Iancu Văcărescu - O zi şi o noapte de primăvară la Văcăreşti

Se întinde o cîmpie
De subt poale de
Carpaţi,
Cîmp deschis de vitejie
La românii lăudaţi ;
Surpături sînt de o parte,
De-un oraş ce a domnit;
O gârliţă-ncoaci desparte
Un crîng foarte-nveselit.
Acolo am eu căscioară,
Pe un vârf de delişor ;
Curge-n vâlce-i o apşoară
Murmurînd încetişor.
Inpotrivă smălţuite
Dealuri altele se văd,
Ş-în vâlcelile-nflorite
Miei pasc, alerg, se joc,
Lăsînd ale lumei mare
Cinsti, nădejdi şi fumuri seci,
Amăgiri cu-ncredinţare,
Vrăjmaşi calzi, prieteni reci ;
Acolo cu sănătatea,
Cu odihnă însoţit,
Toat-a vieţii bunătatea
Dobîndeam eu îmmulţit.
Cînd la vie, la grădina,
Cînd la cîmp, de multe ori,
Cu o muncă prea puţină
Pildă dăm la muncitori.
Cînd cu mreji amăgitoare
Vii prindeam păsări din zbor ;
Cînd prin ţevi fulgerătoare,
Cu plumb le-azvârleam omor.

Cînd cu cîinii, prin pădure,
Vulpe, iepure fricos,
Lupul nărăvit să fure
îl răneam mai cu prisos.
Trăgeam mulţi din lăcuinţa
Ce-au adînc l-al apei fund ;
Cîţi, dînd la-nşalări credinţă,
Undiţi lesne îi pătrund.
Muncă, lupta, călărie,
Jocuri, umblete pe jos,
Mă-ntăreau cu veselie
Şi-mi dau-nvederat folos.
Curăţia şi măsura
Masa mea împodobea,
Mulţumea stomah, ochi, gura ;
Dar mă satură d-abia.
Muzele, ce-mi sînt dragi foarte,
Aveau ceasul hotărît,
Cînd cu cei carii n-au moarte
Mă-întîlneau numaidecît.
Cu nespusa lor dulceaţă
Minţile mi le-mmulţeau ;
Mînă, duh, ochi, limbă, viaţă,
Toate mi le-nsufleţeau.
Atunci cu încredinţare
Desluşeam un veac mai bun ;
Cu a cărui aşteptare
Răul oamenii supun.
D-amărunt privind natura,
Planeţi, răsărit, apus,
Stam gîndind :
Aşa făptură
Cine-ar fi-nvârtind de sus ?!

Cîtă slavă se cuvine
La unul ca el, i-o dăm !
Ş-însumi mulţumit cu mine
Mă duceam şi mă culcam.
Dormind astfel într-o noapte
Somnu-ntîi, ca vre un ceas,
Mă deştept, înţeleg şoapte,
Simt că de copil e glas.
Strigînd întreb : — Cine este ?
Cine-aicea s-a băgat ?
Cine-aici fără de veste
A-ndrăznit de a intrat ?
Mă uit !Ce să văz ?
Minune !
Preaciudat un copilaş,
Fricos cere iertăciune,
Se roagă să-i dau lăcaş.
Văz în spate-i arepi smulte,
Port frumos, dar sfîşiat;
Gata el să-mi spuie multe,
Eu, de somn îngreuiat,
— Las' — îi zic — om vorbi mâine,
Acum culcă-te, de vrei,
De ţi-e foame, iată pîine ;
Apă, vin, de-i vrea să bei.
— Dragul meu ! d-acestea toate

— Zice el — îţi mulţumesc ;
Ţi-e somn, văz ; dar, de se poate,
Oareşce am să-ţi vorbesc.
— Cît de mic sînt, vezi prea bine,
Nici beau, nici mănînc, nici dorm,
Şi acei ce sînt cu mine
Prea puţine ori adorm.
Somnul, celor care place,
E vrăjmaş omorâtor,
El îi face-n veci de zace
Şi mai multă viaţă mor .

Eu pe tine cu plăcere
Poci să te ţiu tot deştept ;
Ş-orice-i vrea-ţi dau făr-a cere,
Să te rogi, mult, nu aştept.

Vorbind nu ştiu ce vrăji face,
Somnul văz că mi-a pierit ;
De unde dormeam în pace
îmbrăcat m-am pomenit.

Tot spre el, nevrînd, mă poartă
Un puternic nu ştiu ce !
Ce-al ţicnitei mele soartă
Fir, cînd el veni, tăie.

Frumos caută, îmi zîmbeşte,
Mi-e drag, îl iubesc mai mult.
C-o blîndeţe el vorbeşte,
D-aş vrea tot ca să-l ascult.

Zice : — Aici nu este locu
Unde poci eu ca să-ţi spui
Cine sînt, la ce norocu
Mă făcu să mă supui.
Binişor mă ia de mînă,
Ş-într-o clipă m-aflu eu
În crîngşor, unde-o fîntînă
Curgînd face heleşteu.

Pe acelui undă lină
A nopţii făclie stînd
îndoită da lumină
Din oglindă-i se-întorcînd.
Pe cer, mii de mii de stele
Semănate străluceau ;
La cîmp focuri de surcele
De departe văpăiau.

Briliant varsă cu fală
Al fîntînei viu susur ;
O tăcere, o luceală
Preste tot domnea-mprejur.
Firei, glasul cîntăreţii,
Blîndei, dulci privighetori,
Spunea-n toarcerea verdeţii
Ş-a luminei după nori.
Apoi doru-i venea-n minte.
Ea de jale se spărgea,
Nevorbind spunea cuvinte
Ce simţirea atingea.
Înfoca, spuindu-şi tîngu,
Sub ea un copaci stufos,
Ce de-nalt stăpînea crîngu,
Ne-a dat razem şezînd jos.
Ast loc, el, şi vreme-alege,
Astfel începînd vorbi :
— Că e cea mai veche lege
Pe pămînt că-n cer, vei şti,
Cu plăceri, sau cu durere,
Cîte trăiesc, vor, nu vor,
Curînd ori cu-ntîrziere
Stăpînite-a fi d-Amor.
Amor care dumnezeii
îl slăvesc de
Dumnezeu,
Ce-nblinzeşte tigrii, leii.
S-înalţă pe om sînt eu.
Cîte-a făcut biruinţe,
Cîte jocuri, cui, mi-a spus ;
Cum ia
Joi-nchipuinţe ;
Ercule cum umple fus .
— Slavă — zice — îndestulă
Nici o slavă nu-mi era,
Al meu braţ viteaz, de hulă,
Pretutindeni m-apăra.

Iar acuma făr-a prinde
Eu de veste nicidecum,
Fără arcu a-mi întinde,
Fugar m-am trezit pe drum.
Mare foarte a fost jocu
Şi de tot neaşteptat ;
într-ascuns viclean norocu
A mea stingere-a lucrat.
A puterei săvîrşire,
Frumuseţele deplin,
Daruri mari au strîns oştire,
Ş-oricîte spui, zic puţin.
La un loc toţi nurii creşte,
Şaisprezece anişori,
S-în fetiţă-nchipuieşte
Fulger de biruitori!
Tocmai prin această ţară
Ce-o ştiam de tot a mea,
D-astfel d-întîmplare-amară
Eu nu mă puteam temea.
Neferit, fără gătire.
La arme nici mai gîndind,
Plin de rîsuri, de iubire,
La supuşii mei venind,
Zăresc, văz aşa copilă,
Abia seama i-am luat,
Cînd mă aflu fără milă
Totodată dezarmat.
Norocu gîndea să poată
Ca, prin ea meşteşugind,
Să mă-njuge-n veci sub roată ;
De-abia am scăpat fugind-
Prin păduri coprins de frică,
Alerg, stau, mă uit, ascult ;
Mă tem cînd o frunză pică ;
Deşii mărăcini m-au zmult.
Cînd mi se părea d-aproape
Că vrăjmaşul m-a sosit,

Nezburînd, adesea-n groape
Sărind, eu cădeam zdrobit,
A ta bună priimire
C-am scăpat m-a-ncredinţat,
Şi d-a lui nelegiuire
C-altu nu e vinovat.
Aş zbura d-aş avea stare,
La maica, la dumnezei ;
De ruşine mi se pare
Că n-o să-i mai văz pe ei !
Răsplătirea îmi aprinde
Jeratic nestins în piept,
Şi mirare mă coprinde,
Eu atît, cum mai aştept !
Biruirea mea în grabă
A putut a mă slabi :
Dar din stare cît mai slabă
Mai curînd poci m-întări.
Acum voi să se arate
D-am putere eu sau nu,
Ori sînt legile schimbate
După cum norocul vru.
Mişcare puţină face
Stă, s-al văz iar se mişcînd

Filomel-atunci, cînd tace,
Cînd iar s-aude cîntînd.
Ea îi simte-ntîi puterea,
Şi cu glas petrecător
Tuturor apropierea
Spune-a dulcelui amor.
Cu ea mii de păsărele
Se unesc concertuind ;
Şi deodată luna, stele
De tot faţă-mi pierd albind.
Saltă-n sus, pe lîngă focuri
Călător şi ciobănaş ;

Prerasună-n multe locuri
Dulce glas de fluieraş.
Toate se deştept, simt, cere
Magnetul însufleţit ;
Ce va prin înpărechere
Sufletul a fi-ndoit.
Se deştept cele-nsoţite
Spre-a-naltă slavă l-Amor ;
Nensoţite, despărţite ,
Spre-a jăli cel mai trist dor.
Aurora se coboară
Din braţele lui
Titon
Veselă şi rumeoară,
Fără teamă de vrun zvon.
P-a ei cale semănată
De trandafiri vii la feţi
Vine, porţi deschide-ndată
Zîmbitoarei dimineţi.
Focurile-şi răspîndeşte
Noaptea lor se supuind ,
Norii toţi îi aureşte
Viaţă firei înnoind.
Băşicuţile de rouă,
Ce pe iarbă strălucesc,
Cîmpului dau smalţuri nouă,
Florile-l înveselesc.
De miroase îmmulţite
Balsam viu, din ele dînd,
Zefir dulci suflări trimite
Ici şi colo se jucînd .
Arătorul ce sileşte
Boii săi cei grei la pas
Cîntînd spune ce doreşte —
Tare rasun-al lui glas.
Plăcute zbierături de turme
Aerul îl umple tot ;

Tauri grei p-ale lor urme
Apăsate mugiri scot.
Căluşaua d-altă parte,
Lor răspunde nichezind ;
Ecco prelungind înparte
Al ei glas tot se-înălţînd .
Ochiului s-arăt grămadă
Turnuri, case, vii, grădini,
Munţi verzi, munţi de o zăpadă
Lucitoare fiind plini.
Ducînd apă cînt fetiţe.
Mai încolo, lîngă oi,
Spun că ele ciobăniţe,
Că sînt bine cîţi sînt doi.
Ecco prea cu îngrijire
Al lor cîntec răscîntînd,
Drag îl duce la simţire
Şi dezmiardă orice gînd.
Rîndurele zbor se-întrece,
C-o aripă răzuiesc
Unda ce-şi torn pe trup rece,
Răcorite se-întăresc.
Face fluturi mii să zboare,
Cum va zefiraş uşor ;
Albini fac din floare-n floare
Furtişag nestricător.
Se înalţă cu mîndrie
Soarele pre răsărit,
Toate lui cu bucurie
Pe loc închinări trimit.
Prin armonie nespusă
De acord unsunător ;
Firea c-n mişcare pusă ;
Orice ton răsun-amor !!

înălţată mi-e simţirea :
Acum simt deosebit —
Simţind văz deosebirea
De simţit şi de simţit.
Sîngele mi se-înnoieşte,
Minţile mi se dezleg,
Orice glas mie-mi vorbeşte,
Orice ton eu înţeleg.
Vinele repede-mi bate,
Firei voi să dau răspuns
La simţirile-nălţate
Al meu glas e neajuns .
Dar mi-e inima deschisă
Ş-înlăuntru ei văzut,
Spune cu o mută zisă
Că ce simt mi-e prea plăcut!

Ajung ca în aromire
De plăcere îmbătat,
Cînd d-Amor cu o zîmbire
Ca din vis sînt deşteptat.
— Tinere iubite-mi zice
Destul, te cunosc acum :
De tine acum ferice,
Acum calci pe al meu drum !
Calcă cu statornicie,
Rabdă tot neostenit,
Şi-orice întîmplare vie
Nu fi deznădejduit !
Ce-ai mai scump, mai sfînt, mai mare
Legăminte omeneşti :
Gînd, păreri, încredinţare,
Toate să mi le jertfeşti !