Mircea Ivănescu - Iubire nedesluşită

să te îndrăgosteşti atunci, în cele din urmă, de zăpadă,
adica să ştii bine că e o iubire, în care se va sfîrşi
peste cîteva saptămîni prezenţa ei, şi aproape un an
după aceea are să trebuiască s-aştepţi, de-a lungul zilelor calde,
sau prin nopţile reci, sau prin ceaţă, dar fără ca ea
niciodată să-ţi apară înainte, sub paşi, pe mîini, sau
pe faţă, în toate zilele acestea.(ca în adolescenţă,
cînd citiseşi o dată că cea mai bună cale de a suporta
indiferenţa ei e să ţi-o închipui plecată.doar că acuma
nu ţi-o închipui absentă - ştii că nimic - ca într-o moarte -
nu ţi-o mai poate aduce acuma, aici, e ca o moarte).
şi fără să te gîndeşti la asta, ştiind
că s-ar putea ca pînă la iarna viitoare tu să n-o mai iubeşti,
zăpada - şi atunci? trebuie s-o iubeşti în zilele astea mărunte,
umede, şi murdare, în care ceaţa - se spune asta - mănîncă zăpada,
şi zăpada e ca o femeie bolnavă - şi tu o iubeşti -
şi să ştii - fără să te mai gîndeşti - c-are să se termine -