A.E. Baconsky - Tu care-ai fost

 
Dusă de vânt — şi-al serii hotar ce-l atingem
De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure
Închipuiri, în albul pierit şi întinat …
Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece
Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
Uitării. Şi-n oglinda netulburată, rece,
Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin
Ce şi-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată –
Îţi vei desface părul şi vei privi cum vin,
Din negrul lui, răsfrângeri de noapte-ndepărtată.
Şi cum se-ntorc din ceaţă cărările-napoi,
Înfăşurând mumia unei iubiri ucise,
Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalţi şi goi,
Deşteaptă sensul unor imagini, unor vise …
Şi-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest
În gândul tău — sau poate în suflet, o durere
Trecută-n timp. Din toate va rămâne acest
Destin al unor veşnic pierdute giuvaiere,
De nu-ţi aduci aminte nici tu când le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe încet sub pleoapa-i neagră –
De-abia te vezi tu însăţi, pe-un orizont uitat,
Plecând diminuată în timp ca o tanagră.
Cine-ţi atinge pipetul la care-am stat să-ascult
Vântul şi luna? Cine din nou îşi poartă sumbra
Lui salcie? O, poate voi fi plecat demult …
Sărută-mă-n absenţă şi-n somn — sărută-mi umbra