri de care se prevalează fără ezitare pentru a-i obliga pe contemporani să-l trateze ca pe un mare poet.

Are grijă, în acelaşi timp, să-i defăimeze pe poeţii cu adevărat importanţi (de exemplu, pe fostul lui profesor, Lucian Blaga, aflat pe atunci în dizgraţie din motive politice). Publică în medie câte o carte pe an, îşi reediteazã cu o frecvenţă permisă numai privilegiaţilor aproape toate scrierile şi manevrează în aşa fel încât multe dintre ele să-i fie traduse în străinătate, are grijă să i se rezerve capitole în manualele şcolare etc.

În 1965, cu puţin timp înainte de moarte, Gheorghe Gheorghiu-Dej, cu concursul (nu chiar dezinteresat) al lui Zaharia Stancu, care va prelua de altfel funcţia, îl înlătură din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor. Redevine profesor de zoopsihologie, de data aceasta la Universitatea din Bucureşti.

Traversează fără mari pierderi perioada de relativă liberalizare din a doua jumătate a deceniului şapte, când sunt dezavuaţi în mod public mulţi dintre scriitorii devotaţi cândva lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.

Mihai Beniuc face uitată cartea sa de versuri din 1951, Cântec pentru tovarăşul Gh. Gheorghiu-Dej, şi se reprofilează, începând să scrie "cântece" pentru tovarăşul Nicolae Ceauşescu. În ultimii ani de viaţã, deşi nu mai este ce-a fost, stă fără griji în vila sa din cartierul Primăverii şi fabrică, pe bandă rulantă, poeme de glorificare a "marelui conducãtor", al PCR şi al României socialiste, poeme pe care vin să le ridice la ocazii festive curieri de la principalele ziare şi reviste ale epocii. Moare la 24 iunie 1988 şi este înmormântat în Cimitirul Evanghelic Luteran din Bucureşti.

Volume de versuri (selectiv)

Cântece de pierzanie, 1938
Cântece noi, 1943
Oraşul pierdut, 1943
Un om aşteaptă răsăritul, 1946
Mărul de lângă drum, 1954
Steaguri, 1951
Cântec pentru tovarăşul Gheorghiu Dej,1951
Partidul m-a învăţat, 1954
Trăinicie, 1956
Azimă, 1956
Inima bătrînului Vezuv, 1957
Cu un ceas mai devreme, 1959


Romane

Pe muche de cuţit, 1959
Dispariţia unui om de rând, 1963
Explozie înăbuşită, 1971