Cristian Popescu - Ce mai face arta

Arta Popescu
CE MAI FACE ARTA
Arta își încalță pantofii cu tocul înalt, îi leagă cu sfori și trage tare de ele. Ca să danseze și cu ea cineva. Ca s-o scoată și pe ea cineva la Șosea. Ca să iasă și și ea măcar o dată în lume. Arta ăși leagă de dreapta o sfoară și trage blînd cu stînga. Așa se piaptănă ea. Numai așa se rujează.
Ah, păpușica mea! Cînd eram mic îi răstigneam carnea de plușpe-o cruce mică de lemn de traforaj. Și așteptam trei zile și trei nopți. Iar ea-mi sărea în brațe caldă, întreagă și vie. Din cînd în cînd, umbra i se făcea, parcă, de lumînare. Îi vedeam pe podea capul arzînd, săltînd, fumegînd. Și-mi plăcea.
Acum, la vîrsta ei, nu mai are de ales. Iese în fiecare duminică la marginea orașului. Stă ore întregi, aproape nemișcată, lîngă turnul înalt, cu ceas. Mîna dreaptă și-o leagă sus, c-o sfoară lungă-lungă, de limba cea mare, iarmîna stîngă și-o leagă la fel de limba minutelor. Și dă mereu, foarte încet, din mîini. A bun venit, a bun rămas. Ace semne cu batista albă la înger îngerașii ce vin sau pleacă la copiii sau la bătrînii din oraș. Că poate pîn la urmă or s-o vadă și pe ea și or s-o înțeleagă.
Arta e înțeleaptă. Arta mă-nvață. Nu mă menajează. Îmi spune verde-n față, cinstit: ”Să știi, dragă, că eu, una, m-am lămurit. Că pînă și păpușile trebuie să se-odihnească… După atîta amar de joacă de-a mama și de-a tata, sigur că le-apare și lor, săracele, în pîsla aia de cap, o lacrimă, acolo… Le-ncolțește și lor pînă la urmă din ea visu”. Așa să știi. Și le roade căpușorul pe dinăuntru cum vă rod pe voi gîndurile. Păi altfel cum?... Spune și tu! Doar să te uiți, așa, puțin mai mult într-o vitrină plină cu bibelouri și imediat ai să vezi. Că, zău, parc-ar fi numai măști mortuare de avortoni. Aoleuu…! Dumnezeu să-i ierte!... Măcar de-aș fi avut eu un bibelou de-ăsta în burtă… Unu de balerină, de exemplu. Măcar o dată să-l fi simțit cum mișcă!... Dădea ea din picioruș, imediat făceam și eu un pas. Ridica ea mînuța – imediat aș fi ridicat-o și eu. Ascultă aicea la mine că orice femeie gravidă de pe lumea asta e ca și păpușica aia de ți-o pui pe mînă ca pe-o mănușă. Iar păpușarul e copilul din ea..”
De ani și ani mă prăpădesc de dorul Artei. Ea a deschis primul bordel de femei gonflabile de la noi din oraș. Umflate de-a lungul anilor numai și numai cu ultima răsuflare a celor mai bravi bărbați ce-au murit pe-aici, prin locurile noastre. Mai ușoare decît aerul. Ies seară de seară la plimbare cu ele, cu fetele ei, cu vînzătorul de baloane din copilăria mea, care mergea pe stradă c-un buchet uriaș de baloane colorate, legat cu sfori de mînă. Matroană de femei gonflabile a Arta! Și-atunci cînd în sfîrșit chiar mi-o veni și mie rîndul să suflu în ele, să vezi ce-o să le mai întărească țîțele, să te ții ce-o să li se mai umfle burțile, ce-o să mai facă bujori în obrăjori! În fiecare noapre zeci de adolescente vor veni la mine-n cimitir. Să-mi ia încă o dată crucea-n brațe și să facă așa, cu ea, un pas sau doi de dans. Tangou sau vals. Și-apoi să plece-nlăcrimate. ..
Ah, Arto!...

CRISTIAN POPESCU, POET ROMÂN, 1959-1995