Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

A. E. BACONSKY - Cesare Pavese



Prozator, eseist, autor al unui jurnal celebru, Cesare Pavese e poate mai puţin notoriu ca poet, deşi volumul său de versuri complete, apărut sub îngrijirea lui Italo Calvino ne situează în faţa unei opere ce n-ar putea lipsi dintr-o antologie oricît de capricioasă a liricii contemporane universale. De altfel în poezia lui vom regăsi aproape întreaga problematică a prozei, a eseurilor şi a paginilor lui de jurnal şi chiar formula ca atare a poemelor transvasează discret cu aceea a altor genuri practicate paralel, supunîndu-se umorii secrete a poetului, modelîndu-se mereu în funcţie de pasiunile şi crezurile sale mărturisite sau refulate. Şi poate, dacă uneori meandrele ideative terorizează imperceptibil inspiraţia şi spontaneitatea, transcriindu-se pînă la concretul acelor manuscrise contorsionate, chinuite cum ni le arată fotocopiile reproduse de exegeţi, alteori asemenea interferenţe se soldează cu aventuri spirituale ce n-au fost decît profitabile poetului în limitele structurii sale propice tuturor dialogurilor interioare, sub pavăza căutării şi îndoielilor fecunde.
Originar din mediile ţărăneşti depeizate, născut în 1908 la Santo Stefano Belbo în Piemont, copilăreşte în peisajul ce-l va urmări întotdeauna, urmează la diferite instituţii de învăţămînt liceal, între care un colegiu iezuit şi apoi la Facultatea de litere a Universităţii din Torino. Spirit grav, înclinat spre studii temeinice, pasionat de clasici şi de marii umanişti, învaţă singur atît engleza, cît şi limbile antince, ajungînd să citească în original literatura latină şi greacă. E încă din adolescenţă atras de scriitorii americani moderni, de puterea singulară a realismului lor nou şi de mesajul lor vital. Ambianţa tinereţii sale o constituie cercurile antifasciştilor care nu izbutesc totuşi să-l antreneze în mişcarea lor clandestină; Pavese rămîne în afara acţiunii militare propriu-zise, deşi simpatia lui îl dirijează tot mai evident spre atitudinea mereu mai ostilă statului mussolian ce se instaura treptat. Fondul său anxios, melancolia şi vocaţia singurătăţii se fac simţite încă în anii studiilor universitare, o dată cu obsesia sinuciderii care avea să triumfe atît de tragic asupra lui. Totuşi relaţiile sale cu grupări militante se soldează în cele din urmă cu un proces politic din care rezultă condamnarea tînărului poet şi eseist la un domiciliu forţat ce i se fixează undeva în zonele sterpe ale Calabriei. După un an, beneficiind de o amnistie, se stabileşte la Torino, de unde mai tîrziu va trece la Roma. Viaţa lui e consumată de vicii interioare, iubirea îl îndurerează şi-l face să plonjeze mereu mai adînc în el însuşi, activitatea literară vastă, diversă, ajunsă în anii de după cel de-al doilea război mondial la o consacrare largă, nu poate stăvili valul absurd al tuturor prăbuşirilor ce-l antrenează, activitatea politică nu-i oferă nici ea un suport plauzibil - şi un destin întunecat îl apasă mereu. La 28 august 1950 se sinucide într-o cameră de hotel la Torino. Împlinise patruzeci şi doi de ani. Faima din ultimii ani ai vieţii, înaripată brus de tragicul lui sfîrşit, îi răspîndeşte fulgerător opera în toate ţările globului şi Cesare Pavese devine unul dintre scriitorii cei mai solicitaţi îndeosebi în rîndul noilor generaţii, ca şi francezul Albert Camus.
Poezia e pentru el un punct de plecare şi ea conţine în germene întreaga literatură a lui Cesare Pavese. Lirismul îi apare la început ca un domeniu străin şi preocuparea fundamentală a primei sale cărţi Lavorare stanca este - aşa cum ne-o spune el însuşi într-un eseu intitulat Il mestiere di poeta, datînd din 1934 - de a echilibra poemul cu povestirea: „ogni poesia, un racconto”. „Gustul meu, scrie el, aspira confuz spre o expresie esenţială de fapte esenţiale, şi nu spre obişnuita abstracţiune introspectivă, exprimată în acel limbaj livresc, aluziv, care în mod prea gratuit se vrea esenţial”. Stilistic, tendinţa derivată din acest crez e în direcţia sobrietăţii, mijloacele fiind suspecte de o apartenenţă retorică mai mult sau mai puţin disimulată şi îndeosebi imaginea: „non ne volevo nelle mie poesie e non ce ne mettevo (se non per sbaglio)”. Poetul îşi propune să evite „lirismul facil şi ştirb al metaforicilor”, exagerînd, cum recunoaşte el însuşi, dar aproximînd în fond una din principalele forme de rutină şi de inerţie, ce se prefigurează de pe atunci în lirica europeană: metaforismul suprastructural, artizanal, decorativ, falsul raport poetic. Tocmai dintr-un conflict cu imaginea - conflict instinctiv, iniţial - se naşte revelaţia adevăratei funcţiuni a imaginii pe care o descoperă astfel Pavese: „Quest’immagine era, oscuramente, il racconto stesso” - ceea ce ne aminteşte de arta poetică a lui Machado: poezia e cîntec şi povestire - „se canta una viva historia / Contando su melodia”. Poetul nu povesteşte, ci cîntă o povestire, povestindu-i melodia. A povesti melodia e desigur altceva decît a povesti imaginea; imaginea nu e povestită, ci ea e aceea care povesteşte. În această direcţie se va profila lirica esenţială a lui Cesare Pavese.
Originalitatea lui e poate înainte de toate aceea de a fi configurat drama singurătăţii bărbatului dincolo de toate acţiunile lui, de aparenbţa unei impetuozităţi vitale şi a unei libertăţi prezumtive. Iubirea e o încercare sau o obsesie de a escalada solitudinea, comunicarea e mai mult un ritual decît o realitate, convieţuirea e un mit al falsei armonii, oamenii rămînînd mereu singuri cu ei, în faţa unui destin monoton. O undă de monotonie traversează întreaga poezie a lui Cesare Pavese, o osteneală, o stare abulică. Poetul nu întreabă, nu caută, nu aspiră: fiecare poem e un pas înainte pe un drum ce nu duce nicăieri, viaţa e o meserie pe care o înveţi pentru a şti s-o piezi, şi pretutindenea te urmează singurătatea ca o umbră docilă. E un drum posibil, sau e drumul în sine, e un oraş sau e oraşul, e un timp sau e timpul? Interpretările care fixează şi circumscriu sunt aici mai neavenite ca oricînd.
Pavese descrie, aduce personaje pe care le urmăreşte într-o scenă întîmplătoare: un copil, un bătrîn, un căruţaş, o femeie, un beţiv, sau dialoghează cu cineva nevăzut şi neauzit, poate o iubită imposibilă, poate un semen al său, poate el însuşi devenit un alter-ego ingrat, absent, sfidător. Acel tu e pămîntul şi moartea, e purtător al unei dureri pe care-o ignorează, are vocea răguşită a mării şi chipul îi seamănă cu noaptea, e viaţa şi moartea, e odaia întunecoasă, e tăcerea. E termenul antitetic al existenţei, faţă de care ne împlinim, dacă periplul nostru existenţial poate fi compatibil cu împlinirea. Ceea ce tulbură în poezia lui Cesare Pavese e aerul ei cenuşiu mai presus de culori, e acel perpetuum mobile al melancoliei lui egale, urcînd iluzoriu pe nevăzute şi implacabile spirale.