Traian T.Coşovei - Omul care aşteaptă la ceas
Ia, gura, stinge ţigarea, mucles, jos clanţa!
Eram singur cu don’ plotonier Sanchio Panza.
Se cam întunecase romanţa
Şi din ceas curgeau doar robinete de noapte, de frig şi de fier.
Îmi vedeam de viaţa mea prin ochii lui don’ plotonier
Se cam alesese praful de puşcă din copilăria mea cu pietre
bâlbâiam numai sărumâna şi sărumâini.
Traversam o pustietate de mucava, o butaforie de sentimente
dădeam din coate să ajung din urmă celuloza cu evenimente–
perle date la porci…
Mamă, mamă, din ce fire mă împleteşti sau mă torci
lângă ceas, la subsuoară cu ziarul de mâine, cu pantofii de lac?
La satelit, prin punga de aurolac
păream infinit: un grăjdar şi birjam
nişte cai de căruţă, mă zvârcoleam între om şi maimuţă fără să am habar.
Eram o viaţă dată la zar
tricotată din cele mai mici amănunte de zdrenţe…
La ceasul oprit aşteptam –
purtam pe umăr parpalacul tocit al unei absenţe.
