Înnalt şi-ngândurat ca visătorul,
Stând între cer şi-ntre pământ stingher,
Crescui şi eu din veşnicul mister
Din care toate îşi pornesc izvorul.
Când seva urcă-n trunchiul meu de fier,
Adâncul îmi trimite-n foi fiorul
Şi simt că-n mine năvăleşte dorul
Pământului de-a fi mai lângă cer.
Iar cerul peste vârful meu se-ndoaie
Şi svonuri tainice din infinit
O gură fac din fiecare foaie.
Şi-n freamătul de foi nelămurit,
Cu şoaptele veciei se-ntretaie
Suspinele pământului trudit.
