Cristian Popescu - Antiportret

– un psalm al lui Popescu –
Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît. Să stai, așa, și să muncești la creșterea părului și-a unghiilor tale, să lucrezi la curgerea boabelor de sudoare și, mai ales, la curgerea lacrimilor. Șiroi.
Numai să stai. Nemișcat. Și să-ți albească părul pe-o singură parte. Arătînd răsăritul. Să-mi albească firele din cap din cap doar pentru m-au tras înger-îngerașii Dumitale de ele, doar așa, că mi-au tras gîndurile de păr – nu prea tare – cum tragi păpușile de sfori ca să se bucure copiii. Numai de asta să-mi albească firele, Doamne. Arătînd mereu răsăritul.
Mie să-mi dai exact chipul care lipsește din toate cartoanele alea pitorești, atractive, de-și bagă capul prin ele oamenii la bîlci. Să fie ei, nu eu. Și nici măcar atît. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît.
Să nu mai scriu…. Să-mi publice așa, postum, doar buletinul de identitate – în cinzeșcinci de mii de exemplare, ediție de lux. Cu toate pozele de buletin din București, cu toate capetele lor amestecate între ele. Așa, ca și cum ar fi un lemn de icoană gata pregătit să se picteze icoana pe el.
Statuia mea de mult e gata. Și se va dezveli doar după șapte ani de stat pe dedesubt, pe sub pămînt. Statuia asta comemorativă. Pe dinăuntru. Scheletul. A fiecăruia și a tuturor. Oricînd în poziție de drepți. Nu, Doamne. Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu. Nici măcar atît.
Să-mi dai acum numai un strop din liniștea ce zace-n capul lui Alecsandri de la rotonda scriitorilor din Cișmigiu. Atît. Să mai fumez, așa, o țigară, visînd că eu am fost modelul după care s-a desenat acel schior rîzînd în soare, zburînd pe pante abrupte, survolînd munți întregi. Modelul pentru acel schior desenat pe orice pachet de țigări „Bucegi”.
Da, Doamne. Să stau liniștit. Ca un azil de bătrîni. Cu toții nemișcați. Aproape aliniați. Cu părul albindu-le numai pe-o parte, cum crește mușchiul pe copaci. Dar arătînd răsăritul. Așa să mă prindă întotdeauna sfîrșitul.
Nici mai, nici chiar, nici prea, nici foarte. Și nici măcar Popescu. Nu, Doamne. Nici măcar atît.


din volumul Arta Popescu (1994)