Marin Sorescu - Unde fugim de acasa ?
Lumea - format mic
Dă-ne, soare, zilnic papucul tău cald să putem ieşi pe asfalt. Că atunci când nu trec maşini noi desenăm pe el găini. Găini măiestre, ale căror ouă nu se şterg când plouă. Ba, din contră, din ele, clocite bine, ies copaci, veveriţe şi albine în fiecare zi, pe un kilometru de trotuar stricăm un kilogram de var. Începem cu portrete de mâţe şi alte animale până ajungem la triunghiuri şi linii goale. Facem fel de fel de cercuri şi pătrăţele şi nu mai lăsăm nici o figură să intre in ele. Le păzim o zi-ntreagă ca nimeni să nu le-nţeleagă. În noi în fiecare sforăie netrezit un pictor foarte mare. Unul, nedescoperit până acum niciodată, ca o ciupercă nerăsărită şi nemâncată. Şi de-aia toată ziua, în genunchi, pe asfalt, lucrăm, pentru că vrem să-l lansăm.
Dar de-o fi pictor sau ba, noi om desena şi aşa. Chiar dacă ursul nostru n-are decât o labă, se vede că e un urs de treabă.
Deşi suntem copii, operele noastre sunt pline de economii. Iată, pentru atâţia oameni desenaţi aici cu creta, vede acelaşi ochi de soare, care face naveta. Azi la mine, mâine la tine. Astăzi se uită cu el iepurele care mustăceşte fericit şi dă din urechi, mâine aceste frunze de stejar, perechi.
Noi ne căznim numai ca totul să fie frumos, pe sus şi pe jos. Dacă zboară pe cer doi porumbei şi-un cocor, punem mâna pe umbra lor. Aşa îi avem mereu lângă noi, cocorul şi porumbeii amândoi. Apoi, din când în când, mai luăm animale, păsări, şi din gând. Când zgâriem o figură nouă, nemaivăzută, cine ştie ce ciudat nagâţ sau nagâţă, parcă sugem din cea mai dulce ţâţă. Parcă muşcăm din visul de azi-noapte, cu dinţii noştri de lapte.
Ce, parcă n-am văzut cu ochii goi că desenaţi ditamai oameni mari şi voi? Faceţi toată ziua pe drum tot felul de gânduri din fum: o casă, un vapor care pluteşte pe un nor. Chiar mă întrebam eu câte-odată: unde s-or fi ducând toate aceste desene, nene? Aş vrea să pun mâna eu, unul, pe tot ce-a desenat cu fum omenirea, de când s-a inventat tutunul. Aşadar, ne întrecem şi pe această cale: voi pictaţi cerul, noi pământul de la aer mai la vale. Noi ne jucăm foarte gravi, gândindu-ne că pământul e făcut pentru zugravi. Iată, un munte de var ne-a ajuns pentru toţi câmpii. Au mai rămas fără păsări, cai şi stele: gardurile şi, pe alocuri, stâlpii. Mâine dimineaţă la ora şase trecem şi la case.
Scamatorii, scamatorii, scamatorii
Aţi văzut voi, copii, un om care mănâncă săbii de trei ori pe zi? Şi care scoate un porumbel, soarele şi tot cerul dintr-o batistă? N-aţi văzut, puneţi-l pe listă. Dar ursul care a învăţat carte şi spune la toată lumea că vrea să urmeze mai departe? Ştiţi cum se face să dispară în ceaţă un borcan cu dulceaţă?
Tii! Dar multe nu ştiţi voi, copii! Repede la circul cel mai înall să vă îmbogăţiţi cunoştinţele în asalt. Aici e ca la teatru, înţelegi totul dacă eşti cu ochii în patru. Cântă muzica, spectatorii au înlemnit: programul e nemaipomenit. Un om pescuieşte, aruncând undiţa în sală, ca în iazul de la moară. Din coafura unei doamne frumoase a scos două broaşte ţestoase, iar din sufletul unui vecin a pescuit un rechin. Să nu credeţi că toate acestea sunt minciuni sau că, doamne fereşte, la circ se întâmplă minuni.
Acrobaţii aceştia, care se dau peste cap în aer, pot sări aşa fiindcă sorb multă cafea. Eu – las' că-s şi mai uşor – dacă beau două cafele, zbor! Mă ţine atmosfera ca pe aeroplan şi scriu poezii pe tavan. Atenţie, urmează un număr interesant: dansează un elefant. Dansează singur, maimuţele l-au refuzat; mi se pare că le-a călcat pe picioare. Şi acum, aoleu, un om bagă capul în gura unui leu. Doar Emil zâmbeşte iară: "Hm, e leu doar pe dinafară. C-am mai văzut eu un urs alpin şi-n el era unchiul Marin". Să ştiţi că la circ animalele nu sunt de pâslă sau de plută, ci sunt auten¬tice, sută la sută. Leul l-ar mânca pe omul acela într-o clipită, dar e dresorul lui şi nu poate să-l înghită. Şi apoi l-au învăţat părinţii: dacă mănâncă prea mulţi oameni i se strepezesc dinţii.
Bum! Bum! A apărut fachirul dintr-un nor de fum. Fachirul e un om extraordinar – dacă vrea ne bagă toată fericirea în buzunar. El e spaima aricilor, fiindcă îi place să doarmă numai pe ace.
O, dar am rămas singuri. Toată lumea a plecat, că programul s-a terminat. Şi n-o să se mai dea o dată numai fiindcă am rămas noi, cu gura căscată. Aşa că mergeţi acasă, închideţi bine uşile şi, dacă vreţi, faceţi şi voi circ cu păpuşile. Scufiţa Roşie şi încă vreo câteva domnişoare sunt bune dansatoare. Iepuraşul de catifea va face salturi mortale în gura celorlalte animale. Pisica se va împrie¬teni la cataramă cu – săraca – rândunica. Dacă o să vi se pară prea mică trupa, priviţi-o numai cu lupa. Aşa o să puteţi vedea cele mai grozave animale din pădurile ecuatoriale.
La Grădina Zoologică
...Grădina zoologică e un fel de magazin de jucării, unde tigrii, girafele şi leoparzii sunt vii. Rogi lupul să te ia puţin în cârcă şi când colo te mănâncă. Hei, ca pe Scufiţa Roşie te-ar mânca, cuşca dacă l-ar lăsa. Dar, vedeţi, aceste cuşti de fier, sau colivii, sunt ca nişte bunicuţe ale lor: au grijă să nu facă prostii. Copii! lăsaţi un pic gălăgia. Faceţi acum cunoştinţă cu zoologia. Iată aici repre¬zentanţii mândrei faune, care ştiu să urle, să ragă, să zbiere şi să schiaune. (Dar, miraţi-vă mai încet, dragii mei, că asurziţi aceşti lei.) Oriunde întorci capul vezi un şarpe sau un leopard, care sare peste un gard. Iată tigrul adus din Bengal cu cheltuială. Toată blana de pe el e naturală. Mirela, acela nu se strigă "cuţu-cuţu", că e struţul. Balaurul care se prăjeşte pe nisip e crocodilul, iar bazinul de lângă el e Nilul. Elefantul care vă priveşte ursuz e în¬trebuinţat în loc de troleibuz. Încaleci pe el dimineaţa şi pleci la şcoală, mergând o mie de staţii prin pădurea ecuatorială. Sahara e o regiune şi mai dificilă. Pe acolo circulă numai această cămilă. Orişiunde ar pleca, îşi ia întotdeauna apă cu ea, aşa cam la vreo două-trei butoiaşe; cred că în cele două cocoaşe! (Fiindcă-i lim¬pede ca bună seara: nu poţi şti când curge apa în Sahara!) Cangurul, uite, are blana roşă. Ca să nu-şi piardă puii, îi poartă cu el într-o sacoşă (că i-a mai pierdut odată, i-a căutat Australia toată). Lupul trăieşte în haite şi pe la noi. Mănâncă dimineaţa oi, la prânz oi, şi seara tot oi. Din cauza acestui meniu fix, umblă oamenii după el prin păduri, cu puşti şi cu topoare, să-l cam omoare. Ursul polar poartă, ca un moş, cojoc şi fular. Îi e ciudă că aici nu-i aşa ger şi-ar intra într-un frigider. Ce să vă mai arăt? Rinocerul? Dromaderul? Grădina zoologică e foarte frumoasă, dar eu zic să mai mer¬gem şi-acasă. E târziu: a sunat şarpele cu clopoţei de ora trei. Şi animalelor nu le place să mai întârziem pe-aici după orele lor de servici. Ş-apoi, cei urâţi or fi venit de la lucru acasă şi acum ne aşteaptă la masă. Şi e musai până mâine în zori, să le povestim totul, măcar de-o sută de ori. Cum a fost, cum a decurs toată treaba... Altfel, înseamnă c-am văzut atâtea jivine degeaba.
Cunoştinţe peste cunoştinţe
Uite, animalele nu mai stau în cuşti, deoarece sunt domes¬tice. Adică toate sunt animale civilizate. Aşa că e bine să nu vă strâmbaţi la cai sau să scoateţi limba la oi, că râd de voi. Este un animal foarte folositor vaca, şi ce suflet bun are, săraca. Să vă mai spun că şi purceluşii folosesc foarte mult săpun? Ei ştiu cu toţii mai bine decât unii dintre voi că nu te poţi spăla cu noroi. Toate oile pe care le vedeţi dincoace formează o turmă (Mirela, iar ai ră¬mas în urmă!). Şi oile lucrează lapte, brânză şi smântână. Dar datoria lor de căpetenie e să ne dea flanele de lână. De altfel, să vă spun drept, lor nici nu le place să poarte vara cojoace. Singure merg, o dată pe an, să se tundă la cioban, cum mergeţi voi cei mai mici la "Ciufulici". Numai că oile nu au pretenţia, când le taie laţele nenea Stan, să le pună călare pe un lup sau pe un aeroplan.
Oile ştiu munţii noştri pe dinafară, că ar putea să vorbească despre ei la şcoală.
Auziţi vuietul ăsta ca de grădiniţă de scandalagii? Ne-apropiem de păsări. Tii! Tii! Răţuştele iar se ceartă pentru jucării! Dar pe voi vă rog să fiţi cuminţi. Puii pe care-i vedeţi aici încă nu sunt fripţi. Uitaţi-vă bine: cu câtă poftă ciugulesc ei vitamine. Găina care se plimbă printre ei, cu atâta fală, e o cloşcă, adică o incuba¬toare naturală. Ea a tot dat ocol cuibarului şi are bunătatea să clocească singură ouăle, când se întrerupe electricitatea. Năzdrăvanul ăsta roşu, l-aţi ghicit, este cocoşul. Găinile îl urmăresc pas cu pas, pentru că e singura pasăre cu ceas. Dar ceasul lui nu se vede, întrucât îl poartă undeva în guşă ori în gât. De fapt, e un deşteptător mai mare pe care-l pune să sune când soarele răsare. Aşa. Am ajuns şi la lac, unde fac raţele cele bătrâne "mac-mac" şi unde gâştele se scaldă şi fac şi ele toate boroboaţele. Vedeţi gâştele şi raţele? Arză-le-ar focul să le arză! Stau pe apă ca pe varză! Şi toată ziua (vezi că le sperii!) beau doar apă, ca şoferii. Şi pentru că a venit vorba: unde-o fi maşina aia? Că nu ne-o fi luat-o gaia? Dar nouă tot nu ne pasă. Avem cu ce merge acasă, să nu-ntârziem de la prânz: încălecăm pe câte-un mânz.
Fugă cu mingea
O curte mare, cât cuprinzi cu privirea, unde bat mingea oamenii în toată firea. Deşi, în general, ei nu sparg geamuri, sau mai ştiu eu, vreun cristal, se strâng în jur tot felul de vecini şi ţipă la ei a scandal.
Dar să fim atenţi la jucători, care sunt formidabili (uneori). Joacă atât de frumos, încât creşte iarba sub paşii lor, jos. Atunci pe tot stadionul trec fiorii, ca toamna printre nori cocorii. Dau atât de tare în minge, încât fiecare lovitură înseamnă gol, sau ceva ase¬mănător. Chiar şi luna provine de la un şut. Este o minge care n-a mai căzut. Unele mingi aruncate aşa, se prind pe cer, naiba să le ia! O, staţi puţin, că mi-am adus aminte! Nu-i adevărat ce v-am spus mai înainte. Nimeni aici nu ţipă şi nu plânge, zgomotele astea vin tot din minge. Că ea e plină, măi băiete, cu tot felul de vaiete. Şi când o atinge cu piciorul nenea Ion, vaietele se varsă pe stadion. Uitaţi-vă acum în jur; oamenii aceştia sunt muţi, v-o jur. Pe ei niciodată n-o să-i auziţi strigând, iar dacă se-ntorc acasă răguşiţi, să ştiţi c-au răguşit în gând.
Şi acum o fază pentru care toată săptămâna rândunica se va nesuferi cu pisica. Un jucător plimbă mingea cu capul şi pe picior, ca un jongleur. Ca fulgerul a înaintat, dar în faţa porţii s-a-mpiedicat. Suntem în minutul 27, către el zboară lin un stol de sticle de bere şi lapte. Se poate spune, din acest punct de vedere, că pe stadion curge lapte şi bere.
După cum vedeţi, şi oamenilor mari le cam place să se joace. Fotbalul ăsta, cu toată zarva, e un fel "de-a baba oarba''. Adică jucătorii noştri parcă – aoleu! – dau în minge legaţi c-o basma la bombeu (în loc de ochi). Nu le fie de deochi! În alte părţi, oamenii se luptă cu taurii cei ţepeni în copite şi cu coarnele pe gresia lunii ascuţite. Cum voi vă jucaţi "de-a v-aţi ascunselea"', jocul ăla s-ar putea numi "de-a v-aţi împunselea". Iar mai demult, în loc de minge, se aduceau tigri ori fioroşi lei şi tu trebuia să dai cu piciorul în ei. Atunci venea la stadion prea multă lume, de-aia din când în când se dădea drumul la lei direct în tribune. Numai aşa oamenii se hotăreau să mai părăsească jocurile, luând drumul casei şi al cetăţii, ca să facă istoria antichităţii. Dar ce vă tot vorbesc mereu, când nu mă aud nici eu? În urechea mea cea stângă cineva a început să plângă. Şi-n urechea mea cea dreaptă o talangă se deşteaptă.
Marea, o apă folositoare
Marea este şi pentru cei mici, nu numai pentru părinţi şi bunici. Şi la urma urmei, ei nici nu ştiu să se joace ca voi pe plajă, în nisip, în fel şi chip, făcând palate în care, pe furiş, intră scoicile prin acoperiş. Părinţii toată ziua ar vrea să vă culce. Să vă spun un secret: ei au venit la mare numai ca să vă încurce. Asa le merge gura: "Ce faci?" "Unde te duci?" "Stai aici!" Mai rău ca la bunicii care s-au făcut mici. Dar acum aţi venit cu mine şi eu, ştiţi, nu fac scandal. O să vă explic marea, val cu val.
Marea este o apă folositoare. Ea se întinde de aici şi până în zare. Se întinde şi mai departe, fireşte, dar marea aia nu se vede şi nu ne priveşte. Vapoarele alunecă pe apă: fâş, fâş, ca la un fel de săniuş. Dar mai bine dacă priveşti, vezi că alunecă pe peşti. Peştii sunt aici mulţi ca iarba. Şi cresc singuri, cum îmi creşte mie barba. Unii dansează, alţii au pene de papagal şi cântă pe lângă Insula de Coral. Prin alte ape, rechinii umblă la ei cu ferăstraie şi, dacă te prind, te taie. Unde este apa mai adâncă înoată nişte peşti urâţi, atât de urâţi, că nici ei între ei nu se mănâncă. Porcul de mare râmă algele pe lângă maluri, de se fac deasupra valuri. Foca este aproape cât luna. N-am o undiţă la-ndemână, că acum aş prinde una. Dar mai bine hai să ne urcăm în barca asta pe care o leagănă valul şi să privim Malul. Ştiţi din poveşti că mările toate au pe fundul lor numai palate. Oamenii au scos cu nişte frânghii palatele din mare, să mai stea şi pe pământ în soare. Priviţi aceste castele, cum curge sarea pe ele... Şi încă nu aţi văzut totul. Cel mai frumos e portul. În port marea scapă printre pescăruşi, ca printr-o plasă. Aici sunt fel de fel de vapoare, cum avem şi noi pe-acasă. Se suie oamenii în ele, îşi aprind ţigarea şi se joacă de-a depărtarea. Farul acesta – ce înaltă-i e talia! – se vede în toată lumea, până la Mangalia.
Când marea are vreun necaz în familie, fulgeră şi tună. Asta se cheamă "sezon de furtună". Atunci pe plajă nu mai stai, sugând dintr-o rază ultravioletă, ca dintr-un pai. Furtuna trece repede, apare soarele şi noi alergăm către plajă de ne sfârâie picioarele. Ieşim de prin case şi de sub pălării, ca melcii din cochilii. Dar să ştiţi, copii: ce e prea mult strică în viaţă, cum scrie şi pe borcanul de dul¬ceaţă. Deci să nu-mi staţi toată ziua în soare, că n-aveţi şapte piei pe spinare. Ci să vă uitaţi cum fac plajă valurile, care aleargă iute şi se întorc pe partea cealaltă după două minute.
Muntele cel hodoronc-tronc
M-am făcut luntre şi punte şi v-am adus de la mare la munte. Mă gândisem să vă las la Bucureşti şi să v-aduc munţii acolo, într-o traistă de poveşti. Dar când să-i fac frumos ghem, munţii n-au vrut să încapă în tren. Au zis că ei nu se mişcă din aşezarea lor străveche, numai fiindcă sunteţi voi nişte leneşi fără pereche. Acum uitaţi-vă: toţi sunt făcuţi din piatră (care e un fel de prefabricată). Nu ştiu când au crescut aceşti ştrengari, că ome¬nirea când a venit i-a găsit mari. Se opriseră ca nişte elefanţi în zare, cu tot cerul în spinare. Bine că nu le vine în cap să plece acum mai departe, că n-am avea unde să ne dam la o parte.
Munţii noştri sunt bogaţi ca soarele. Au aur şi argint în toate bu¬zunarele. Creasta aia, care parcă se clatină, cred că e de platină. Unde te-ndrepţi dai de nuiele pentru fluiere şi de buşteni groşi. Sub pietre sunt cărbuni, cu ca¬re desenează locomotivele aburi pufoşi. Au fier, var, sare, dar ce n-au? Chiar şi lupi care fac "hauhau". Ca să nu mai vor¬besc de ape minerale şi alte iz¬voare: cu ele munţii se spală şi pe picioare. Da, da, nu mai sunt alţii care să le semene. Uite, ne fac semn să intrăm în ei ca-n cetatea lui Cremene.
Câţiva munţi Carpaţi sunt mai înalţi decât ceilalţi. Când se uită în jos, uneori, le vine ameţeală şi-atunci îşi pun comprese cu nori. Căci să ştiţi: munţii sunt cei care dirijează ploile, spunându-le norilor: "Ce vă îngră¬mădiţi toţi aici ca oile? Mă, apă chioară, nu mă auzi? Plouă mai la câmpie, că mă uzi".
Năzdrăvanilor, staţi! M-am luat cu vorba şi am uitat să vă spun să respiraţi. Pentru că lu¬mea – să nu vă mire – vine la munte mai mult să respire. Cică aerul de aici conţine nu ştiu ce vitamine. Şi dacă-l tragi în piept zi de zi, cuminte, te faci sănătos pe şapte ani înain¬te. Vedeţi stânca aia bătrână care seamănă cu o mână? Este mâna fermecată cu care mun¬tele ajută farmacia şi ne ia nouă astenia. (Tăticul ştie ce e aia, cum ştiţi voi de-a puia-gaia). Aşa. Acum am ajuns într-o po¬iană. Puteţi călca pe iarbă ca pe un covor sau o blană. Dar nu-mi plecaţi singuri prin pă¬duri, aoleu, că munţii au pră¬păstii mai mari decât cele pe care vi le spun eu. În ele se ascund jivinele şi îşi înfig bra¬zii rădăcinile. Brazii sunt cei mai buni alpinişti, copii. Se suie până în vârful muntelui fără frânghii.
Pentru voi munţii au şi nişte ascunzişuri, multe ca frunza şi iarba, parcă ar fi fost făcuţi pentru baba-oarba. Te ascunzi colo, după un copac, şi când strigi: "sunt gata, Chimiţă!" te găseşte imediat un urs ori o ve¬veriţă. Pentru că toate anima¬lele de care v-am vorbit şi mul¬te alte păsări cu pene stau în munţi ca în cartea cu desene. Nu pot, căci le-aş arăta eu cu degetul de la coadă şi până la cioc sau la bot. Ele se joacă de-a pituluşul pe după stâncă şi când se prind se mănâncă. Iar acum au fugit de aici, fiindcă ştiu că noi suntem voinici, şi urcăm că¬tre vârful muntelui, pe poteci, ţinându-ne de ciuperci.
De-a Delta Dunării
Delta, după câte ştiu, seamănă cu lacul cel Cenuşiu, unde peli¬canul bătrân stă toată ziua grav, aşteptând un fotograf. Ca să-i iasă poza bine, nici nu se mişcă din loc. Şi ţine şi-un peşte-n cioc. Dar, râdea un guguştiuc, cică peştele-i de cauciuc! Aici, în deltă, vedeţi, pe lângă foarte mulţi pelicani, mai există şi lişiţe, nagâţi şi cormorani. O, aici sunt toate păsările de pe pământ (dacă nu şi ceva în plus, adică păsările din Luna de sus). S-au adunat în aceste locuri pline de vrajă, ca să facă plajă. Eu mai cred că ele bat mările şi poienele până aici şi ca să-şi arate penele. Pentru că, anual, în Delta Dunării se deschide, pentru o lună şi jumătate, Expoziţia păsărilor neîmpăiate. Nu vedeţi că toate au sprâncenele şi penele care mai de care mai frumos colorate? Unele şi le vopsesc cu verdeaţă de alge din fluviul Gange, altele cu untură de crocodil din Nil, sau mai ştiu eu cu ce boia din Africa. După aceea îşi lustruiesc penele cu un pluş şi îşi fac ciocul cu ruj. Bineînţeles, la sfârşitul sezonului pasărea cea mai frumoasă primeşte premiu o broască ţestoasă.
Intrăm acum într-o pădure unde nu cresc mure. Copacilor înalţi, care au în vârf un pămătuf, li se spune în limba deltei "stuf". În fiecare dimineaţă, aici e raiul puilor de raţă, de nagâţ şi de bâtlan. Trestiile le ţin loc de tobogan. Se suie unul în capul altuia până când ultimul ajunge în vârful trestiei, cea mai înaltă, şi de-acolo alt pui îi dă brânci în baltă. Acolo încep să bea apă – nu ca să se înece, ci, aşa, le place, că e rece. Să ştiţi: păsările astea toate ştiu de mici să înoate. Cineva spunea un lucru nou: că ele ar învăţa să înoate chiar în ou. Cică în fiecare găoace cartea de citire zace. Când puiul de raţă învaţă pe de rost totul, sparge coaja cu ciocul. Şi cât e el de pui toată balta e a lui.
Ce să vă mai spui? Apa asta, pe care pluteşte plaurul, e scumpă ca aurul. În primul rând, e dulce, de la cercul de la suprafaţă ro¬tund, şi până la ierburile de la fund. Şi apa dulce mult aduce. Unde mai pui aceste păsări şi aceşti pui, aceşti peşti, de care nu ai loc să te-nvârteşti; şi aceşti brotaci care scot limba la fluturi şi la gândaci! Vedeţi stuful că-şi scutură pămătuful? Ei, aflaţi că eu, cu o şme¬cherie, pot scoate din stuf hârtie. C-am aflat că-n fiecare trestie ce se leagănă peste mâl stau coli de hârtie sul. Dacă eşti scriitor eşti fericit: cu o trestie de-asta te-ai procopsit. Scoţi tot papirusul din ea seara, şi trestia se umple la loc dimineaţa. Pe o trestie de-asta îţi poţi mâzgăli, cum vrei, toată viaţa.
Şi acum să lăsăm lotca să ne poarte mai departe. Păcat că ea nu poate trece de-a curmezişul prin toate coclaurile şi pe sub tot păpurişul. Dar iată aci un cârd de bâtlani pescari, cu ciocurile aspre, bătute de vânturi mari. Dacă le dau nişte guvizi, ei o să ne fie ghizi.
Câte unul, uşor, trecem din barcă pe spinarea lor. Aşa ... E mai bine aşa. Doamne, ce ne vom plimba! N-o să ne rămână nici o in¬sulă necunoscută, nici una, nici o barză nearătată cu mâna. Ba chiar şi stelele din baltă le vom număra. Şi-n timpul ăsta, lin, lin, pe sub picioare vom simţi cum se varsă Dunărea în mare.
Pământul
Noi n-am fost sub pământ – dacă-mi aduc bine aminte. Vom da acum o raită, în câteva cuvinte. Făt-Frumos cobora pe tărâmul celălalt pe o funie de coajă din teiul cel mai înalt. El cobora, cobora, şi teiul se descojea, se descojea. Când i se uscau toţi teii ca unul, însemna că, gata, i s-a sfârşit şi lui drumul. Noi trebuie să găsim însă un loc mai puţin alunecos în jos. Să căutăm locul cel mai bun de ducă (numai leneşii dau buzna în pământ pe unde apucă). Dar pe aici nu văd fântâni, numai găurici foarte mici. Cum fac furnicile de nu dau în ele, păcatele mele? Iată şi una de şarpe, care cine ştie din ce bea acum lapte. Dar nici ea nu duce decât până sub rădăcinile de arţari, iar noi avem gânduri infinit mai mari. Vulpea dă din cap ca o hoaţă mare: ea ştie într-un gard o bortă oarecare. Lasă, intrăm mai bine printr-o peşteră, descoperită acum de mine sub o foaie veştedă. Sunt aici două ferestruici gemene: "Poftiţi înăuntru ca-n ţara lui Cremene".
Globul pământesc văzut din interior îţi dă un alt fior decât văzut din exterior. Sună pietrele pe unde treci, iar de tavan atârnă lilieci (ca nişte lămpi negre şi chioare care fac bezna să aibă continuare). Au rămas în urmă iarba şi vântul, sub pământ e altfel pământul. E mai îndesat, mai adevărat. Parcă cel de afară e numai fumul şi putregaiul, aici e focul şi jeregaiul. Toate lucrurile de acolo sunt începute aici, de la elefanţii circului şi până la nedresatele furnici. Vulturul, care prin vârful cerului zboară, are sub pământ măcar o gheară. Măcar umbra care-l ţine e pământească, ea-l face printre stele să nu se risipească.
Să încetăm o clipă gălăgia din gând şi să ascultăm cum începe lumea din pământ. Cum creşte din el lent, ca o statuie din postament. Ciuruit e acest glob ca un ou, dar la mijloc parcă e nou. Stâlpii de gheaţă şi vetrele de foc stau, uite, la un loc. Cărbunele prinde încet să facă pene, vor ieşi din el cine ştie ce coţofene. Că dintr-un pietroi sărac s-a-ncropit abia un rac. Iar dintr-unul şi mai sărac – un ac. Aurul prin firide-l ghiceşti, ca nişte ochi pentru peşti. Doamne, e extraordinară această peşteră, descoperită sub foaia cea veştedă! Când ne vom întoarce la lumină, tot ce aici era abia urzit, vom găsi acolo de mult isprăvit. Va fi frumos, cu cer pe sus şi drum pe jos. Soarele va avea răsărit şi soare apune şi veveriţele vor ronţăi alune. Pe oameni va creşte barba şi după aceea iarba. Iepurii vor fi goniţi tot pe patru picioare – mă rog, totul exact ca-n poveştile noastre anterioare.
La ce latră Grivei?
Luaţi-vă de mână. Gata. Astăzi mergem în Lună. Noi putem părăsi planeta chiar dacă nu e gata racheta. Fiindcă, la urma urmei, o să mergem în Lună pe jos, că e drumul frumos. Ne uităm bine unde se vede o rază care arde subţire ca un pai, şi ne vom ţine de ea scai. Dincolo de zare, poteca o ia drept spre Soare. Acolo dăm drumul baloanelor colorate, luate pentru orice eventualitate. Baloanele se-nalţă, se-nalţă şi ne ridică-n sus ca-ntr-o balanţă. În jurul nostru vom auzi cum răsar stelele, cu un fâşâit uşor, parcă se deschid umbrelele. Luna se va face tot mai mare, şi la urmă ne va răsări exact sub picioare.
Îmi pare bine c-aveţi încredere-n mine şi faceţi întocmai cum v-am spus, ca s-ajungeţi sus. De altfel, iată, am şi ajuns. Bănuiam eu că sunt vorbă lungă să v-ajungă, dar acum – asta-i bună! – nici nu ştiu când v-am pălăvrăgit pân' la Lună. Suntem pe steaua aia mare de stei, la care latră noaptea Grivei. De ce nu ne-a ieşit nimeni în întâmpinare să ne dea o floare? Fiindcă aici nu sunt flori, nici animale, nici nori. De asemenea, e-adevărat, nu este aer de respirat.
Luna este un pământ neisprăvit. A-ncercat ea nişte păduri şi nişte ape, dar nu i-au ieşit. Asta-i situaţia, n-ai ce-i face. Va trebui să umplem noi Luna, ce mai încolo şi-ncoace. Odată şi odată, tot trebuia să repare cineva jucăria asta stricată. Eu am susţinut de-atâtea ori: noi, copiii, suntem cei mai grozavi inventatori. Nu e aer în Lună? Nu ne pasă, am adus de-acasă. Iată, dezumflăm baloa¬nele pe care le-am umplut cu vânt, pe Pământ. S-a luminat cerul Lunii cu aer... Aşa, acum mai poate omul respira. Şi se mai poate juca. În ţara asta pustie, care străluceşte ca o agrafă nu-s condiţii omeneşti de trai decât pentru girafă.
Că ea întinde gâtul ei lung în vânt şi paşte iarbă pe Pământ. Deci, prima etapă de populare a Lunii va fi... care, ghici? Aducerea unei girafe de la cel mai apropiat circ aici. Am şi adus-o eu, chiar în clipele acestea, ca să scurtăm povestea. Acum ştiţi ce e? Uite, mi-a mai venit o idee. Să rugăm frumos girafa asta să ne care în¬tr-o săptămână cele necesare pentru înfiinţarea vieţii pe Lună. Pentru că şi aşa ea tot seamănă cu o macara. Ce aducem mai întâi la noi? Asta vă roade acum pe voi. Trebuie să facem o listă în pri¬vinţa asta, realistă. Dintre animale vom aduce numai strictul nece¬sar. De exemplu, lupul nu-l vom aduce, că e... măgar! Şi uite, azi o floare, mâine o privighetoare, azi un căţel, mâine un purcel, azi un ou, mâine un bou, Luna se va umple de verdeaţă, de viaţă până poi-mâine dimineaţă.
La Polul Nord
Azi, vă rog să vă-mbrăcaţi într-un timp record: am vreo zece invitaţii pentru Polul Nord. Rugaţi toate mătuşile să vă caute mai repede căciulile, fularele şi mănuşile. Hai, lăsaţi gălăgia şi jocurile, că pierdem acolo locurile. Că la pol ninge foarte tare şi în¬tr-o clipă zăpada acoperă orice numerotare. Şi s-ar putea întâmpla să ne aşezăm cu un loc mai jos ori mai sus, să ne scoale de pe el un urs.
Acum, până una-alta, eu o să studiez harta. Să văd pe unde se ajunge la Polul Nord, într-un timp record. Am şi găsit (din orice încurcătură tot eu să vă scap!): mergem cu tramvaiul până la cap. Acolo căutăm o săniuţă, dacă se poate cu ataş, şi-nhămăm la ea doisprezece iepuraşi. (De obicei ei nu trag la ham, dar după puţină reflecţie, vor face pentru noi o excepţie.) Noi vom pocni o dată din biciuşca şi iepurii vor porni ca din puşcă. A, va fi pentru ei un fleac să străbată nouă păduri, să sară peste nouă munţi şi să ocolească un lac. Din când în când vom ţipa în urechea lor, să se-audă ca la difuzor: "Hei, mergem bine, nordul e pe-aici, după cum ne învaţă muşuroaiele de furnici". La un moment dat vom face cruce c-un ren (care înseamnă în limba băştinaşilor "tren"). Le vom mulţumi urecheaţilor şi, cu mare emoţie, vom schimba mijlocul de loco¬moţie. Renul ne va duce o zi şi-o noapte, încă o zi şi-o noapte şi, în sfârşit, vom ajunge la Polul Nord pe data de şapte. Acolo ne vom ruga de viscolul păcătos să se oprească oleacă, să ne putem da jos. Trebuie să vă spun că aceste meleaguri se caracterizează prin ger. Clima de la Polul Nord e o climă de frigider. Untul, peştele, carnea, aici, la marginea îngheţată a mării, ating culmea conservării. Poţi să mănânci guvizi şi bibani proaspeţi de două mii de ani. Focelor, care sunt foarte cochete, le place aici fiindcă par mult mai mici (vreau să spun că arată mult mai tinere). Urşii se conservă în costum alb, de ginere. Dar noi n-am bătut atâta drum să ne con¬servăm, ci ca să cercetăm.
Fiindcă nimeni n-a studiat oceanul îngheţat cel plin de mistere, din punctul nostru de vedere. Să lămurim o dată pentru totdeauna: unde au dispărut de aici soarele şi luna? Nu cumva au căzut în va¬luri într-o bună dimineaţă şi s-a prins deasupra gheaţă? Noi am putea face o copcă şi să le scoatem într-o lotcă. Să le uscam razele ude, într-o seară, la Steaua polară. În sfârşit, nu putem prevedea totul de azi. Vom proceda de la caz la caz.
Aţi terminat cu fularul şi gheata? Plecăm, sunteţi gata? Aoleu, până să vă pregătiţi voi, uite c-a venit polul la noi. A ajuns până la munţii de piatră şi fier, l-au văzut copacii cu frunzele mai din¬spre cer. L-au văzut ciorile şi coţofenele, care au început a-şi vărui cu zăpadă penele. Acum, că tot aţi pus să umble după mănuşi, haideţi la săniuş. N-o fi chiar ca la oceanul îngheţat, dar, ca să zic aşa, tot e ceva.
Într-o poveste
Fără veste, intraţi şi într-o poveste. Aşa, fără vorbe prea multe, unul după altul, cu mine în frunte. Luaţi-o pe poarta asta pe care scrie ,,A fost doar odată, ca niciodată", care ne aşteaptă desferecată. I-am spus portarului că aveţi treabă pe-aici, fiindcă voi sunteţi cei doisprezece pitici. De fapt, sunteţi paisprezece (dacă-o să observe, doi dintre voi spuneţi: "Suntem rezerve"). Şi mai spuneţi că sunteţi în căutarea Zânei Zânelor, furată de-un zmeu din greşeală, crezând că e cine ştie ce procopseală.
Atenţie! Aici la fiecare pas te poţi întâlni cu primejdia nas în nas. Uite, parcă ne-ar fi auzit, un balaur s-a şi ivit. Unul, două, trei, patru... are capete şapte. Numai ca să le numeri, pierzi o zi şi-o noapte. Ca scamatorul suflă foc pe nări. Dacă aş avea la mine ţigări, i-aş ieşi în întâmpinare, suflând şi eu dintr-o ţigare. L-aş învălui cu fumul, n-ar mai vedea nimic şi noi ne-am lua drumul. Dar aşa, fuga a ră¬mas ultima noastră salvare. Luaţi-o voi înainte, că mie mi-e că fug prea tare. E pe urmele noastre, care de frică s-au făcut stele verzi şi albastre. Mirela, aruncă tu acum o gresie, să nu-şi facă balaurul cine ştie ce impresie. Să ştie şi el că noi l-am citit pe Ispirescu Petre şi ştim că apar munţi înalţi, numai dacă arunci în urmă cu nişte pietre. Priviţi-i acum, he, he, he! Munţii au răsărit şi-n vârful lor sunt oi care behăie. Ce mari sunt, bată-i vina! Eu nu i-aş sări nici cu prăjina. Dar balaurul – cu el te pui? Ar mai sări peste încă un munte, dar nu-i. Nu mai rămâne decât să azvârl eu pluşul de pan¬tofi, nedespărţitul meu pluş, să se facă în urmă un mare gheţuş! Va aluneca pe el şi va cădea. Ha, ha, ha, dacă-o să-şi spargă măcar un cap tot e ceva. Mi s-a părut, ori 1-a trecut şi n-a căzut? E lângă noi, cum bine vedem. Opriţi-vă, n-are nici un rost să mai fugim când nu mai putem. Balaurul s-a oprit şi el, la un pas. De ce-o fi strâmbând din nas? Zice:
– Hei, voi sunteţi din povestea Merele de aur?
Răsuflăm uşuraţi.
– Bată-te să te bată de balaur! Povestea Merelor de aur e pe aleea cealaltă, frăţioare. N-ai văzut tăbliţa indicatoare? În conclu¬zie, bine c-a fost o confuzie.
Şi uite-aşa mergi şi mergi... Zi de vară, zăpuşeală. Nici tu, troleibuze, care alunecă pe aţe, nici tu, bunici, să te ia în braţe. Până când... ce sclipeşte acolo în depărtare? Un palat la care nu te poţi uita decât cu ochelari de soare. De altfel, în faţă se află şi trei stejari, în care sunt agăţaţi tot felul de ochelari. Puneţi-vă pe nas sticlele astea colorate – cred că nu-i vreuna lipsă – afumate ca pentru o mare eclipsă. Uite şi-un copac ceva mai măricel. Vă dau voie să vă suiţi în el. Cât mai sus, care mai de care, poate vedeţi ce urmează-n continuare.
Gâştele în afară de pericol
– Urmează să prindem o veveriţă, strigă Radu, pornind din vârful unui copac după ea, călare pe-o nuia.
– Ba, palatul, ţipă Mirela, cred că n-ai uitat de palatul acela pe care ne-ai pus să-l căutăm în depărtare cu ochelari de soare.
Eu tocmai aţipisem, că era mult somn acolo pe câmpie, poate unde la fiecare pas întâlneai o pernă din puf de păpădie. Of, că nici nu poţi să te mai odihneşti cu copiii ăştia, care-ar sta toată ziua-n poveşti! Hai, pornim spre palat, gata, aici la rădăcina copacului, adunarea! Şi să facem mai întâi numărătoarea. Că nu-i mare lucru să se ascundă vreunul dintre voi ca o buburuză, sub o frunză.
Cu cât ne apropiem de palat, auzim tot mai tare un zgomot ciudat. Parcă unui copil de zmeu, fără nici o jucărie, îi face bunicul său mizerie. De fapt, sunt uşile palatului care vorbesc între ele prin scârţîituri, urlând ca dintr-o mie de guri. Dăm buzna-năuntru şi încă de la intrare începem să căutăm zmeul c-o lumânare. S-au împuţinat zmeii, dragii mei, în poveştile vechi te-mpiedicai la fie¬care pas de ei. Era uşor să fii atunci Făt-Frumos, nici nu mă mir, cu aşa chilipir! Eu zic să ieşim, să fugim repede de aici, până nu asurzim. Nu poate fi nimeni, într-un palat ca ăsta nu rezistă nici măcar mătuşile, fiindcă scârţâie îngrozitor uşile. Aşa, iată-ne din nou la soare, să suflăm în lumânare. Fiind o lumânare focul ăsta mai marele, să-l căutăm pe zmeu cu soarele.
Pe la mijlocul poveştii – cred şi eu – oboseşti şi-naintezi tot mai greu. Faci un pas şi trebuie să-l faci tot tu şi pe celălalt. Noroc că mergem acum pe ciuperci, care sunt atât de dese, încât par asfalt. Simţiţi, măi copii, şi voi cum creşte drumul sub noi? Asta se vede după pietre şi după furnici, care rămân tot mai mici. La început pe mine aproape că m-acoperea iarba, acum, uite, ating norii cu barba. Am ajuns lângă un lac, adânc ca o scorbură de copac. Pe mal stau gâştele, unele numai în piciorul stâng, şi plâng.
– De ce plângeţi, întrebăm un gânsac, singurul, dintre toţi, care are şi moţ.
– Cum să nu ne jelim, când uite ce păţim? Vecinele noastre, ţaţele raţele, ne-au lăsat pe drumuri: au minţit într-una până ne-au îngheţat apa, de-au făcut-o cuburi. Sunt două zile de când stăm aici pe mal şi nu putem să ne scăldăm. Că în gheaţă nu poţi nici mă¬car să te uzi, darmite să te scufunzi. Ne-am da măcar de-a săniuşul, dar, una, nu ne sade, două, ce ne facem de labe? Că dacă pe gheaţă le tocim, într-o săptămână le isprăvim. Şi n-o să mai avem cu ce cutreiera poienele, doar labele nu ne cresc în fiecare primăvară ca pantofii voştri sau ca, nouă, penele. Deci, cum să nu plângem, copii dumneavoastră, când închişi în această situaţie nu putem sări pe nici o fereastră?
Văzând noi ce mare jale, am ajuns la concluzia că gâştele trebuie ajutate şi nicidecum mâncate. Dacă apa se face bocnă la o minciună de raţă, ea tot c-o minciună se dezgheaţă. Asta a fost părerea lui Radu, fireşte, care în privinţa minciunilor ştie el ce vorbeşte. Dar eu, în timpul ăsta numai ce mă aplec şi montez pe o ramură de salcie un bec. L-am aprins ziua, amiaza-mare, şi lacul a-nceput să se dezgheţe, crezând că e soare. Gâştele, ga, ga, ga! huştiuluc, în apă într-o clipă. Gânsacul mi-a mulţumit, dându-mi o pană dintr-o aripă. Când n-o să mai ştii ce să mai spui – zice – când te va ajunge năpasta, uită-te o dată la pana asta.
Calul fermecat, dar nefermecat bine
Acum, fiindcă pe Zâna Zânelor tot n-am găsit-o, putem porni mai departe. Eu am şi pornit-o. Zmeul care-a furat-o din greşeală, crezând că e cine ştie ce procopseală, văzându-ne c-am plecat pe urmele lui cu dreptul, s-a retras tot mai în adâncul poveştii. Deşteptul. Dar oriunde s-o ascunde, oriunde-o fi, tot l-om dibui! Că, om fi mici, dar (oricine poate să observe) noi suntem cei doisprezece pitici (în frunte, bineînţeles, cele două rezerve). Chestiunea care ne pune puţin în încurcătură e că aici drumul face o cotitură. Şi se ştie, zmeii când fug prind o viteză atât de drăcească, încât le vine foarte greu să cotească. Vom lăsa drumul cel drept, deci, tăind po¬vestea pe una din poteci. Dar nu vă risipiţi ca iepurii care încotro, ho! Mergeţi mai strânşi, aşa, că din moment în moment se poate întâmpla ceva. Vreo întâmplare care să vă lase cu gura căscată de mirare. Şi cel care-o să fie prea la coadă, n-o s-o vadă. Că minunile nu se repetă ca filmul în culori, să-l vedeţi cu bunica, în şapte zile de şapte ori.
Mergem noi, mergem, când, deodată, în iarba cea grasă, Mirela dă de un pui de broască ţestoasă. Era supărat foc şi, ca orice copil, plângea cu lacrimi de crocodil. Zicea că broasca ţestoasă doarme de vreo patru zile sub ţestul ei de-o sută de chile. Şi degeaba cio¬căneşte el cu lăbuţele ude, că ţestul e gros şi broasca nu-l aude. Şi uite, n-are cine să-l bage-n seamă, n-are cu cine să mai vorbească, aşa, ca de la pui la mamă. Încercăm noi s-o trezim, dar ţi-ai găsit! Poţi trezi un pietroi adormit? Ne-nvârtim în jurul ei până când lui Ilie îi dă prin gând să-i pună o sonerie. Când a fost gata, a doua zi în zori, i-am spus puiului să sune de-o sută de ori. La a nouăzeci şi noua oară, broasca a scos capul afară. Mare i-a fost bucuria când şi-a văzut odrasla jucându-se cu soneria. "Adio somn – a zis – n-o să te mai întâlnesc! Drumeţilor, vă foarte mulţumesc!" Am plecat lăsând gălăgie în jurul ei ca-n jurul şarpelui cu clopoţei. Dar nu făcusem nici o sută de paşi în continuare, când un vultur s-a repezit şi-a luat broasca în gheare. Cu ea, nemaipomenit, uite tocmai în vârful cerului s-a suit. De-acolo o s-o arunce, cum aruncă jucătorii discul, să-i spargă platoşa groasă şi-apoi s-o sfâşie cu pliscul. Hai să strângem flori şi frunze, să le risipim pe vale, să cadă broasca pe moale. A nimerit într-o claie de fân; ura! am scăpat-o de la moarte. Vulturul morocănos s-a dus în altă parte. De-acum broasca va trăi sub ţestul ei, 400 de ani, ehei! Că aşa trăiesc ele, mult cât evul mediu, nu ca unii oameni, cât un concediu! Vine şi puiul cel mic dintr-o parte, frecându-se la ochi de cele-ntâmplate. Explică-i tu cum a fost, Ilie, şi spune-i să nu mai facă abuz de sonerie. Că asur¬zeşte iarba şi mărăcinii şi, uite, întărâtă vecinii.
Şi iar mergi şi iar mergi, numai pe jos staţii întregi! Totul ar fi fost excelent, dacă nu ni se-ntâmpla un accident. Tot bătând atâţia câmpi de când răsare până apune soarele, nu-i normal să ne doară picioarele? Eram la o cotitură când Radu zice: "Gata, eu am făcut o bătătură. Of, parcă mi-a intrat un munte-n pantof". Atunci ne-am oprit şi, punând toţi degetul la tâmplă, ne-am gândit. Ne-am concen¬trat cât ne-am concentrat, până-am hotărât: ne trebuie un cal fer¬mecat! Unul cât tot magazinul de jucării de mare, un cal care să zboare. Şi-n loc de copite, să aibă aripile potcovite. Ştiţi: ca să nu li se tocească vârfurile prea tare şi să fie numai zimţi, când s-a¬ting în zbor de stelele fierbinţi.
Zmeule, nenorocitule
Eu am un plan, cum să găsim calul năzdrăvan. Rupeţi fiecare câte un smoc de iarbă grasă din această vale răcoroasă. Învârtiţi-vă cu el în sân pân' o să ameţească văzduhul de mireasmă de fân. Nu vedeţi cum iarba a început de miresme să fumege? Caii poveştii, care pasc pe undeva prin apropiere, or s-o adulmece. Şi vor veni, mai tare sau mai încet, ca atraşi de-un magnet. Au şi-nceput să s-arate din câmpie: zece, o sută, o herghelie. Priviţi ce mândreţe de cai.
– Alege-ţi, Radule, unul, hai.
– Trebuie să-l aleg, zice Radu, pe cel mai răpciugos. Aşa face-ntotdeauna şi Făt-Frumos. Ne-am aşezat atunci pe-o buturugă şi-am aşteptat să sosească şi calul cel plin de răpciugă. După un ceas s-a auzit un nechezat mic, cam cât un miorlăit de pisic. În sfârşit, a apărut un fel de mânz bătrân, ştirb de tot şi de tot spân. Privea tot timpul pământul şi nu înainta decât când nu bătea vântul.
– Asta e, zise Radu, calul cel slab ca gardu'. Şi încălecând, numai ce-l vedem cu mârţoagă cu tot căzând. L-am ridicat cu toţii si cu chiu, cu vai am pornit mai departe, împingând calul, ca pe un camion hodorogit, din spate. Speram că mârţoaga va merge aşa strâmb numai până după primul dâmb. Acolo unde se va scutura odată, arătându-şi faţa sa cea fermecată. Dar am trecut şi cel de-al o sutelea dâmb şi calul mergea tot mai strâmb. N-osă mai putem înainta, dacă n-om mânca. Dar partea cea proastă e că deocamdată n-avem nimic în traistă. Zău că n-ar strica acum nişte gâşte. Dragii mei, mi-am adus aminte de pana gânsacului, prin asociaţie de idei. "Pri¬veşte-o când ţi-o fi mai greu", mi-a spus acel gânsac. Ceea ce şi fac. Nu simţiţi un miros plăcut în nări? Razele soarelui au devenit frigări, învârtind nu ştiu ce fel de friptură ce-ţi lasă o impresie bună în gură. Din cuptorul zării iese o tavă măreaţă. Gâştele ne-au trimis, friptă, o... raţă.
Într-un minut n-a mai rămas nimic în tavă (că raţa a fost gro¬zavă). Tocmai atunci s-a auzit un răget ca de leu. Aoleu! "Ăsta o fi Zmeu?" întreb, nu că mi-ar fi frică, dar ştiţi: o-ntrebare nu strică. Deodată toate lucrurile au început să tremure, ca la cutremure. Jucaţi-vă aici de-a ce vreţi voi. Eu mă duc un minut la război. "Unde eşti, zmeule? îi zic, că nu ştiu din ce cauză nu mai văd nimic." "Sunt chiar în faţa ta, între aceşti doi stejari", zise zmeul, aruncându-mi o pereche de ochelari. "Stai pe loc! să nu fugi în altă parte, vin să te bat, cum scrie la carte." Dar, când să plec, Radu îmi face scandal: "Cum pleci, nene, la bătălie fără cal?" Avea dreaptate, dar calul cel leşinat stătea tot nefermecat. Ei, comedie mare! Neavând încotro, am luat eu calul în spinare. Zmeul era, dimpotrivă, călare.
Văzându-ne în felul ăsta pe noi, zmeul se dădea tot mai înapoi. Cât era el de tare şi mare îl speria o astfel de arătare. "Care eşti calul şi care eşti călăreţul?" a întrebat nătăfleţul. A căzut apoi ţeapăn în iarbă şi-a căscat de trei ori. "Ce faci, zmeule, mori?" "Mor, a răspuns el, îndreptându-şi faţa spre nord. M-ai speriat prea tare şi am avut un atac de cord."
Eh, şi acum ar trebui să urmeze nunta cu Zâna Zânelor, care a şi ieşit în iatac, fericită că i-am venit zmeului de hac. (Şi-a mutat palatul aici pe câmpie, să asiste la bătălie.) E foarte frumoasă, iar o zână ca ea, orice aţi zice, nu-i de colea. Aş putea stârni o nuntă formidabilă, cum stârneşte vrăjitorul furtuna. Aş pofti la ea soarele, munţii si luna. Dar ştiţi voi, lucrurile acestea lungesc foarte mult povestea. Acum, c-am scăpat-o de cel mai teribil dintre zmei, Zâna Zânelor se va descurca şi singură-n viaţă, să n-avem noi grija ei. Hai deci să facem cale-ntoarsă, că mai avem şi alte persoane pe acasă. Care-i drumul pe care-am venit? Acesta-i, nu vedeţi cu tăl¬pile cât l-am tocit? Şi-n plus vântul care zgâlţâie de uşă a presărat pe el tărâţe din lună, ca dintr-o păpuşă. Ca să-l ştim, să nu ne ră¬tăcim. Şi ca să strălucească drumul nostru, sub stele, fantastic, la noapte, când l-or linge vulpile de material plastic.
Măr
Ştiţi că zânele frumoase, când vor, pot să-şi ascundă patul, oglinda, tot palatul într-un măr. Spun două-trei cuvinte şi, cât ţi-i castelul lor de mare, dă buzna în măr cu coarnele turnurilor înainte. Eu am dat de un măr fermecat, în care te poţi plimba în lung şi-n lat. Toată lumea a-ncăput aici, colorată ca pentru pitici. Izvoarele şi fluviile pe care le avem se află-n ea, făcute ghem. Tragi de o aţă mai albastră şi, când colo, pe ea, vezi că scrie "Dunărea". Munţii se află şi ei la locul lor, spre cer ca un deget arătător. Pot să vă spun în continuare că aceşti munţi s-au format prin evaporare. Demult, de tot, în locul lor era un fel de ocean, mai adânc decât cel mai adânc lighean. Dar a bătut vântul, a bătut vântul, luând mereu valurile, până a făcut apa una cu pământul. Aşa au apărut aceşti munţi de stei, care sunt uscaţi dacă pui mâna pe ei. Unde voiam însă să ajung pe drumul cel mai lung? Munţii înalţi sunt foarte importanţi. Asta se şi vede, să se uite mai bine cine nu crede. Un urât stă lângă un pisc ameţitor, în care sună aurul ca banii într-un ulcior. Altul trage cu un cârlig dintr-o văgăună o blană de urs foarte bună. Şi mai departe, totul îşi are rostul lui, ce să vă mai spui!
Pietroaiele astea din jur arată cu vârf şi-ndesat că noi le-am fa¬bricat. Facem din lâna stelelor bidinele, vopsim noaptea casele cu ele. Batem apa până scoatem din ea lumina, ca din lapte smântâna. Soarele, care e de fier, zilnic rugineşte, şi rugina lui cade pe noi de ne-ncălzeşte. Noi o strângem în cearşafuri, umplem cu ele câmpul şi facem să crească mai repede grâul şi porumbul. Priviţi acum la maşinile care zbârnâie mereu şi înţelegeţi ce vă spun eu: tehnica asta e foarte complicată, dar toată şmecheria stă într-o roată. Ea e tartorele, poţi face tot ce vrei cu ea, după cum se învârte aşa, ori altmintrelea. Iată, pot să încerc, dacă o-nvârt cu mâna, e cerc. Poţi să te joci pe lângă casă până te strigă la masă. Dacă încaleci pe ea te duce fără să te opreşti până unde vrei să creşti. O aşezi culcată – e moară, macină făina toată. Îi pui deasupra o casă şi niscai aripi de carton, poţi să zbori cu ea la aerodrom. De-aia părinţii noştri, toţi, fumează şi fac roţi. Le leagă de copaci, de calea ferată, de vapoare, de şosele şi fac toate treburile cu ele.
Unu şi cu celelalte numere
Fiecare dintre voi a-nvăţat să numere până la doi. Aici v-aţi oprit şi, de osteneală, aţi adormit.
– Aoleu, ce-i?
Dar în vis l-aţi văzut pe 3. Era ceva, ca o namilă înfiorătoare, şi – culmea – mergea şi mai departe cu groaza: avea 4 picioare. Când v-aţi trezit era ora 5; pe câmp veneau oile de la servici. Câte oi acum dau cu praf pe drum, parcă încondeiază un ou? Na, c-aţi adormit din nou.
– O, chiar de-aţi dormi sub pat, nimeni nu va scăpa de numărat. Numerele vă vor urmări în adormirile voastre cele mai adânci şi le veţi visa pe brânci. Deoarece ele trebuie să vă intre bine în cap – asta e. Dă-le naibii, că sunt şi importante, ca în viaţă toate celelalte.
1 este un pic peste nimic. De exemplu, floarea asta cu care eu mi-am încrucişat drumul zice: a mai trecut unul. Şi cu asta a ispră¬vit cu persoana mea şi aşteaptă să treacă prin dreptul ei altcineva. Noi am fost la munte – mi-aduc aminte ca azi – şi-am văzut o mie de brazi. Iepuri o sută dintr-o dată, dar asta cred că era o şmeche¬rie a unuia, gogonată. Unul singur cred că era, care aşa de repede fugea, încât oriunde te uitai, îl vedeai.
Deci, orice ai face – hop! un număr, îţi sare ca un papagal pe umăr. Acasă, să zicem, când vreţi să vă jucaţi şi voi, s-aude, şi vă fac morală un milion de rude.
Aşa că, aflaţi: numărăm şi suntem număraţi. Pe mine, de exemplu, mă numără ceasul deşteptător, pe la şapte, spunându-mi să mă duc la servici, cu limbă de moarte. (Că după aia el adoarme din nou, ori moare până la învierea din dimineaţa următoare.) Şi soarele mă are în socoteala lui, bineânţeles. Deocamdată sunt un număr cuminte, care la fiecare adunare îi ies. Eu simt de departe, dar nu mă doare această numărătoare. Numai bătrânii se văietă îngrozitor, când li se adună câte-o mână, câte-un picior. Şi atunci roagă pe câte unul ca voi, vreun pici, să strige pentru ei: "sunt aici".
De-aia zic: învăţaţi numărătoarea pe degete, pe fraţi, pe clanţele uşii, pe dinţi, să-i puteţi ajuta pe bunici, pe părinţi. Seara când vi se face patul să vă gândiţi: unde am ajuns cu număratul? Şi să adormiţi.
În clocotul pieţii
Aici vin teatrele de păpuşi, la anumite ceasuri, să ia morcovi pentru nasuri. Şi pentru cap, tărtăcuţe, şi pentru vulpi, tărâţe.
Printre tarabele vechi e atâta gălăgie, că-ţi trece peste urechi. Dar nouă nu ne pasă: oriunde e gălăgie ne simţim ca acasă. Locul ăsta cred că este tot atât de mare cam cât o mare. Aici parcă s-a adunat tot ce mişcă în apă sau pe uscat. Melci codobelci şi raci urâţi şi goi, cărora le e totuna dacă merg înainte sau înapoi. Oamenii stropesc cu lacrimi ceapa, să crească, ori mângâie mieii vii şi spun poezii. Poţi vorbi cât vrei, că ai unde. În prima jumătate a pieţei, toată lumea întreabă, şi în cealaltă toată lumea răspunde. În pauze se lasă o linişte ca după furtună, de se aud cum ies ridichile de lună. Sau ciupercile noi cum ies, în cap cu câte un alb fes. Copii, spuneţi-mi acum sincer, pe cuvânt de onoare, a ce miroase mai tare? – A vitamine!... Viorel a răspuns foarte bine. Da, cele mai multe vitamine de pe pământ, nu la farmacie, pe tarabele astea sunt. Pentru că ele se cheamă aici măr şi piersică. Şi pe-astea le mănânci de drag, chiar de-a valma, nu ţi le dă mama... cu palma. Uite, acest curcan zicea că dacă înghite singur tot sacul cu nuci o să crape. Acum un nene trebuie să stea lângă el, să-l îndoape. La fiecare oră îl apucă şi-i îndeasă pe gât câte-o nucă. Curcanul se strâmbă tot, ca de aguridă, şi crede că omul vrea să-l vândă în loc de clepsidră. Ce să vă mai spun despre piaţă? Seamănă cu o bucătărie plină de abur şi ceaţă. Gospodinele grăbite aleargă din loc în loc, parcă după fiecare vorbă le-ar da-n foc. Dar şi când pun ochii pe câte-o găină, atât de mult o fixează, încât o hipnotizează. Într-o iarnă am văzut o găină de-asta hipnotizată, ţinându-se, cuminte, pe străzile multe, după o blană de vulpe.
Acum ca să nu ne-ntoarcem chiar cu mâna goală, hai să luăm sfecla asta dată cu vopseală. O punem acasă la unul din noi, la oricare, într-un ghiveci de floare. Şi sfecla va creşte în jos încet, încet, prin tavan, prin parchet. Iar în zilele când n-avem ce face, o să ne strângem grămadă, prinzând-o de coadă. Şi vom trage toţi de ea cât vom putea.
Pe fundul tuturor ploilor
Este ceasul fermecat, când peştii împing scoicile pe uscat. Peştii ori racii, nu ţin minte, ca să le-ncarce cu merinde. Râme, firi¬mituri de pâine, pentru a le trage pline în mare, mâine, făcând să scârţâie nisipul de pe plajă, încet, la ora patru fără un sfert. Trebuie să profităm de această tăcere teribilă, când nu se aude nici o che¬mare la vilă. La mare am fost anul trecut (scrie la carte), acum o să facem un pas mai departe. Un pas mare, chiar în mare. Hai, Mirela, nu fi supărată, încalţ-o ca pe o gheată. Una cam largă, în care ar încăpea şi casa şi strada cu băieţii şi fetele, şi tot ai putea să-i legi şireturile. Lumea vine aici s-o privească doar pe dinafară. Ce atitudine superficială! Nouă, va să zică, nu ne e de loc frică. Am băut apă multă acasă, cam câte o litră. De-aia acum nu ne-necăm, doar ne scufundăm, ne scufundăm. Ce ne salvează e că nici unul nu ştim să-notăm. Asta ne-ajută, nici gând, şi ne dă curaj să-ajungem mai repede la fund. Acolo vom vedea tot felul de alge amare, printre care înoată topoare. Deocamdată întâlnim numai peşti strălucind prin apă, parcă ar fi pictaţi pe fereşti. Se miră ca nişte copii că suntem ca ei, vii. Pentru ei, am luat special în buzunare, presaţi, pureci de mare, uscaţi. Obraznicii, vin şi mi-i mănâncă din palmă, frumos, cu botul, mângâindu-mi, cu coada, cotul. Şi se ţin după noi scai, formând un fel de imens alai. Nu, mai bine zis, un evantai. Dacă cineva se va-ncălzi, îl poate folosi. Desigur, să nu-l mişte prea furtunos, că împinge vapoarele-n adâncul primejdios. Unele au mai fost luate de talaz si, vezi, stau răsturnate si azi. Această corabie cu pânzele numai aţe se roagă s-o luăm în braţe... Şi, tot-aşa, ne lăsăm încet, la vale. Apa e un teren alunecos şi foarte moale. Peştii cresc uşor prin ea, ca prin pământ iarba. După cum era de aşteptat, fundul mării e supraaglomerat. Fel de fel de şerpi şi alte lighioane fac bule de aer şi baloane. Caii de mare tropăie peste tot, grămadă, cu covrigi de şerpi în coadă. Peştişorii se joacă cu cochilii de boabe de fasole şi caută prin bărcile înverzite busole. Nu c-ar fi ahtiaţi să afle nordul, sudul sau estul, pe ei îi interesează din busolă restul: după gradul cutiei, de perfecţionare, ştiu că afară e secolul cutare sau cutare. (Deci tot un fel de orientare). Ar fi multe de văzut în acest loc sticlos, unde marea se termină-n jos. De ce vietăţile toate au gurile căscate? Nu e lumină aici, e un întuneric groaznic, că soarele e tocmai la dracu în praznic. De aceea, vieţuitoarele ţin deschisă gura, luminând fundul mării cu dantura.
Ce-ar fi să fierbem şi noi o ciorbă pescărească, într-o scorbură de ţestoasă (broască)? Luaţi cu lingura, cât e fierbinte, ciorba asta bună o s-o ţineţi minte. Aşa, acum ne-am pus burta la cale – si-n felul ăsta ieşim din mare.
Să îmbătrânim - de-o probă
Hai să intrăm în această cetate, din pură curiozitate. Adică pentru o zi fiecare copil mic să-şi fie lui însuşi bunic. Să-şi spună poveşti şi singur să-şi dea plin de gravitate sfaturi, pe care tot el să le creadă în taină fleacuri. Deci astăzi n-o să ne mai scapere pe nici un drum picioarele: stăm acasă şi zicem că ne dor şalele. Of, eu simt creştetul parcă-mi cresc din el cuie şi mai am alt junghi tocmai la mama dracului, în călcâie. Nu ştiu, aţi remarcat oftatul? Bătrâneţea începe, aşadar, o dată cu văitatul. Iată-ne într-o lume fermecată, pe lângă care orice poveste pare seacă şi adevărată. Din copii am devenit dintr-o dată moşi şi strămoşi şi purtăm galoşi. Am văzut în viaţă atât de multe, încât, ca să nu le uităm, ne-am făcut noduri în ridurile de pe frunte. Va să zică, soarele acolo apune şi dincolo răsare, iar apa curge numai de la deal la vale. Am învăţat ghinionul nostru pe brânci, de când eram ţânci. De-aia la toate lucru¬rile rele sau bune putem da acum din cap cu înţelepciune. Ioane, tu mă auzi? Vorbim cam tare, să zicem că suntem surzi. Ne-a rămas nasul numai pentru zile mari şi trebuie să-i punem şi lui ochelari. Pielea de pe mâini s-a cam bătucit şi ne trebuie o pereche de ochelari şi pentru pipăit.
M-am întrebat eu toată viaţa: cam cum se simte un licurici dimineaţa? Toată noaptea cu făptura lui, deşteaptă, a făcut lumină în stânga şi-n dreapta. Şi deodată îl cuprinde uimirea când simte că i s-a întrerupt strălucirea. Ziua n-are mai mult foc pe el decât urzicile. Dau peste el şi-l calcă, pardon, până şi furnicile.
Totul e clar: când eşti bătrân trebuie să mergi cu maşina sau cel puţin într-un car. Eşti ca în vârful unui munte urcat, călcând piatră cu piatră şi acum parcă te duci unde ai treabă cu munte cu tot odată. Face pentru greutatea asta măreaţă să trăieşti o viaţă?
Dar ne-au intrat nişte lacrimi în ochi şi ne strâng, iar bunicii noştri adevăraţi, ştiţi şi voi, niciodată nu plâng. Uite, tocmai răsare în fereastră luna – să le dăm hainele înapoi şi să le sărutăm mâna. Şi să le spunem că, aşa cum sunt, sunt cei mai grozavi de pe pământ. Că din barba lor albă şi mare izvorăşte numai linişte şi împăcare. Dar să nu le spunem că am fost şi noi bătrâni într-o doară, dintr-o dimineaţă până într-o seară.
Iute înapoi până la copilărie, să întinerim. Şi să plângem acolo cât poftim.
La polul sud
Noi am fost la Polul Nord, dar, după câte aud, Polul Nord e mort fără Polul Sud. Trebuie să le vezi pe amândouă aceste talere de ceaţă, dacă vrei să ai un echilibru în viaţă. Câteodată simţiţi şi voi,copii, nu e aşa, că vă lipseşte ceva? Polul Sud îl simţi că nu-l ai ca za¬hărul din ceai. Prin urmare, fiţi gata de plecare. Aoleu, dar în port, pentru călătorie, nu ne-a rămas decât această corabie de hârtie. Eu zic, cu puţină iniţiativă, să facem alta, de sugativă. S-o construim repede, că vremea trece şi pe drum vă explic eu de ce. Gata, catar¬gele şi cârmele? Trageţi acum de toate sforile şi sârmele! Daţi-mi o pipă, să fac şi eu puţin fum, cam cât rămâne de la o salvă de tun. Vă miroase a alge şi a sare?
Aflaţi că sunteţi de trei zile pe mare. Iată, valurile cum răsar dintr-o parte şi-n cealaltă apun, şi se duc să fure de la mal săpun. Săpun uitat dinadins acolo, pe ţărm, de copiii cuminţi şi uituci, ca să aibă marea cu ce face clăbuci.
Şi cum plutim noi aşa spre Polul Sud, apa intră in corabie, dar eu mă fac că n-o aud. Mult mai periculoasă, în acest moment, aflaţi, este corabia de piraţi. Până acum trebuia să se şi arate, frate. Dar nu s-aude nici un zvon, tocmai noi o s-avem ghinion! Să n-ai ce povesti acasă, ceva fioros şi nă¬prasnic, asta e groaznic! Ura, suntem salvaţi! Iată corabia de piraţi! Au aflat că mergem unde ne duce curentul şi vor să ne fure subiec¬tul. O, dragii mei marinari, hai să fugim cât mai repede şi să fim tari. Dar, vai, ei măresc, măresc viteza şi respiraţia lor ne zburleşte sufletul ca freza. Dar tocmai când să pună mâna pe noi, lip! corabia li s-a împotmolit în nisip. Căci sugativa noastră, vedeţi! Le-a supt marea de sub lopeţi. Parcă ne pare rău că nu ne-au prins piraţii un pic, aşa, măcar de degetul mic. Se-ntâmplau cine ştie ce fapte ciudate. Dar şi ei au fost nişte mămăligi şi jumătate. Acum mergem înainte în felul următor: scoţând din corabie nor după nor. Dacă stoarcem, de exemplu, numai o lopată, se face înainte o baltă lată. Şi noi plutim mereu pe ea, la ore fixe şi la trei sferturi, de-a valma, peste dealuri şi deserturi. Străbatem fel de fel de ţări, nu mai vorbim de cele nouă mări. E frumos să vezi insulele de mărgean, cu obiceiurile lor prin ochean. În Sahara oamenii sunt legaţi la cap c-un şervet şi mănâncă şerbet. Dar nu e chip să bea la urmă şi apă din nisip. Că unde dai şi unde crapă tocmai acolo nu-i apă. Scutu¬raţi peste ei o pânză mai nouă, să creadă că din rugăciunile lor a-nceput să plouă.
La o adică
Vine leul lipa-lipa, mai fioros decât gripa. Simţiţi în inimă o căl¬dură ca para? Asta înseamnă că suntem tot în Sahara. Iată dihania deschide gura, ridicând şi mai mult temperatura. Totuşi, la noi n-o să vină, pentru că la toţi ni s-a făcut pielea de găină. Şi leii, după câte am auzit de la nişte vecini, nu se dau la păsări şi la găini.
În continuare, dragii mei, cred că o să renunţăm la jupuirea aces¬tor lei. Blănurile le sunt grozav de bine pe trup lipite, din grumaz şi până la ghearele şlefuite. Şi la urmă trebuie să le cărăm în circa şi, oricum, ne încurcă. Să nu mai vânăm nici tigri, nici lei, nici leoparzi, nici nimic. Eu aşa zic. Să ne retragem mai bine în a noastră corabie, care merge pe sub streşinile valurilor ca o vrabie. Ce dacă rămâne în urmă pustiul nevăzut? Nu-i primul lucru pe care-l lăsăm noi început! Gata. Unde vedeţi o mare înfigeţi iute lopata. Brr! E din ce în ce mai rece! Suntem mai lângă Oceanul îngheţat, cu fiecare spaimă ce trece. Un pescăruş obosit (n-am aici un loc cald unde să-l culc) ne trimite din zbor primul fulg. Va veni în curând şi zăpada, ehei, prin asociaţie de idei. Înseamnă că polul se apropie, vrând-nevrând, acum e la o aruncătură de gând. Vezi? a şi început să mă ningă în cap cu nori. Fulgii se-nmulţesc, ca şi stelele prin spori. Adică se sparge fulgul, că nu e de fier, şi curg din el seminţele de cer. A-ngheţat dintr-o dată şi apa bine, să ne mutăm toţi pe patine. Căci la Polul Sud nu poţi să te duci cu un cleşte de spart nuci. Gheaţa aici e groasă cât geamurile caselor toate, chituite bine şi-ngheţate. Poţi să dai cu mingea-n ea, acum şi pururea. Că n-o să sară nici un ciob, n-o să faci oceanul zob. Deci, ne apropiem printre pinguini şi degeraturi. Polul Sud începe cu suflatul în palmă şi cu celelalte apucături. Daţi-mi mie ocheanul cel cu pluş nou lus¬truit, să văd acum unde e pământul uşor turtit? Că acolo cică polul vine, ca să poată sta mai bine. E punctul unde trebuie să mergem fiecare şi în loc de steaguri să punem degetul mare. Să strălucească amprentele noastre, numai semne şi linii, până în ochii viito¬rimii. Să ştie toată lumea că noi am ajuns până aici încă de pe când eram pitici. Foarte simplu am ajuns: învârtind cârma mereu la babord. Dar ce scrie pe tabla aceea? "Polul Nord". Aoleu, acesta e adevărul goluţ-gol: am greşit calea exact c-un pol. La o răscruce cred că ne-am încurcat, ca un copil care cade: bum! din pat. Căci, la fiecare răscruce, aţi observat şi voi, de ce? pentru ce? – sunt două drumuri identice. Unul este cel bun, pe care trebuie să mergi înainte cu fală, şi altul e drumul de păcăleală. Noi am por¬nit falnici spre sud, ca să ajungem – să nici n-aud! La nordul cel gol şi sărac, pe care-l ştie după licheni orice pârlit de copac. Dar, la urma urmei, aşa e în viaţă: te mai înşeli. Parcă oamenii mari nu fac şi ei câteodată nişte greşeli?! Noi am pus mâna pe Polul Nord, nu e aşa? care nu e nici el de colea. Acum trebuie numai, ca s-o dregem, să punem de acord scopul cu locul. Ia să se prezinte aici un băieţel cu muşchi de oţel, care să se urce înapoi pe cuvintele noastre în sus, pe toate câte le-am spus. Ca pe catargele unei corăbii, numai pânze şi frânghii, de care te ţii. Care eşti voinicul? Tu, Titu? Urcă-te până în vârful poveştii noastre şi schimbă-i repede titlu!
Feriţi cerul
Da' departe ne-am mai plimbat, nu ştiu dacă-aţi observat. Am tocit ca pe preşuri cele patru puncte cardinale, luându-le pe picioare. V-am dus în lună şi mai încolo, din stea în stea, pe răspunderea mea. Dar, aici, la doi paşi, cresc ciuperci sau un oraş? Hai astăzi să-l privim, că şi noi tot în case locuim, dacă stai să te gândeşti. Mai ales noaptea şi-n timpul dintre poveşti.
Aşadar, locul a fost mai întâi desenat cu cretă şi var. Apoi s-au îngrămădit cărămida, cimentul, lemnele, fierul. Şi când casele au început să răsară, cineva a strigat: "Feriţi cerul!" E un zgomot surd ca de moară, plus încă o morişcă. Un Manole plin pe piept de frişca îşi tot aşază cărămizi sub picioare şi se-nalţă. Din când în când măsoară zidul c-o aţă. Şi, tot aşa, cât ţi-i ziua de mare. Pe la etajul şapte fumează şi el o ţigare şi pe unde-o ia fumul înseamnă locul c-un creion roşu şi face coşu'. Ştiţi, chiar dacă blocurile au calori¬fere, pe fiecare acoperiş trebuie să fie un coş, ba chiar două, dacă se poate: pentru cuibul berzelor necivilizate (care şi acum încă se mai încălzesc cu fum). Până le e gata acoperişul, berzele clempăne din cioc: clac-clac! şi stau cu bagajele-ntr-un copac. O, dar eu am ajuns prea repede sus, până la berze mai sunt multe de spus. Încetul cu-ncetul un meşter aşază parchetul, în timp ce-n jurul lui o albină tot zboară, gândindu-se dacă nu-i cazul să-l dea cu ceară. Nenea, ăsta, care are o şapcă de hârtie, grozavă, de ce credeţi că se uită acum printr-o ţeavă? El e cu instalaţia de apă şi vrea să vadă, în depărtare, dacă celălalt capăt al ţevii e înfipt în mare. Fiindcă oricare robinet bun trebuie azi, pentru orice eventualitate, să aibă legătură c-un val sau un talaz. Dacă apa cumva se opreşte, înseamnă c-a intrat pe ţeava vreun peşte. Ce mai e şi asta? Fe¬reastră. Pe aici se vede limpede cum vine primăvara cu iarba sau toamna cu norii – depinde în care parte zboară cocorii. Că ei sunt cei care numără clipele şi-nvârt soarele cu aripele. Pereţii acum sunt goi, adică nemâzgăliţi de voi. Într-o bună dimineaţă aici se vor muta oameni cu tablouri în braţe, fiindcă odaia parcă n-are căl¬dură, dacă pe pereţi nu-i ceva, vreo pictură. Eu, de exemplu, am una cu două bufniţe pe care le-am botezat Ciulniţe. Au ochii mari, toată ziua veghează de parcă fotografiază. Cât noi ne-am tot foit, casa asta aproape că s-a isprăvit. Unde-am stat adineauri e parterul, acum suntem la etajul şapte, deasupra căruia locuieşte cerul.
Cai verzi şl întâmplări breze
Zilei acesteia făceţi-i un nod, să n-o uitaţi ca pe-o jucărie în pod. Veţi vedea primul film din viaţă, începeţi, va să zică, o perioadă măreaţă. Na, că m-am emoţionat şi eu ca o femeie, cu toate că sunt frecat de multe spectacole şi matinee. Da, de astăzi, acces şi voi o să aveţi la umbrele de pe pereţi.
Aflaţi că filmul, acest domn, îşi are rădăcinile în somn. Originile lui se pierd, hăt, în depărtare, când primul om a adormit din picioare. El a început atunci să viseze fel de fel de cai verzi şi întâmplări breze. Când s-a trezit era jumătate somnoros, jumătate fericit. Parcă s-ar fi tras a doua oară dintr-o maimuţă net superioară. De atunci, printre brontozauri, suliţi şi săgeţi, care fac mare vaier, filmul plutea şi el în aer. Până când un scamator fără pereche şi-a fotografiat visul şi a doua zi l-a scos din cap pe o ureche. Aşa a apărut perioada filmului surdo-mut.
Pentru că personajele se mişcau ca nişte lemne şi se-nţelegeau prin semne (Cum spuneam, filmul anterior era aşa-zisul film orb sau chior. Filmul nu numai că nu se auzea, dar nici nu se vedea. Veneau spectatorii la cinema şi pe ecran nu apărea cineva. Nu se vedea nimeni, cum să vă zic? Nu se vedea nimic. Dar nici unul nu îndrăznea a pleca, pentru că nu era niciodată sigur dacă s-a terminat ori ba. Până când venea portarul: "Mai duceţi-vă şi acasă, oameni buni, că n-aţi fi nebuni").
Astăzi filmul a evoluat într-un aşa hal încât dacă e vorba în el despre un cal, nu numai că-l vezi, dar îl şi auzi şi nu mai trebuie ca tu în locul lui să nechezi. În viitor tehnica va face asemenea cotituri, încât se tinde să poţi să şi încaleci pe el şi să-l furi.
Ce se întâmplă în filme? Să facem acum lumină şi în această beznă legitimă. Aflaţi că e greu să spui dinainte despre ce e vorba, în cu¬vinte. Trebuie să vedeţi întâi filmul, măi prunci. Atunci şi nici atunci îi veţi vedea pe Făt-Frumos, Ileana Cosânzeana, zmei, fapte grozave, şapte pitici şi tot ce mai decurge de aici.
Iar când adormi la cinematograf niţel, înseamnă că vezi două filme în paralel. Unul cel de pe ecran, cu o acţiune cam plicticoasă, şi altul, visul tău, pe care ţi l-ai adus de-acasă. De aceea, pentru filmele proaste, directorii cinematografelor stau în dubiu dacă n-ar trebui să plăteşti un bilet dublu.
Dar care-o fi pricina de nu se mai stinge odată lumina? Ar trebui să înceapă matineul, în sfârşit, de-atâta istorie am răguşit. Gata, în faţa voastră primii iepuri urecheaţi fugăresc primii elefanţi. Nu vă tot foiţi pe scaune, ci fiţi şi voi mai emoţionaţi.
Căutăm o frunză
M-a apucat un dor de frunze, în suflet şi peste tot, că nu mai pot. Hai să căutăm una, că e vânt şi că e ceaţă. Care-o găseşte primul o să aibă noroc în viaţă.
Ştiam că frunzele astea toate sunt nişte obraznice şi jumătate. Cel puţin, măturătorii de stradă, doamne, să nu le vadă. Odată unul s-a suit într-un castan pe o frânghie de viţă şi a pus în vârful fiecărei ramuri o piuliţă. Să se oprească toate frunzele in interiorul copacului, ca într-un tub, şi să nu răsară decât când o da el drumul la şurub. Dar chiar şi aşa, până a doua zi dimineaţă pomul înflorise cu verdeaţă. Ba, mai căzuseră şi pe jos, ca în marile păduri, cinci coşuri de muguri şi firimituri. Că pământul ăsta e atât de gras, prinzi rădăcini sub pas. Dacă oamenii nu s-ar mişca mereu, singuri ori perechi, s-ar pomeni şi ei cu muşchi şi licheni pe frunte şi pe urechi. Însă în fiecare toamnă, e adevărat, se întâmplă ca acum, ceva neaşteptat. Hai în pădure, n-au de unde afla părinţii, să dezlegăm nodul misterului cu dinţii. Vedeţi, acum totul e pustiu, asta nu e pădurea de astă-vară pe care o ştiu. Nici o frunză – numai câte un cuib gol se mai vede, dar din el nu poţi cânta foaie verde. Cică, dacă rupi o frunză de pe ram, pică toate. E ca atunci când spargi un geam. Se destramă, cioburi, cioburi, cum a observat şi Dinu, şi se face în codru un curent continuu. Păsările îşi înfoaie penele ca nişte mantale şi iau direcţii la vale. Alunecă repede sau mai lent, împinse, cum ziceam, de curent. Dar, din pene, le rămâne sufletul aici, acestor privighe¬tori şi pitulici. Căci fiecare – ce vrei – are aici frunza ei; una mai mică sau mai mare, plus o frunză sau două şi pentru generaţiile vii¬toare. Pe acestea din urmă le ţin drept preşuri moi din verdeaţă: să se şteargă puii pe picioare la intrarea lor în viaţă. Poate că am înaintat prea departe printre ramurile lustruite ca nişte coarde. De fapt, îmi şopteau ieri nişte vecini, acestea nu sunt ramuri, ci rădăcini. Copacii pândesc o anumită zi şi atunci, deodată, toţi îşi fac vânt şi intră cu frunzele-n pământ. Să le repare pe cele care-au ruginit şi să le ascută zimţii care s-au tocit. Ăsta ar fi, după unii, misterul; pădurea confundă uneori pământul cu cerul. Dar, oricare ar fi adevărul, deocamdată ei nu-i stă bine aşa de mare, şi nici o foşnitoare! Vântul, vedeţi, îşi face treaba, dar săracul, bate degeaba. Şi e mult până la primăvară, când se întorc copacii, iar în sus, ca la un semn, învârtindu-se pe osia lor de lemn. (Căci toţi care poartă, cât de cât, vege¬taţie, trebuie să fie şi rădăcini, prin rotaţie.) Eu zic, să rugăm vul¬pile şi veveriţele, că ele nu s-au dus, să-şi târască coada printre crengi mai sus. Veveriţele în privinţa asta ar face minuni: pot fi în aceeaşi clipă în trei stejari şi-n cinci goruni. Şi dacă s-adună astfel vreo sută de cozi, ca să nu zic o mie, de departe pădurea s-ar vedea şi iarna ca de frunze, tot ruginie.
La şcoală, dar nu rămânem acolo
Şi, după atâta cultură generală, aş putea să nici nu vă mai duc la şcoală. Să vă las să treceţi glonţ pe lângă ea şi să vă continuaţi viaţa la cinema. Sau să vă dau un certificat, din care să reiasă, clar, că sunteţi mai deştepţi decât, la un loc, un cal şi-un ţânţar. Că ştiţi că răsare o stea doar atunci când n-are nor pe ea. Că aţi primit nota zece la mare şi aţi ajuns cu lecţia dincolo de ninsoare. Totuşi, este o chichiţă: toate astea le-aţi învăţat ca pe "unde eşti, Chimiţă?".
E nevoie de o cretă, de nişte caiete şi de cerneală, din care, dacă ţi le aruncă cineva înainte, iese o şcoală. Iat-o: dacă vă uitaţi bine peste jucării şi păpuşi, se şi văd două sau trei uşi. Printre coarnele de melci se mai zăresc încă douăzeci. Fiecare seamănă cu o carte. Trebuie să le deschizi şi să le închizi tu singur pe toate.
În clasă stau copii atenţi şi se fac premianţi ori repetenţi. Primii clipesc din gene la tabla neagră, pe care sunt făcute fel de fel de desene. Ceilalţi se uită mai pe îndelete la burete. Îşi aduc aminte că buretele l-au mai văzut undeva, aşa că ei se gândesc la mare în con¬tinuare. Copii, aici o să aflaţi o mulţime de poveşti foarte frumoase despre munţi, şi terase şi case. Totul e să ascultaţi tăcând şi să vorbiţi în gând. Când veţi auzi un clopoţel, după un ceas, să ştiţi că vi s-a dat drumul şi la glas. Puteţi da fuga afară şi acolo vă puteţi juca. Ora este pentru învăţat, iar recreaţia pentru uitat. Dacă voi n-aţi uita aşa de repede cunoştinţele folositoare, recreaţia cred c-ar fi de-o zi. Dar iată, sună după zece minute şi trebuie să alergaţi la locurile voastre foarte iute. Că urmează cine ştie ce socoteală cu cine ştie care portocală.
Cu cât creşte un om când se ridică în picioare? (Asta se numeşte adunare.) Unde se duce ursul după ce nu găseşte miere? (Asta se cheamă scădere.)
Şi, tot aşa, venind şi plecând, învăţând şi uitând şi iar învăţând, o să vă pomeniţi că ştiţi pe dinafară şcoală după şcoală. Asta puteţi s-o observaţi singuri, uitându-vă nu în alte părţi, ci în cărţi.
Cărţile or să fie tot mai mari, iar pozele lor tot mai mici, întâi ca nişte păpuşi, apoi ca nişte furnici.
Când nu veţi mai vedea nici o poză în nici o carte, să ştiţi că aţi ajuns cu învăţatul şi cu uitatul foarte departe.
Capitala bazaconiei
Fiindcă e mai uşor, oraşul nostru e făcut direct pe-un nor. Undeva mai departe, într-o vale fără fund, pufăie într-una o locomotivă, de ţine norul nou şi rotund. Sau strănută un vulcan, aruncând în sus ceaţă de foc, iar un copil stă lângă el şi-i strigă: "noroc!" Dar aici nimeni nu e răcit, fiindcă aerul e făcut dinadins din spirt. (Spirt care iese din brazi, prin acele ace care n-au în vârf capace.) Casele cu zăpadă pe chipiuri au în loc de acoperişuri schiuri. Aluneci, aluneci cu ele şi când te poticneşti, cazi direct în casă şi te-ncălzeşti. Lânga foc, ascultând geamurile ninse, stă mama cu braţele-ntinse. Iar lângă ea toarce o pisică, producând electricitate, când o mângâi cu mâna pe spate. De-aia străluceşte casa pe dinăuntru, fără de ceaţă, de-ai trăi în ea o viaţă. Unde mai pui că lumina topeşte florile de pe fereşti, care se fac apă şi peşti. Pentru că oriunde e apă – nu e aşa? trebuie şi-un peşte care s-o bea. Dar şi afară este o lumină extraordinară.
Cineva poveştile frumoase le-a făcut aici de-a-ndoaselea. Vulturii merg prin zăpadă pe picioare, ca moşu-meu Petru, iar găinile zboară pe cer cu aripi de-un metru.
Lupul, oaia, iepurele, animalele fundamentale, intră altfel în poveştile principale.
Iepurele, de exemplu, nu mai sare în gura lupului fără să clipească, cu o precizie nemţească.
În orăşelul copiilor poţi cel mai uşor să schimbi lucrurile de la sensul lor. Să mişti orice munte care prost stă, nu ca în alte părţi unde, dacă muţi un scaun, te costă. De la roţile stelelor eu pot să fur cauciucul din jur; sau să merg cu ele pe străzi ca pe o bici¬cletă, anunţând pe la casele oamenilor cine ştie ce veste secretă. Minunea aici pare nimic, asta vreau să zic. Ştii că un tren nu se învârte mereu ca în viaţă pe aceeaşi cale, ce mai la deal, la vale!
Bine de noi c-am apucat să fim mici în acest oraş de furnici! Oamenii mari, cu cele mai roşii nasuri, stau în jurul oraşului călări pe ceasuri. Pe deşteptătoare ale căror limbi stârnesc în munţi ava¬lanşe, de-i ninge-n cap cu cocoloaşe. Cum ar mai veni la noi, şi ei, ehei! Dar nu prea încap, ce să te miri, fiindcă nu-s destul de subţiri. – Şi până să-şi taie mustăţile dumnealor, s-a isprăvit oraşul copiilor.
Nu ne-a rămas decît să fumăm o ţigare
...Şi după atâta alergare, nu ne-a mai rămas decât să fumăm o ţigare. Asta e regula: tragi un fum la capul oricărui drum. Nu aţi văzut toţi bărbaţii? Puf, puf, fac prin aer şerpi, ca-n stuf. Aşadar, căruia dintre voi i se-ntâmplă o ţigare de foi? Am găsit eu prin buzu¬nar un fir de tutun. E ceva, oricum. îi dăm foc şi-o să-l mirosim de la şapte metri, aşa. Asta înseamnă a fuma. A, sunt distanţe şi mai mari pentru ţigări infinit mai tari. Fiecare om are o stea din cele de pe cer, numărate, din care trage şi el cum poate. Dar din ţigările astea, ce să zic, pufăi, pufăi şi – nimic. Privind fix spre locurile pe unde-am fost mai nainte, simţim că ni le-aducem aminte.
Că întâi vezi o frunză şi apoi, mergând pe nervuri, intri din cauza ei într-o mie de păduri. Acolo iepuri mici, furnici, elefanţi, la discreţie. Caşti gura la care vrei cu mare atenţie. Puteaţi să nu vedeţi nimic cum se cuvine, dacă nu vă ţineaţi scai de mine. Şi dacă nu mângâiaţi toate animalele alea, nu vă apuca jalea? Pe când aşa, aici o gheară, dincolo un stol de ape, sau de munţi, un cârd... Are ce să vă vină, seara, în gând când, vă culcaţi şi când căscaţi. Că, doamne, ce-am mai umblat! Nu ne-am dat în sus nici de la aer, nici de la apă, nici de la uscat. Din lac am căzut direct în puţ. Hm! Şi în puţ a fost foarte drăguţ. Am văzut cum se face apa de băut şi chiar am gâlgâit câte-un gât. De acolo, prin ţevile firelor de iarbă, depănate ca o jurebie, ne-am pomenit tocmai în lună. Am ieşit adică mai mult decât trebuie.
Oriunde ne-am oprit, ne-am mirat de ne-am topit! De unde ia pământul atâta verdeaţă pentru frunze în fiecare dimineaţă? Că noaptea frunzele sunt negre, măi băieţi. Va să zică, cineva le cară pe furiş verdeaţă-n găleţi...
Cam aşa vedem acum, privind fix prin fum. Ieşim din copilărie ca dintr-o jucărie. Sau, dacă vreţi, mai rămâneţi printre rotiţele ei albastre, dar pe spezele voastre. Eu nu mai pot s-o-ncui şi s-o descui nici în ruptul capului. Am văzut cocori care s-au depărtat şi scaune care s-au stricat. Nu mai pot, asta a fost prea de tot! E de-a dreptul revoltător ce încet învie cei care mor. De când toamna a tras în primul iepure cu tunul, încă n-a înviat de tot nici unul. Unii au ajuns la copaci, alţii sunt doar raci. Dar să vă spun adevărul adevărat: de azi m-am lăsat de mirat. Şi, în continuare, ce să faci fără mirare?
Marin Sorescu - Tuşiţi
La cele mai bune replici ale mele
Ai tuşit,
Scorpie bătrînă.
Ele erau cheia
Întregului spectacol,
Le pregăteam în febră
Ani în şir,
Oamenii m-aşteptau cu respiraţia tăiată,
Efectul trebuia să fie formidabil,
Dar pe tine tocmai atunci
Te îneca tusea,
Scorpie bătrînă.
Dacă se-ntîmpla
Să lipseşti odată,
Începea să tuşească
Scaunul pe care stătuseşi.
Acum ai molipsit
Toată sala,
Piesa se petrece de la un cap la altul
Într-o tuse măgărească...
Tuşiţi,
Răguşit, piţigăiat, dogit,
Cu pauze, în accese, uscat, pistruiat,
Ca la vocalize, ca la doctor,
Tuşiţi!
Credeţi că spun rolul pentru voi,
Ochii mei par că se uită la voi,
Cînd, de fapt, eu privesc peste capetele voastre
Becul roşu din fundul sălii.
Pentru el vorbesc,
Lui îi spun sufletul meu învăţat în nopţi de insomnie,
Becului roşu care arată locul pe unde, la sfîrşit,
Voi trebuie să evacuaţi sala,
Scorpii bătrîne.
Marin Sorescu - La Cornul Caprii
Aş, nu plouă curînd, spune Moşu Pătru,
Fiindcă n-a ieşit nicovala la munte,
Uite, cînd s-or face norii aşa nicovală
Peste munte, atunci o să tragă un ropot.
Să luaţi sama,
Să fiţi atenţi primăvara, dacă bubuie-ntîi la Cornul Caprii,
Aci spre sîrb, o să fie bine.
Dar dacă bubuie la neamţ, în partea ailaltă,
Nu e bine, că nu poţi să ştii de ce bubuie, fiindcă nu e întotdeauna de
Ploaie, mai au şi alte socoteli de-ale lor.
Acum, iarna cred c-o să vină repede, c-a început să-mi îngheţe mie o
Mînă.
Ninge, să ştiţi, îmi e mie frig la buricele degetelor.
Moşu Pătru e un filozof.
Umblă cu vitele pe cîmp şi le învaţă filozofie,
Discută cu boii cum discutăm nori, bunăoară,
Tot felul de chestiuni şi mai aşa şi mai aşa.
Vitele pasc şi bagă la glavă ce aud.
Vin să-l asculte şi oameni mai mari,
Femei cu secera-n mînă, să-l întrebe, ca acum, cînd plouă
Ori cum trece viaţa.
- Ia spune, nea Pătrule, cum trece ea, viaţa,
De nu te-alegi cu nimic, că, uite secer de-azi-dimineaţă,
Nu mai poci de şale, şi cînd mă gîndesc să mă duc acasă,
Îmi vine să-mi iau lumea-n cap, şi aşa e de cînd mă ştiu.
- Vedeţi voi căcăreaza asta de iepure?
Moşu Pătru se apleacă şi ia-n mînă un gogoloi bine rotunjit.
Dacă-o pui pe gîrlă... într-un ceas e la Balş, în Olteţ, de-aci în
Dunăre... şi-i pierzi urma...
Bine că nu ne dăm noi seama, că ne luăm cu altele.
Cînd eşti mic, joci pietricelele, de-alimerele, de-a omul negru,
Dacă te mai măreşti, tragi la horă, iei hora-nainte şi ţopăi
Alunelul, Jianca, Sîrba, Şuleandra, Rustenul, ori cum le mai zice, cîte şi mai cîte,
Aşa ca să-ţi ostenşti picioarele, muşchii şi să nu-ţi faci gînduri.
La urmă te pomeneşti năpădit de copii. Şi-odată ţi se zbîrceşte
Fruntea, parcă-a tăiat cineva de nojiţe din ea.
Dacă eşti muiere, ţii Filipii, Precupul, Cîşlegii, te calcă toţi pe picioare la dragobete, faci zile pe ajutat,
Pui ceaunul de mămăligă şi mesteci... în soare, în lună,
Că nu-ţi mai dai seama, ţi-e mintea-n altă parte...
Fiindcă n-a ieşit nicovala la munte,
Uite, cînd s-or face norii aşa nicovală
Peste munte, atunci o să tragă un ropot.
Să luaţi sama,
Să fiţi atenţi primăvara, dacă bubuie-ntîi la Cornul Caprii,
Aci spre sîrb, o să fie bine.
Dar dacă bubuie la neamţ, în partea ailaltă,
Nu e bine, că nu poţi să ştii de ce bubuie, fiindcă nu e întotdeauna de
Ploaie, mai au şi alte socoteli de-ale lor.
Acum, iarna cred c-o să vină repede, c-a început să-mi îngheţe mie o
Mînă.
Ninge, să ştiţi, îmi e mie frig la buricele degetelor.
Moşu Pătru e un filozof.
Umblă cu vitele pe cîmp şi le învaţă filozofie,
Discută cu boii cum discutăm nori, bunăoară,
Tot felul de chestiuni şi mai aşa şi mai aşa.
Vitele pasc şi bagă la glavă ce aud.
Vin să-l asculte şi oameni mai mari,
Femei cu secera-n mînă, să-l întrebe, ca acum, cînd plouă
Ori cum trece viaţa.
- Ia spune, nea Pătrule, cum trece ea, viaţa,
De nu te-alegi cu nimic, că, uite secer de-azi-dimineaţă,
Nu mai poci de şale, şi cînd mă gîndesc să mă duc acasă,
Îmi vine să-mi iau lumea-n cap, şi aşa e de cînd mă ştiu.
- Vedeţi voi căcăreaza asta de iepure?
Moşu Pătru se apleacă şi ia-n mînă un gogoloi bine rotunjit.
Dacă-o pui pe gîrlă... într-un ceas e la Balş, în Olteţ, de-aci în
Dunăre... şi-i pierzi urma...
Bine că nu ne dăm noi seama, că ne luăm cu altele.
Cînd eşti mic, joci pietricelele, de-alimerele, de-a omul negru,
Dacă te mai măreşti, tragi la horă, iei hora-nainte şi ţopăi
Alunelul, Jianca, Sîrba, Şuleandra, Rustenul, ori cum le mai zice, cîte şi mai cîte,
Aşa ca să-ţi ostenşti picioarele, muşchii şi să nu-ţi faci gînduri.
La urmă te pomeneşti năpădit de copii. Şi-odată ţi se zbîrceşte
Fruntea, parcă-a tăiat cineva de nojiţe din ea.
Dacă eşti muiere, ţii Filipii, Precupul, Cîşlegii, te calcă toţi pe picioare la dragobete, faci zile pe ajutat,
Pui ceaunul de mămăligă şi mesteci... în soare, în lună,
Că nu-ţi mai dai seama, ţi-e mintea-n altă parte...
din La lilieci, vol. I
Marin Sorescu - Iona
Prefeţele scrise de autorii înşişi nu-şi au rostul decât în măsura
în care vin cu nişte precizări de ordin documentar. Altfel, să încerci
să spui – e prea lung. Şi poate că ai şi uitat.
Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare divină.
Recitesc după câţiva ani Iona, cu ochi rece, străin, şi mă întreb: oare unde rămăsesem?
Iona, proorocul care a fugit din faţa Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca o scrisoare, în cutia poştală. Am găsit, poate din greşeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat şi mi s-a părut c-o înţeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot.
După aceea am vrut să-l uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra cetate Ninive „mare înaintea lui Dumnezeu s-o străbaţi în trei zile de umblet”? Ce s-a ales de oamenii ei care s-au îmbrăcat în sac şi s-au pocăit şi nu i-a mai ajuns mânia de sus?
Am uitat absolut totul. Apelaţi la arheologie. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e
primul om ori ultimul om? Dacă dau o accepţie freudistă, mistică, politică ori cabalistică experienţei acestui personaj? Şi mai ales ce semnificaţie are gestul final şi dacă nu e prea multă amărăciune şi dacă nu mi-e milă de umanitate?
Nu pot să vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na.
Apoi nu a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na şi nu se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu.
E tot ce-mi mai amintesc
MARIN SORESCU
PERSONAJE:
IONA, pescar
PESCARUL I
PESCARUL II , fără vârstă, figuranţi
Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă, tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se „strânge”, după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice. Caracterul acesta „pliant” al individului trebuie jucat cu supleţe, neostentativ.
Dacă rolul va părea prea greu, ultimele două tablouri pot fi interpretate de alt actor.
TABLOUL I
Scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de peşte. Cealaltă jumătate – apa, nişte cercuri făcute cu creta. Iona stă în gura peştelui,
nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş. Lângă el, un mic acvariu, în care dau
veseli din coadă câţiva peştişori.
- Acum încep să...
- Parcă aud poc, poc, tronc, poc, în năvod.
- Bolovani nu alta. Că avem o mare bogată.
- Ce mare bogată avem!
- Cred că nu mai au mult.
- Nici o grijă. (Strigă.) Iona!
- (Răguşit.) Iona!
- (Mai răguşit.) Iona!
- Nimic.
- Pustietate.
- Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul.
- (Băgând de seama că n-are ecou.) Ei, dar ecoul?
- (Mai strigă odată, să verifice bănuiala.) Io...(Aşteaptă) ...na... (Aşteaptă)
- (Frecându-şi mâinile a pagubă.) Gata şi cu ecoul meu...
- Nu mai e, s-a isprăvit.
- S-a dus şi ăsta.
- Semn rău.
- Aş, poate e vreo măsură mai nouă luată de pescari.
- (Explicativ.) Să se termine odată cu gălăgia de pe mare.
- Ce vacarm!
- Nu e bine să urli pe mare.
- Pe uscat mai treacă-meargă.
- Dar pe apă, ba.
- Ţip eu, ţipi tu, ţipă celălalt. Zgomotele s-adună.
- Valurile intră în vibraţie.
- Ca un pod peste care trec soldaţii, toţi în acelaşi timp: se dărâmă.
- Păi, când se pun şi ăştia să treacă!...
- Aşa e şi marea. Intră în rezonanţă valul ăsta, intră celălalt.
- S-ar putea isca o furtună!
- Şi când s-ar dărâma toată apa peste noi...
- Zău nu e bine să strige toţi de pe mare odată.
- Chiar dacă sunt naufragiaţi?
- Chiar naufragiaţii. Să strige toţi, dar pe rând.
- Înţeleg, să nu se bage de seamă...
- Altfel s-ar crede că e o jelanie absolută.
- S-ar înfuria marea.
- (Înţelept.) De-aia fiecare om trebuie să-şi vadă de trebuşoara lui.
- (Uitându-se în apă) Să privească în cercul său.
- Şi să tacă. (Pauză.)
- Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe Iona.
- (Strigă.) Ionaaa!
- Nimic.
- (Strigă.) Să nu te prind pe-aici, auzi? Nu te mai ţine după mine, Iona!
(Pauză.)
- De fapt, Iona sunt eu. Psst! Să nu afle peştii. De-aia strig, să-i induc în eroare. Că Iona n-are noroc şi pace.
- Peştii trebuie să creadă că el pescuieşte cine ştie unde. În altă parte...
(Râzând.) Cred că ar trebui să pescuiască în altă mare. Poate acolo...
- Dar dacă poţi să-ţi schimbi marea?!
- A, nici pomeneală.
- (Strigă.) Iona, să nu te apropii de locul ăsta, că-mi sperii norocul.
- (Scoţând năvodul gol.) L-ai şi speriat.
- (Aruncă din nou năvodul) Ce mare bogată avem!
- Habar n-aveţi câţi peşti mişună pe-aici.
- (Curios.) Cam câţi?
- Dumnezeu ştie: mulţi.
- (Cu uimire.) O sută?
- Mai mulţi.
- Cam cât am număra toată viaţa?
- Mai mulţi.
- Atunci, cât am număra toată moartea?
- Poate, moartea e foarte lungă.
- Ce moarte lungă avem! Dacă poţi număra atâta bogăţie... Ce mare bogată avem!
- Şi cum poate marea să-i ţină pe toţi peştii ăştia pe mâncare şi pe bere?
- Se descurcă. Greu, dar se descurcă.
- (Râzând.) Cred că le dă mai multă apă.
- Nu, că ei nu beau apă.
- (Concesiv.) Ei, le-o mai turnând ea şi apă.
- Când îi vede pe toţi cu gurile căscate...
- (Încercând năvodul.) Parcă acum atârnă mai greu.
- Cred că l-am prins pe-ăl mare.
- De mult pândesc eu peştele ăsta. L-am şi visat.
- Nu-i vorbă, că eu visez în fiecare noapte doar peşti.
- Poate unde mă ocup şi cu... (Gest, însemnând pescuitul.)
- Dar prea m-am săturat de atâta duhoare în somn.
- Visul şi peştele.
- Visul unu – crap.
- Visul doi – morun.
- Visul trei – plătică.
- La plătică întotdeauna mă trezesc înjurând. Mă foiesc în pat până spre ziuă, când aţipesc din nou, şi ce crezi că visez?
- (Curios.) Ce?
- Ghiceşte.
- O balenă?
- Aş, n-am eu norocul ăsta! Ce crezi că visez?
- (Şi mai curios) Ce?
- O fâţă.
- O fâţă?
- O fâţă de peşte atât de mic, încât...
- Nici nu ţi-l poţi aminti.
- Se topeşte până te trezeşti.
- Şi aşa în fiecare noapte de când mă ştiu
- Asta se mai poate numi vis?
- Şi în timpul ăsta, cei doi copii ai mei dorm buştean.
- Cum pot dormi unii aşa?
- O dată i-am întrebat: Mă, voi ce visaţi, de dormiţi buştean?
- Şi ei cu ochii sclipind de fericire: „Marea”.
- Ptiu!
- Dar poate lor le convine: visează marea fără peşte.
- Doar apa mării frumoasă, a naibii când te uiţi la ea. Asta visează ei, lăsând tot greu peştelui pe mine.
- (Melancolic) Dacă aă fi pădurar, de la o vreme mi-ar veni în somn numai copaci.
- Aş vrea să mă fac pădurar şi să visez chiar din prima noapte un milion de copaci.
- Şi eu să stau la umbra lor
- S-ar face în somn că eu stau la umbra lor.
- Ce umbră deasă trebuie să dea un milion de copaci la un loc!
- Deasă ca mierea.
- Şi eu colo, cu capul pe-o rădăcină, să mă tot uit după veveriţe.
- Veveriţele nu trebuie să le prinzi.
- Asta mi-ar lipsi - să mai alerg şi după veveriţe în somnul meu nenorocit!
(Cătând spre năvod.) Oare?!
- Ai, să-l scot?
- (Nehotărât.) Ştiu eu dacă a sosit momentul?
- De ce-o fi trăgând aşa de greu năvodul?
- Barosanul...
- De mult îl pândesc eu... ştiu şi cum arată. Uite-aşa are o gură! (Gest indicând involuntar, gura peştelui mare din scenă.)
- A, de mult îl pândesc eu.
- Îi cunosc fiecare solz
- Dacă mi s-a arătat noaptea!...
- De câţiva ani îl am în cap, numai că nu pot să-l pun aici în năvod.
- (Făcându-şi curaj.) Dă, Doamne! (Trage de năvod.)
- Greu, greu...
- (Scoate năvodul.) Nimic? (Uimire.)
- Nimic.
- Atunci, ce naiba atârna aşa? (Priveşte în zare.) Aşa, înţeleg. Norul acela. Îşi culcase umbra exact pe năvodul meu.
- Mai bine m-aş face pescar de nori.
- Azi unul, mâine altul. Aş aduce repede potopul
- Că la nori am noroc. (Pauză.)
- (Dă cu ochii de acvariu. Vorbind cu peştişorii) Tot în voi mi-e speranţa.
- Plevuşca, săraca.
- Ea duce greul mărilor şi oceanelor.
- (Arătând spre acvariu.) Sunt ai mei, particulari.
- (Cu compătimire) Au mai fost prinşi odată.
- Îi ţin pe fereastră. Lumina le face bine, ea conţine fel de fel de substanţe. Îi îngraşă, îi înveseleşte.
- (Trist.) Numai că nu le dă drumul.
- (Speriat.) Cum să le dea?
- Sunt pescar şi trebuie să se găsească oricând un peşte şi-n casa mea. Altfel ce-ar zice lumea? Când le arunc mâncare dimineaţa, rămân şi eu aşa, privindu-i. Uneori stau ceasuri întregi.
- Dacă n-ai chef să te duci să prinzi alţii, zice soţia mea, care mă iubeşte, nu te mai uita aşa la ei. Că mor şi ăştia.
- Ea mă iubeşte, dar nu când stau şi mă uit la peşti.
- N-ar fi exclus să moară din privirea mea.
- Că am o privire otrăvită. Pe ce-mi pun ochii – moare.
- Aşa zice ea
- Eu parcă n-aş crede. Dacă era aşa, nu murea şi ea? Ehe! De când!
- Dar ei tot or să se isprăvească. Pentru că de câte ori plec la pescuit, iau şi acvariul. Când văd că e lată rău, am stat o zi întreagă degeaba, scot undiţa (o scoate) şi-o arunc în acvariu. (O aruncă.)
- Pe cel care s-a agăţat îl arunc apoi în năvod.
- Că e mult până prinzi unul. (Cu ochii pe plută.) Acum încep să tragă... Nu-i vorbă, şi ăştia trag greu. C-au mai fost prinşi odată...
- Dar până la urmă, unul tot dă în cârlig. (Scuzându-l parcă.) Apa mică... Nevoile de hrană mereu crescânde.
- Te pui cu nevoile?!
- Dacă e să fiu sincer, eu n-aş mai vrea să cadă acum nici unul.
- Asta e imposibil.
- E ca şi când ai bea otravă şi te-ai aştepta ca ea să nu-şi facă efectul.
- Mi-e milă de el.
- Peşti, fiţi atenţi, nada mea o să-şi facă efectul!
- (Privind acvariul, apoi marea.) Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem
gălăgioşi.
- Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.
- (Cu solemnitatea unui cor.) O, tu pescar, care stai sus de mal, măcar lasă-ne limpede drumul până la ea, nu ni-l tulbura cu umbra picioarelor.
- Trebuie să trăiesc şi eu. Hai, mă, ai apucat-o?
- (Se apleacă peste acvariu şi în clipa aceasta gura peştelui uriaş începe să se închidă. Iona încearcă se lupte cu fălcile, care se încleştează scârţâind groaznic.)
- Ajutor! Ajutoooor!
- Eh, de-ar fi măcar ecoul!
Întuneric.
TABLOUL II
Interiorul peştelui I. Bureţi, oscioare, alge, mizerie acvatică. Impresia că te afli pe fundul mării şi, în acelaşi timp, câteva elemente care să creeze impresia de
pântece uriaş. Eventual, colţurile mai întunecoase ale scenei se pot mişca ritmic, „Închide” şi „deschide”: peştele mistuie. La început, scena e în semiobscuritate. În
mijloc Iona în picioare, cu mâinile dibuind, năuc.
- Mi se pare mie, sau e târziu?
- Cum a trecut timpul!
- Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul
agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are nici un rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană. (Pauză.)
- Totuşi, nu mi-e aşa somn.
- Nu contează, trebuie să adormi.
- De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?
- (Îndemnându-se.) Hai, pune capul jos. (Dă să se culce. În acest moment, lumina se aprinde brusc. E ca o idee care i-a venit lui Iona.)
- Asta era!
- Peştele! (Realizând întreaga situaţie.) Peştele, peᗰtele... (Mai mult nu poate să articuleze. Mică pauză.)
- Sunt înghiţit.
- Tot?
- (Se cercetează.) Tot.
- Înghiţit de viu sau de... (ezită) de mort?
- Din moment ce-mi dau seama!...
- (Aduce argumente.) Pot să merg, uite, pot să merg încolo. (Merge într-o direcţie, până se izbeşte de limită.)
- (Întorcându-se, calm.) Şi pot să merg şi încoace. (Merge; acelaşi joc.)
- Pot să merg unde vreau.
- Fac ce vreau. Vorbesc.
- Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. (Încearcă.)
- Nu mi-e frică. (Înlemneşte în mijlocul scenei; pauză.)
- Am auzit o poveste cu unul înghiţit de un chit.
- (Mirându-se.) Ei, nu mai spune, serios?
- Pescuia tot aşa, şi vine chitul cel mare şi „haţ!”, apoi, „gâl, gâl!”
– Şi gata!
- Ce gata?
- L-a înghiţit.
- (Înspăimântat.) Şi-a mai ieşit el zdravăn?
- Cum să iasă?
- Păi, te întreb şi eu. Povestea ce zice, ce ne învaţă?
- Nu ştiu, c-am auzit numai partea asta, a-ntâia, care ne învaţă clar că poţi fi înghiţit de un peşte.
- Asta puteam să nici n-o mai învăţ.
- O aflam aici, de ce-oi mai fi pierdut vremea cu ea? De ce oamenii-şi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?
- Pe mine mă interesa partea cealaltă. (Pauză.)
- S-ar putea să fi scăpat. S-a dat mult înapoi, şi-a făcut vânt, şi-a trecut prin burta peştelui fluierând. (Fluieră o vreme.)
- De fluierat ştiu să fluier şi eu.
- (În scenă cade un peştişor.) Ce, a şi veni prânzul?
- În unele părţi se mănâncă mai mult dimineaţa şi foarte puţin seara.
- (Alt peştişor.) Eu cred că e tot prânzul.
- (Altul.) Oho! (Ia năvodul şi-l pune-n locul unde cad peştii.)
- Poate am mai mult noroc acum, după evenimentele astea...
- (Aşteptând câteva momente.) Ţi-ai găsit! Când e să se ţină ghinionul de om!...
- (Zâmbitor.) Parcă văd că din cauza mea o să crape şi el de foame.
- Mai bine mă lăsa în pace. (În năvod cad vreo zece peşti.)
- (Nu se opune evidenţei.) Totuşi, progresul e progres.
- A, nu, nu s-apucă nimeni să-l conteste.
- (Ducându-şi mâna la cap.) Numai că nu mă simt eu aşa de bine.
- Să-l pot gusta după pofta inimii.
- Zău, nu prea sunt în apele mele. (Se clatină.) Care-o fi cauza?
- Viaţa aceea, sau soarele... C-am aşteptat mult în soare până să pice. (Gest spre peştele mare.)
- Tare curios aş fi să ştiu dac-a mai ieşit omul acela din chit.
- Nu cred, cine-ţi mai iese afară pe vremea asta?
- Plouă? Circulă apa în natură, circulă. (Privind ungherele scenei, care „mistuie”.) şi peştele, uite-l cum mai lucrează! Dacă-i aşa, stai să te ajut şi eu, să nu macini în gol. (Ia un peştişor din plasă şi-l ţine un timp într-un loc, unde „mistuirea” e mai puternică. În timp ce peştişorul se descarnează, Iona cântă pe o melodie apropiată cu Veşnica pomenire.)
- Veşnica mistuire, veşnica mistuire, Veşnica mistuire, veşnica mistuire, Veşnica mistuire, veşnica mistuire, Veşnica mistuire, veşnica mistuire, (Iona se întoarce cu faţa spre public, are lacrimi în ochi. Mică pauză.
Deodată, izbucneşte în râs.)
- A uitat să mi-l ia. (Iar se porneşte pe râs.)
- (Scoate cuţitul.) Ca să vezi ce înseamnă să te pripeşti la-nghiţit!
- Putea să pună şi el o strecurătoare.
- Un grătar, ceva.
- Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet.
- Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul.
- (Către peşte.) Bine, mă musteţea, se poate să faci tu o imprudenţă ca asta?!
- (Învârtind în mâna cuţitul.) Dacă mă sinucid?
- (Pipăindu-şi cureaua.) Sau ai prefera să mă spânzur?!
- N-am de ce să agăţ ştreangul. Coastele tale se clatină.
- Nu există nici un val fix. Marea e-n năruire. Mi-ar veni toate astea-n cap.
- (Pauză: schimbând tonul.) Dar cuţitul putea să mi-l ia. Sau, cumva, sunt primul pescar pescuit de el?! O fi tânăr, fără experienţă. Oriunde se întâmplă să dai peste indivizi tineri. E şi normal, nu?
- Desigur.
- Altfel, numai cu babalâci.
- (Meditând.) Într-adevăr nu cred să fie el trecut prin multe ape. (Râzând.) Puteam să-l caut de dinţi.
- De fapt, ar trebui să ne gândim la toate. (Căutând un loc să-l străpungă.)
- Pe unde-o fi mai subţire?
- Am fost o dată pe un munte şi aerul era acolo atât de dens, încât m-am uitat la el. Se vedea. Am stat o jumătate de ceas şi m-am uitat la aer. I se zăreau toate celulele şi din cauza asta parcă era crăpat.
- Aici nu eşti la munte, eşti la mare.
- (Continuând primul gând.) Îţi venea să-ţi deschizi şi tu toţi porii. Îţi venea să-ţi deschizi chiar venele, să-l simţi năvălind prin toată suprafaţa ta.
(Respiră adânc.) Aşa... (Îi e rău.) E aşa greu să respiri...
- Cine-şi mai deschide pori acum?
- Nimeni, cine e prostul să se expună? Nu vezi cum pute?
- Destul că tragi duhoarea asta pe nas.
- Am auzit că unii, dimpotrivă, îşi oblonesc porii.
- Bravo lor! Deştepţi (Îi e rău.) Ah, nu mai ştiu ce am. Deschide puţin fereastra aia.
- Care?
- Aha! N-au făcut fereastră. Pe unde-o fi mai subţire?
- Trebuie să sparg zidul... (Se clatină de colo-colo prin scenă.)
- Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur
împrejur marea”. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.
Întuneric.
TABLOUL III
Interiorul peştelui II. Decor asemănător, în mare, celui din tabloul anterior. Poate câteva elemente în plus, spre a marca evoluţia. Iar într-o parte a scenei – important! – o mică moară de vânt. Poate să se învârtească. Atras de ea ca de un vârtej, Iona se va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn.
- Cred că-l pândea de mult. (Reconstituind.) Parcă-l văd pe răposatul: mă înghiţise, cu burta plină de mine, se retrăgea şi el undeva să mă ferece. Să-i tihnesc!
- Sătul, mergea aşa prin apă, cam distrat şi, de nepăsător ce era, dădea şi din coadă.
- Precis dădea din coadă. Că aşa fac, când sunt ei fericiţi.
- Da’ ăstalalt, care-l pândea de mult...
- Cam de cât timp?
- Eu ştiu cum o fi între peşti? Oamenii, mă rog, îşi poartă aşa ranchiună şi-o viaţă întreagă.
- Bine, asta e altă poveste. Noi, oamenii, avem răbdarea mai dresată, mai evoluată.
- Dar dumnealui era peşte şi nu mai putea de foame.
- Ar fi vrut să dea şi el din coadă...
- Să zicem că-l pândea de două zile.
- Maximum trei.
- Aşa, cum înota, râgâind, deodată, „haţ!”.
- (Scena se zguduie din nou.) Aoleu! Ce s-o mai fi întâmplând afară?
- (Blazat.) Aa, evenimentele...
- Până ies eu, poate se mai limpezesc lucrurile. (Râde.)
- Până mă „nasc” de-aici!
- (Speriat.) Dar dacă într-adevăr sunt mort şi-acum se pune problema să vin iar pe lume?
- Poveşti!
- Nu vezi cum se învălmăşesc toate?
- Sunt copii care vorbesc în burta mamei.
- Vrei să spui că şi eu... ? (Nu-şi termină gândul.)
- Fugi!
- Ba eu cred că aş fi în stare: doar mă cunosc destul de bine.
- Toate cu o limită
(Se dă mai lângă perete şi încearcă să se măsoare.)
- În orice caz sunt destul de mărişor.
- Şi copiii nenăscuţi vorbesc – între ei. Doar gemenii. Femeile însărcinate se strâng mai multe la un loc – să mai stea copiii de vorbă. Aşa se zice.
- Pun viitorul la cale. (Pauză. Iona se plimbă prin încăpere, apoi se opreşte îngrozit.) Dacă sunt geamăn?
- Cu cine?
- E aici, numai că nu-l văd.
- (Certându-se.) De mult trebuia să-mi pun ochelari. Neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ţi mai vezi fratele.
- Geamănul.
- Doi e o cifră... (Intră Pescarul I şi Pescarul II, cu câte o bârnă-n spinare. Nu scot nici un cuvânt.)
- Patru! Suntem patru. (Se dă mai aproape de pescari, îi recunoaşte.)
- Şi voi? Dacă nu vă recunoşteam, credeam că...
- Ce mai faceţi? (Pescarul I şi Pescarul II se retrag într-un colţ al scenei şi rămân aşa, cu bârnele pe umeri. Iona îşi continua monologul.)
- Altfel, mai aveam puţin şi-nnebuneam. E strâmt aici, dar ai unde să-ţi pierzi minţile. Nu e prea greu.
- E chiar o nimica toată
- Pentru că există anumite condiţii...
- Anumite? Toate.
- Dar uite, voi, pentru că aţi fost doi, v-aţi încurajat unul pe altul. (Imitând.)
„Nu te lăsa măi tată!” – „Nu mă las, tăticule!” – „Nu te lăsa, tăticule!” – „Nu mă las măi tată!” (Pauză.)
- Şi uite unde aţi ajuns. Mare noroc, zău!
- (Curios.) Ei, cum a fost?
- Întreb şi eu ca prostu’. Multă lume s-a împrăştiat.
- Şi-o să se mai împrăştie. Aşa se aude.
- Dar eu mă strâng acasă.
- Mergem împreună. (Râzând.) Sau poate mai huruziţi pe aici?
- (Râde şi mai tare.) Aţi dat de bine, ai?
- Răspundeţi.
- De ce vă abţineţi?
- Aţi făcut vreo înţelegere cât trebuie să rămâneţi mâncaţi?
- Şi mai aveţi mult?
- Obligaţia? Faţă de cine? Cine e stăpân pe întoarcerea voastră? Pe reîntoarcerea noastră?
- Intrăm unde vrem şi ieşim când vrem.
- Scurt!
- Hm, dacă mă gândesc bine, mie nu mi-a spus nimeni nici să stau, nici să plec.
- Ies din hoitul hoiturilor.
- (Confidenţial.) C-am mai ieşit din unul.
- Şi-acum, fiindcă tot sunt pornit pe drumul ăsta...
- Ei, ce ziceţi?
- Înţeleg, înţeleg... Ce să le spun pe-acasă? Când oi ajunge-n sat or să mă-ntrebe...
- Lasă că ştiu eu ce să le îndrug.
- Că sunteţi bine. Nu e nici chitul ăsta aşa rău cum crede lumea...
- Şi o duceţi destul de...
- Bine, bine, chiar... binişor. (Înghiontind o femeie imaginară.) Taci, femeie, ce tot te smiorcăi? N-auzi că soţul tău trăieşte? Ce dracu? Aceşti ochi l-au văzut.
- E viu ca mine, n-auzi?
- N-a putut să vină acu, că-şi scrântise un picior.
- Frânt de oboseală.
- L-a dus prea departe. Cum era el uşor... s-a tot dus cu el în burtă.
- Şi cu vecinul...
- Şi el tot slăbuţ...
- I-a dus şoava, de se mira şi marea: „Unde, mă? Unde-i duci?”
- „La mama dracului.”
- Hai nu mai plânge. Şi-au făcut şi o căsuţă.
- Ştii, să se mai întremeze puţin.
- (Mângâind.) Hai, opreşte-te odată, că mâine-poimâine te pomeneşti cu el aici. Vine neapărat. O fi chiar pe drum.
- Dar de măritat a zis că poţi să te măriţi. (Pauză.) Ca să ai şi tu o mângâiere.
- „Să se mărite”, aşa a zis. „Că eu, zice, nu mai am nici o pretenţie.” Bun om!
- „Când o să ajung acolo, pe malul ăla al mării, sări-i-ar ochii, n-o să fac altceva decât să stau toată ziua întins la soare.”
- Ţinea mult să se vadă tolănit în nisip.
- Să-şi zvânte ciolanele.
- Da, că el avea şi...
- Meserie nenorocită...
- Şi în privinţa asta, chitul i-a cam dăunat. De bine, e bine în el, păcatele mele, da’ o umezeală!...
- Ce să-i faci?!
- Poţi să te opui?
- Chitul trăieşte în apă şi umezeala-l răzbeşte şi trece-năuntru.
- Ce dacă acolo sunt oameni?
- (Enervat.) Atunci de ce-i mai mănâncă, dacă n-are condiţii?
- Vorbeşti şi tu prostii.
- Trebuie să trăiască şi el, nu?
- Toţi trebuie să trăim.
- Tocmai asta spuneam şi eu – toţi trăiesc... pe-acolo pe unde-or fi. Şi nici nu ştii când o să te pomeneşti că-ţi bat, cioc, cioc, noaptea, în geam.
- (Către cei doi pescari, care au stat tot timpul în scenă, muţi.) Lăsaţi pe mine. O scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nici o grijă! (Pescarii dau din cap că sunt liniştiţi şi ies din scenă.)
- Prostul de mine! Eu tot turuiam din gură, şi ei or fi avut de lucru!
- Păi, din moment ce erau cu bârnele alea-n spinare...
- (Cu obidă.) I-a pus şi la treabă!
- Greu se mai câştigă o bucată de pâine...
- (Chibzuind.) Şi eu trebuie să-mi văd de ale mele. (Scoate cuţitul şi pe panoul din fundul scenei începe să-şi taie un fel de fereastră.)
- Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate. (Scapă cuţitul jos, dă să-l ridice, apoi se răzgândeşte.) Dar unghiile? De ce mi-au crescut ca la vii, şi nu ca la morţi? (Zgârie cu unghiile de la mâna dreaptă locul început cu
cuţitul. Se aude un „hârş”, apoi un zgomot ca de fierăstrău.) Parcă sunt cuţite! Cu zece cuţite stăm altfel de vorbă. (Începe să lucreze cu amândouă mâinile, degajat, ca şi când ar trage la două fierăstraie.)
- (Zâmbind.) Aş fi putut sparge această tobă chiar cu genele.
- (Descoperire.) Şi în loc de gene am acum tot unghii.
- Şi în loc de păr în cap am acum unghii!
- Şi în mine sunt tot o unghie. Una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu. O unghie care sparge încălţămintea şi iese afară la lume ca o sabie goală.
(Panoul se dărâmă cu zgomot. Se face întuneric pentru câteva clipe, în care timp panoul e scos din scenă... El despărţise, de fapt, transversal, scena în două, interiorul peştelui doi, de interiorul peştelui trei care iese acum la iveală. La aprinderea luminii, Iona are câteva momente de buimăceală, apoi apreciază lucid situaţia.)
- Altul!
- Mă miram eu să se termine aşa de repede!
- Şi ce linişte!
- (Cu un calm forţat.) Altul.
- (Şi mai calm.) Şi ce linişte!
- (Izbucnind.) Mai e mult până în clocotul mării? (Pauză.)
- (Se apleacă, privind ceva jos.) Cărăbuşii au o groază de picioare, dar când se răstoarnă pe spate nu mai pot să-şi revină, sunt ca şi pe lumea cealaltă.
Poate ar trebui să aibă o parte din picioarele din spate. Să-şi distribuie mai raţional picioarele.
- A, e imposibil! Trebuie să înceapă mai întâi războiul pentru reîmpărţirea picioarelor. (Culege ceva; deziluzionat.) Nu e decât un biet solz. M-am înşelat.
- (Scuzându-se.) Nu vezi ce întuneric e?
- (Uşor regret.) Celălalt parcă era mai luminat.
- Nu-l vorbi de bine aici, faţă de prezentul.
- Acum, după ce l-a înghiţit, cred că e totuna.
- Dacă-i era totuna, nu-l mai înghiţea.
- O fi greşit.
- (Nu se lasă.) Era aşa, mai transparent. Mai trecea cât de cât soarele din apă. Nu era acoperit, cum o fi ăsta, cu olane vechi, cu muşchi pe ele!
- Dar unde-o fi cărăbuşul ăla?
- Adică nu era cărăbuş.
- Nu ştiu de ce mi s-a făcut dor de-un cărăbuş.
- Mai demult îmi plăceau gângăniile, tot felul de gângănii... Stăteam gânduri întregi şi mă uitam la ele. Asta se-ntâmpla afară, când aveam mijloace să mă uit la ele.
- Există un fel de gâze, seamănă cu furnicile, nu ştiu cum le cheamă... (Se gândeşte.) Nu ştiu cum le cheamă.
- Îşi fac nişte găuri mici în pământ, cât ai băga un ac. Şi se-nvârtesc cât se-nvârtesc pe câmp, apoi intră în culcuşul lor.
- Cum şi-or fi mai găsind ele împunsătura aia de ac, fiecare a sa, cât ţi-e pământul de mare?
- Odată, una tocmai se pregătea să intre, am luat-o pe cal, că eram călare, şi i-am dat drumul hăt, peste şapte poşte. Să văd dacă mai nimereşte înapoi.
- (Curios.) Şi a nimerit?
- Nu ştiu, că n-am mai avut timp să cercetez. Au intervenit alte evenimente.
- Povestea asta cu...
- Nu, războiul, plecam la război.
- (Cu obidă.) Uite aşa suntem noi împiedicaţi de la treabă!
- I-am scris mamii acasă să se ducă să controleze locul.
- Şi?
- N-a mai găsit locul, c-a venit un cutremur şi l-a mutat în altă parte.
- Aha! (Pauză.)
- Înainte mă gândeam tot timpul la soţia mea.
- Acum, cu cât trec zilele, soţia se întunecă parcă în minte şi mama se luminează. Ca la fântânile cu două găleţi. Una se scoboară, alta se înalţă. Acum nu se mai înalţă decât mama.
- Întoarcerea!
- Ce clar o văd!
- Poate că tocmai în momentul acesta şi ea se gândeşte la mama ei. Dacă-ar trăi bunică-sa, şi bunică-sa s-ar gândi acum tot la mama ei. Sunt coincidenţe de-astea. Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la
bunică, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă...
- Ce linişte trebuie să fie atunci pe lume!
- În momentul acela, dacă-ar striga cineva ajutor, cred c-ar fi auzit pe-ntreg pământul.
- (Căutând în jur.) dacă ar fi vreo sticlă goală pe-aici, aş scrie un bileţel, l-aş pune înăuntru şi l-aş lansa pe mare.
- Mamă – aş scrie –, mi s-a întâmplat o mare nenorocire.
- (Rugător, exaltat.) Mai naşte-mă o dată!
- Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară...
- Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.
(Pauză.)
- Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.
Soldaţilor le scapă, mai ales pacea; obişnuiţi să doarmă în zgomot de tobe, de glasuri, la prima linişte deschid ochii, atât de larg îi deschid, că intră-n ei iarba şi păsările, ca în craterele vulcanilor stinşi. Somnambulilor le scapă
nevăzută luna, şi se trezesc în mormânt şi umblă tiptil pe acoperişurile coşciugelor şi se suie-n vârful unui fir de iarbă, care-i aruncă afară la gălbenuşul ciudatei planete. (Pauză.)
- (Mai uitându-se odată în jur.) Aş putea să pun biletul în băşica asta. (O arată într-un colţ.)
- (În dubiu.) O da-o?
- Atâta lucru! Să zică mulţumesc că nu-ncep să-l mănânc pe dinăuntru. (Ia băşica, se uită la ea, apoi, cu cuţitul, îşi taie o bucată de piele din podul palmei stângi, pe care scrie apoi, cu sânge, câteva cuvinte. Scena aceasta trebuie jucată ca şi când lucrul pare foarte firesc.)
(Pune scrisoare în băşică, umflă băşica, o leagă. Pauză.)
- (Explicându-se.) Omul e dator să încerce.
- Parcă-i văd cum sar toţi, cu năvoade, cu undiţe, cu harpoane... (Imitând forfota mulţimii.) Toţi grămadă în bărci. Femeile cu felinare.
- O zi, două, cât e nevoie.
- Până mă dibuiesc.
- Pe el, că pe mine nu au cum.
- Dacă au felinare!
- Tot degeaba, e gros.
- Aşa e, al doilea era mai subţirel.
- Pss! (Lungindu-se pe duşumea.) Acum să te văd eu, unchieşule! Mai faci şi tu sacrificii. Până te-or prinde... Că nu mai e mult. Cred că te-au şi chitit.
Uituc ce sunt! N-am lansat băşica în apă. Pe unde s-o...?
- (Bate cu pumnul în coastele peştelui, să le-ncerce grosimea. Oftând.) parcă-s zidurile Vavilonului. (Din imprudenţă, calcă pe băşică. Aceasta se sparge cu un zgomot teribil, de explozie. Iona, năucit, îşi pune mâinile la
ochi.)
- (Dezvelindu-şi ochii.) Unde sunt?
- Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.
(Găseşte jos scrisoarea.)
- Am început să primesc şi scrisori.
- Vreun naufragiat. Ei cam au obiceiul.
- Unde e mare – şi scufundări.
- (Râzând.) Crede că eu pot să-l salvez!
- Scriu nenorociţii, scriu...
- Plictiseala.
- (Îşi aruncă ochii pe scrisoare.) Se vaietă ca un copil... Să stea pe lumea cealaltă. Dacă se smiorcăie aşa! A avut ghinionul să dea peste belea, şi acum vrea să înduioşeze lumea cu soarta lui nenorocită... Să-şi lase fiecare
treaba lui şi să pornească pe valuri! Află de la mine: n-o să mişte nimeni nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer.
- Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul.
- Pe omenire o doare în fund de soarta ta.
- (Mai calm.) Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta ai urlat că eşti fericit?
- Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta.
- Băiete, descurcă-te şi tu cum poţi.
- Şi măcar pe maică-ta n-o mai necăji cu veşti aşa de proaste.
- Las-o să creadă că feciorul ei e bine sănătos. Şi nu se teme de singurătate.
(Aruncă scrisoarea. Pauză.)
- De ce m-oi fi înfuriat atâta?
- Nu pot să mă fixez pe o singură stare.
- Ca muşchiul pe copac pe o singură direcţie.
- Uneori uit unde mă aflu şi zâmbesc aşa, fără motiv.
- Câteodată sunt vesel. (Râde.)
- Vesel de tot.
- Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră.
- Păi dacă am şti în fiecare clipă unde ne găsim... (O zguduitură a scenei.)
- Se clatină lumea ca un ou clocit.
- Clocit şi răsclocit.
- Din care trebuia să iasă cine ştie ce viitor luminos.
- (Râzând.) Dar s-a răzgândit.
- O fi amânat.
- S-a clocit oul.
- Acum sunt vesel, ori... ?
- Aşa şi-aşa.
- Simt o moleşeală...
- De ulcior care se umple, gâlgâind în fântână.
- Într-o fântână seacă.
- (Pauză.) Ce pustietate.
- Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici.
- Mi-e dor să văd pe cineva mergând pe drum. Să apară de acolo şi să dispară pe dincoace. Câţiva paşi prin dreptul meu...
- Când am să ies de aici, am de gând să opresc primul om întâlnit şi să-l întreb: „Ce mai faci?”
- Sunt plin de planuri.
- Vezi să nu crăpi.
- Ca băşica aceea?
- Mai rău: ca toate băşicile de pe pământ la un loc.
- Atunci, măcar o să fie o explozie ca lumea.
- Aşa o fi fost şi cutremurul care-a mutat din loc malul unde-şi înţepase un cuib gâza aia?
- E mult de-atunci, cum de mi-a venit în minte?
- (Uitându-se atent într-o parte.) Sunt ochii mei aceia care mă privesc?
- Ţi se pare. Nu e nici o oglindă pe-aproape.
- (Îngrozit.) Sunt ochi adevăraţi. (Numără.) Unu, doi, trei, o sută de perechi. Uite, şi-n partea cealaltă, şi dincolo, şi aici. (Scena se întunecă treptat, mişcări nelămurite prin unghere.)
- Sunt peşti în spatele ochilor.
- Peşti vii.
- Puii monstrului mare. Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec. Explozia i-a trezit la viaţă şi acum cresc de spaimă. Noaptea e atâta beznă. În pădure, încât copacii cresc de spaimă.
- Ce mari s-au făcut!
- Vin spre mine cu gurile... (Caută cuvântul, nu găseşte.) Cu gurile... scoase din teacă. (ţipând, ca într-un vis.) Mă mănâncă!
Întuneric.
TABLOUL IV
O gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat de Iona. În faţă, ceva nisipos, murdar de alge, scoici. Ceva ca o plajă. În dreapta o movilă de pietroaie, case, lemne. La început, scena e pustie. Linişte. La gura grotei răsare barba lui Iona. Lungă şi ascuţită – vezi barba schivnicilor de pe fresce. Barba fâlfâie afară. Iona încă nu se vede.
- Straşnic năvod mai am. Vreau să prind cu el acum soarele.
- Doar atât! Soarele! (Râzând.) Şi să-l pun la sărat, poate ţine mai mult.
- (Se arată şi Iona, îşi pune mâinile la ochi, ferindu-se de lumină.) Marea.(Luându-şi mâinile de la ochi.) Marea!
- Aerul! (Respiră adânc. Constatativ.) Da, ăsta e aer. (Mai respiră odată, adânc.) Să nu-mi spui că şi cel dinăuntru a fost aer.
- Nu, să nu-mi spui mie asta că...
- Numai eu ştiu ce-am respirat. Eu, şi cu nările astea ale mele.
- (Dându-şi un bobârnac peste nas.) Acum încep să se frăgezească şi ele. (Vesel.) Aici, în larg, la înfrăgezirea nărilor.
- (Dilatându-şi nara stângă.) Ia respiră tu acum cum ştiai să respiri la tinereţe. (Respiră.)
- Şi tu! Leneşo! (Acelaşi joc, cu cealaltă.)
- (Cu emoţie.) Aer adevărat.
- Aer de-al nostru – dens.
- Că avem munţi înalţi.
- Că avem păduri.
- Că avem mare.
- (Întinde mâna dreaptă înainte, răsfirându-şi degetele.)
- Vreau să respir un pic şi cu podul palmei.
- Lasă, că ştiu eu ce fac.
- Puţin ozon pe liniile norocului.
- Şi puţină briză.
- (Pauză. Toată scena până aici trebuie jucată exaltat, ca o nebunie. Acum Iona începe să se dezmeticească.)
- Cum pierd timpul cu fleacuri!
- (Aproape plat.) Nu trebuie să ne pierdem timpul cu fleacuri!
- În curând, hoitul acesta se va scufunda... Va lua apă şi... (Gest de adio.)
- (Îndemnându-se.) La treabă!
- (Îngrijorat.) Dacă sunt tocmai la mijlocul mării?
- O să înot pe burtă o zi, două, un an, până obosesc bine, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt. Ies eu la un liman.
- (Dă să se arunce.) Dar unde e... marea?
- Nu se vede un strop de apă.
- (Speriat.) S-o fi evaporat. O fi trecut pe aici vreun potop de foc şi ne-a luată marea pe tălpi!
- Sclipea nisipul, şi eu credeam că sunt nasturii valurilor.
- Mi s-a prostit vederea.
- (Se dă jos, începe să se plimbe.) O plajă?
- Poate e mai bine aşa. Cine ştie, singur, dacă aş fi reuşit.
- (Gest către peştele din care a ieşit.)
- A făcut şi el un bine.
- Săracul!
- Nu mai zice „săracul”! Ţi-am mai spus.
- Nu mai zic. (Pauză.)
- E bine şi afară.
- Peste tot e bine.
- Lasă, că ştiu eu.
- Aici e foarte bine.
- Ar trebui să fiu fericit.
- Chiar sunt.
- Nu.
- Aşa e.
- Poate, mai târziu.
- Da, că fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie.
- O să mă bucur pentru clipele astea, atât de importante, cine ştie când.
- (Zâmbind.) Cum am sărutat prima fată – asta a fost demult –, n-am simţit nimic, decât un gust de carne. Un gust de mână. Parcă sărutasem o mână în plus.
- N-am putut sesiza deosebirea, fiorul.
- Aşa se întâmplă.
- Abia după vreo două zile, m-a apucat o fericire. Aşa din senin.
- La urmă, mi-am dat seama că din cauza sărutului ăluia.
- Aşa şi acum.
- Simt numai că am pus piciorul pe uscat şi că mă duc acasă.
- Încotro o veni casa mea?
- Să-ntreb pe cineva
- Cam pustiu pe aici.
- Unde-or fi?
- La pescuit.
- Ce să-i faci, burta cere.
- Şi a lor, şi a peştilor.
- Taci!
- N-am zis-o cu răutate.
- (Strigă.) Hei, oameni buni!... (Intră Pescarul I şi pescarul II. Ambii au înspinare bârnele.)
- Şi voi?! Grozav! Pe unde-aţi ieşit?
- V-aţi luat bârnele. Or fi început să se ruineze casele voastre, aşa e. Totuşi, nu trebuie să vă omorâţi cărându-le tocmai de pe tărâmul celălalt. Or mai fi şi pe la noi lemne. (Râzând.) Sau aţi vrut să-i faceţi pagubă?! (Scena începe să se clatine, cei doi pescari ies.)
- (Suspicios.) De ce întâlnesc mereu aceiaşi oameni?
- S-o fi-ngustat lumea până într-atâta? E prea mică lumea, întâlnim la fiecare pas numai umbre. Copaci, păsări, gângănii, la fiecare pas. Şi cu toate trebuie să fim atenţi, să le dăm bună ziua, să le întrebăm ce mai fac.
- (Înţelegând.) Îngrozitor.
- Mă miram eu de ce nu sunt fericit!
- (Se suie pe movila de pietre.) Ce vezi?
- Orizontul.
- Ce e orizontul ăla?
- (Îngrozit.) O burtă de peşte.
- Şi după burta aia ce vine?
- Alt orizont.
- Ce e orizontul acela?
- O burtă de peşte uriaş
- Ia mai uită-te odată. (Iona priveşte, apoi îşi acoperă ochii cu palmele.)
- Ce-ai văzut?
- Nimic.
- Ce-ai văzut?
- Nimic, decât un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul.
- Închis între toate aceste geamuri!
- Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea, dar odată ajuns aici, în mormânt – nu mai poate învia. Se dă cu capul de toţi pereţii, cheamă toate
şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cer, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere!
- Şi lumea-l aşteaptă sus.
- Toţi cred în el, unii sunt aproape distraţi de atâta credinţă. Acuş-acuş or să înflorească lespezile mormântului ca petalele unui nufăr, şi mortul va învia,
cum e şi firesc, după atâta aşteptare a omenirii. Şi se va înălţa la cer, dându-ne şi nouă un exemplu luminos.
- Că noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere. Apoi ne vom duce liniştiţi la casele noastre, să murim bine, omeneşte, pe la casele noastre.
- Dar vrem să-l vedem mai întâi pe el.
- Iar el e aici, în mormânt, la capătul puterilor, şi nici nu mai are glas să urle până la ei: „Oameni buni, învierea se amână!”
- (Cu glas stins, impersonal.) Un pescar sărac pe malul mării trăgea şi el cu năvodul la peşti foarte mici... şi cum stătea el aşa, deodată se căscă apa, şi un chit uriaş... (Rejoacă scena. Pauză.)
- Dar cine era omul acela? Ce gândea?
- Şi de ce tocmai el?
- Puteţi să-mi spuneţi?
- Nimeni nu suflă nici un cuvânt...
- Precis, nenorocitul n-a mai reuşit să spintece burta imensă.
- (Făcându-şi curaj.) Dar eu...
- (Meditativ.) Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!
- Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?
- Lumea există hăt, de când...
- (Luminat.) Toate lucrurile sunt peşti.
- Hm! Naiv ce sunt! Poate că am trecut de mult de locul unde eram la început. Vezi, trebuia să-l însemn şi pe ăsta. Mă opream acolo şi trăiam în continuare. Ca toată lumea. Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti. În caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte.
- (Meditativ.) Afară... (rectificând ultimul gând.) Un astfel de loc trebuie să existe. Poate nu prea mare să încapi tot... Dar aşa, măcar cât a-ţi întipări tălpile în el. Pentru o clipă. Apoi să vină altul cu tălpile lui arse de noapte. Şi altul. Trebuie să fie pe undeva această palmă de loc...
- (Ironic.) E o proorocire? Ce prooroc ai mai fost şi tu! Viitorul am văzut ce bine ţi l-ai ghicit. Ia încearcă acum să prezici trecutul. Să vedem dac-o nimereşti măcar cu asta, proorocule! Încearcă să-ţi aminteşti totul. (Îşi
acoperă cu mâinile faţa, stă aşa câteva clipe, dă din cap că nu poate.) E ceaţă!
- Încearcă să-ţi aminteşti măcar ceva. (Acelaşi joc.) Ce ceaţă! (Îngrozit.) Nu-mi aduc aminte nici o limbă-n vânt. (Pauză.)
- (Cu mâna streaşină la ochi.) Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început nu arătau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care-am învăţat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea aia cu patru picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte – cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu? (Pauză.)
- (Iluminat, deodată.) Iona.
- (Strigând.) Ionaaa!
- Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.
- Şi acum, dacă stau bine să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul , el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă.
- (Strigă.) Iona, Ionaaa!... E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur.
- (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.
CORTINA
Creaţia e o bâlbâială în faţa lui Dumnezeu. După ce a creat lumea în şase zile, el s-a simţit atât de epuizat încât n-a mai putut mişca un deget. A mai apărut oare ceva nou de atunci? Iată un exemplu de epuizare divină.
Recitesc după câţiva ani Iona, cu ochi rece, străin, şi mă întreb: oare unde rămăsesem?
Iona, proorocul care a fugit din faţa Cuvântului, a încăput în burta chitului. Ca o scrisoare, în cutia poştală. Am găsit, poate din greşeală scrisoarea. Am citit-o cutremurat şi mi s-a părut c-o înţeleg. Am încercat s-o transcriu. Asta a fost tot.
După aceea am vrut să-l uit pe Iona. Ce s-a ales din mândra cetate Ninive „mare înaintea lui Dumnezeu s-o străbaţi în trei zile de umblet”? Ce s-a ales de oamenii ei care s-au îmbrăcat în sac şi s-au pocăit şi nu i-a mai ajuns mânia de sus?
Am uitat absolut totul. Apelaţi la arheologie. Am fost întrebat dacă burta chitului simbolizează călătoria în cosmos sau singurătatea intrauterină. În ce măsură Iona e
primul om ori ultimul om? Dacă dau o accepţie freudistă, mistică, politică ori cabalistică experienţei acestui personaj? Şi mai ales ce semnificaţie are gestul final şi dacă nu e prea multă amărăciune şi dacă nu mi-e milă de umanitate?
Nu pot să vă răspund nimic. Au trecut trei ani de când am scris tragedia. Totul mi se încurcă în memorie. Ştiu numai că am vrut să scriu ceva despre un om singur, nemaipomenit de singur. Cred că lucrul cel mai îngrozitor din piesă e când Iona îşi pierde ecoul. Iona era singur, dar ecoul lui era întreg. Striga: Io-na şi ecoul răspundea: Io-na.
Apoi nu a rămas decât cu o jumătate de ecou. Striga: Io-na şi nu se mai auzea decât Io, Io în vreo limbă veche înseamnă: eu.
E tot ce-mi mai amintesc
MARIN SORESCU
PERSONAJE:
IONA, pescar
PESCARUL I
PESCARUL II , fără vârstă, figuranţi
Ca orice om foarte singur, Iona vorbeşte tare cu sine însuşi, îşi pune întrebări şi-şi răspunde, se comportă, tot timpul, ca şi când în scenă ar fi două personaje. Se dedublează şi se „strânge”, după cerinţele vieţii sale interioare şi trebuinţele scenice. Caracterul acesta „pliant” al individului trebuie jucat cu supleţe, neostentativ.
Dacă rolul va părea prea greu, ultimele două tablouri pot fi interpretate de alt actor.
TABLOUL I
Scena e împărţită în două. Jumătate din ea reprezintă o gură imensă de peşte. Cealaltă jumătate – apa, nişte cercuri făcute cu creta. Iona stă în gura peştelui,
nepăsător, cu năvodul aruncat peste cercurile de cretă. E întors cu spatele spre întunecimea din fundul gurii peştelui uriaş. Lângă el, un mic acvariu, în care dau
veseli din coadă câţiva peştişori.
- Acum încep să...
- Parcă aud poc, poc, tronc, poc, în năvod.
- Bolovani nu alta. Că avem o mare bogată.
- Ce mare bogată avem!
- Cred că nu mai au mult.
- Nici o grijă. (Strigă.) Iona!
- (Răguşit.) Iona!
- (Mai răguşit.) Iona!
- Nimic.
- Pustietate.
- Pustietatea măcar ar trebui să-mi răspundă: ecoul.
- (Băgând de seama că n-are ecou.) Ei, dar ecoul?
- (Mai strigă odată, să verifice bănuiala.) Io...(Aşteaptă) ...na... (Aşteaptă)
- (Frecându-şi mâinile a pagubă.) Gata şi cu ecoul meu...
- Nu mai e, s-a isprăvit.
- S-a dus şi ăsta.
- Semn rău.
- Aş, poate e vreo măsură mai nouă luată de pescari.
- (Explicativ.) Să se termine odată cu gălăgia de pe mare.
- Ce vacarm!
- Nu e bine să urli pe mare.
- Pe uscat mai treacă-meargă.
- Dar pe apă, ba.
- Ţip eu, ţipi tu, ţipă celălalt. Zgomotele s-adună.
- Valurile intră în vibraţie.
- Ca un pod peste care trec soldaţii, toţi în acelaşi timp: se dărâmă.
- Păi, când se pun şi ăştia să treacă!...
- Aşa e şi marea. Intră în rezonanţă valul ăsta, intră celălalt.
- S-ar putea isca o furtună!
- Şi când s-ar dărâma toată apa peste noi...
- Zău nu e bine să strige toţi de pe mare odată.
- Chiar dacă sunt naufragiaţi?
- Chiar naufragiaţii. Să strige toţi, dar pe rând.
- Înţeleg, să nu se bage de seamă...
- Altfel s-ar crede că e o jelanie absolută.
- S-ar înfuria marea.
- (Înţelept.) De-aia fiecare om trebuie să-şi vadă de trebuşoara lui.
- (Uitându-se în apă) Să privească în cercul său.
- Şi să tacă. (Pauză.)
- Numai că eu trebuie să strig. Să-l chem pe Iona.
- (Strigă.) Ionaaa!
- Nimic.
- (Strigă.) Să nu te prind pe-aici, auzi? Nu te mai ţine după mine, Iona!
(Pauză.)
- De fapt, Iona sunt eu. Psst! Să nu afle peştii. De-aia strig, să-i induc în eroare. Că Iona n-are noroc şi pace.
- Peştii trebuie să creadă că el pescuieşte cine ştie unde. În altă parte...
(Râzând.) Cred că ar trebui să pescuiască în altă mare. Poate acolo...
- Dar dacă poţi să-ţi schimbi marea?!
- A, nici pomeneală.
- (Strigă.) Iona, să nu te apropii de locul ăsta, că-mi sperii norocul.
- (Scoţând năvodul gol.) L-ai şi speriat.
- (Aruncă din nou năvodul) Ce mare bogată avem!
- Habar n-aveţi câţi peşti mişună pe-aici.
- (Curios.) Cam câţi?
- Dumnezeu ştie: mulţi.
- (Cu uimire.) O sută?
- Mai mulţi.
- Cam cât am număra toată viaţa?
- Mai mulţi.
- Atunci, cât am număra toată moartea?
- Poate, moartea e foarte lungă.
- Ce moarte lungă avem! Dacă poţi număra atâta bogăţie... Ce mare bogată avem!
- Şi cum poate marea să-i ţină pe toţi peştii ăştia pe mâncare şi pe bere?
- Se descurcă. Greu, dar se descurcă.
- (Râzând.) Cred că le dă mai multă apă.
- Nu, că ei nu beau apă.
- (Concesiv.) Ei, le-o mai turnând ea şi apă.
- Când îi vede pe toţi cu gurile căscate...
- (Încercând năvodul.) Parcă acum atârnă mai greu.
- Cred că l-am prins pe-ăl mare.
- De mult pândesc eu peştele ăsta. L-am şi visat.
- Nu-i vorbă, că eu visez în fiecare noapte doar peşti.
- Poate unde mă ocup şi cu... (Gest, însemnând pescuitul.)
- Dar prea m-am săturat de atâta duhoare în somn.
- Visul şi peştele.
- Visul unu – crap.
- Visul doi – morun.
- Visul trei – plătică.
- La plătică întotdeauna mă trezesc înjurând. Mă foiesc în pat până spre ziuă, când aţipesc din nou, şi ce crezi că visez?
- (Curios.) Ce?
- Ghiceşte.
- O balenă?
- Aş, n-am eu norocul ăsta! Ce crezi că visez?
- (Şi mai curios) Ce?
- O fâţă.
- O fâţă?
- O fâţă de peşte atât de mic, încât...
- Nici nu ţi-l poţi aminti.
- Se topeşte până te trezeşti.
- Şi aşa în fiecare noapte de când mă ştiu
- Asta se mai poate numi vis?
- Şi în timpul ăsta, cei doi copii ai mei dorm buştean.
- Cum pot dormi unii aşa?
- O dată i-am întrebat: Mă, voi ce visaţi, de dormiţi buştean?
- Şi ei cu ochii sclipind de fericire: „Marea”.
- Ptiu!
- Dar poate lor le convine: visează marea fără peşte.
- Doar apa mării frumoasă, a naibii când te uiţi la ea. Asta visează ei, lăsând tot greu peştelui pe mine.
- (Melancolic) Dacă aă fi pădurar, de la o vreme mi-ar veni în somn numai copaci.
- Aş vrea să mă fac pădurar şi să visez chiar din prima noapte un milion de copaci.
- Şi eu să stau la umbra lor
- S-ar face în somn că eu stau la umbra lor.
- Ce umbră deasă trebuie să dea un milion de copaci la un loc!
- Deasă ca mierea.
- Şi eu colo, cu capul pe-o rădăcină, să mă tot uit după veveriţe.
- Veveriţele nu trebuie să le prinzi.
- Asta mi-ar lipsi - să mai alerg şi după veveriţe în somnul meu nenorocit!
(Cătând spre năvod.) Oare?!
- Ai, să-l scot?
- (Nehotărât.) Ştiu eu dacă a sosit momentul?
- De ce-o fi trăgând aşa de greu năvodul?
- Barosanul...
- De mult îl pândesc eu... ştiu şi cum arată. Uite-aşa are o gură! (Gest indicând involuntar, gura peştelui mare din scenă.)
- A, de mult îl pândesc eu.
- Îi cunosc fiecare solz
- Dacă mi s-a arătat noaptea!...
- De câţiva ani îl am în cap, numai că nu pot să-l pun aici în năvod.
- (Făcându-şi curaj.) Dă, Doamne! (Trage de năvod.)
- Greu, greu...
- (Scoate năvodul.) Nimic? (Uimire.)
- Nimic.
- Atunci, ce naiba atârna aşa? (Priveşte în zare.) Aşa, înţeleg. Norul acela. Îşi culcase umbra exact pe năvodul meu.
- Mai bine m-aş face pescar de nori.
- Azi unul, mâine altul. Aş aduce repede potopul
- Că la nori am noroc. (Pauză.)
- (Dă cu ochii de acvariu. Vorbind cu peştişorii) Tot în voi mi-e speranţa.
- Plevuşca, săraca.
- Ea duce greul mărilor şi oceanelor.
- (Arătând spre acvariu.) Sunt ai mei, particulari.
- (Cu compătimire) Au mai fost prinşi odată.
- Îi ţin pe fereastră. Lumina le face bine, ea conţine fel de fel de substanţe. Îi îngraşă, îi înveseleşte.
- (Trist.) Numai că nu le dă drumul.
- (Speriat.) Cum să le dea?
- Sunt pescar şi trebuie să se găsească oricând un peşte şi-n casa mea. Altfel ce-ar zice lumea? Când le arunc mâncare dimineaţa, rămân şi eu aşa, privindu-i. Uneori stau ceasuri întregi.
- Dacă n-ai chef să te duci să prinzi alţii, zice soţia mea, care mă iubeşte, nu te mai uita aşa la ei. Că mor şi ăştia.
- Ea mă iubeşte, dar nu când stau şi mă uit la peşti.
- N-ar fi exclus să moară din privirea mea.
- Că am o privire otrăvită. Pe ce-mi pun ochii – moare.
- Aşa zice ea
- Eu parcă n-aş crede. Dacă era aşa, nu murea şi ea? Ehe! De când!
- Dar ei tot or să se isprăvească. Pentru că de câte ori plec la pescuit, iau şi acvariul. Când văd că e lată rău, am stat o zi întreagă degeaba, scot undiţa (o scoate) şi-o arunc în acvariu. (O aruncă.)
- Pe cel care s-a agăţat îl arunc apoi în năvod.
- Că e mult până prinzi unul. (Cu ochii pe plută.) Acum încep să tragă... Nu-i vorbă, şi ăştia trag greu. C-au mai fost prinşi odată...
- Dar până la urmă, unul tot dă în cârlig. (Scuzându-l parcă.) Apa mică... Nevoile de hrană mereu crescânde.
- Te pui cu nevoile?!
- Dacă e să fiu sincer, eu n-aş mai vrea să cadă acum nici unul.
- Asta e imposibil.
- E ca şi când ai bea otravă şi te-ai aştepta ca ea să nu-şi facă efectul.
- Mi-e milă de el.
- Peşti, fiţi atenţi, nada mea o să-şi facă efectul!
- (Privind acvariul, apoi marea.) Apa asta e plină de nade, tot felul de nade frumos colorate. Noi, peştii, înotăm printre ele, atât de repede, încât părem
gălăgioşi.
- Visul nostru de aur e să înghiţim una, bineînţeles, pe cea mai mare. Ne punem în gând o fericire, o speranţă, în sfârşit ceva frumos, dar peste câteva clipe observăm miraţi că ni s-a terminat apa.
- (Cu solemnitatea unui cor.) O, tu pescar, care stai sus de mal, măcar lasă-ne limpede drumul până la ea, nu ni-l tulbura cu umbra picioarelor.
- Trebuie să trăiesc şi eu. Hai, mă, ai apucat-o?
- (Se apleacă peste acvariu şi în clipa aceasta gura peştelui uriaş începe să se închidă. Iona încearcă se lupte cu fălcile, care se încleştează scârţâind groaznic.)
- Ajutor! Ajutoooor!
- Eh, de-ar fi măcar ecoul!
Întuneric.
TABLOUL II
Interiorul peştelui I. Bureţi, oscioare, alge, mizerie acvatică. Impresia că te afli pe fundul mării şi, în acelaşi timp, câteva elemente care să creeze impresia de
pântece uriaş. Eventual, colţurile mai întunecoase ale scenei se pot mişca ritmic, „Închide” şi „deschide”: peştele mistuie. La început, scena e în semiobscuritate. În
mijloc Iona în picioare, cu mâinile dibuind, năuc.
- Mi se pare mie, sau e târziu?
- Cum a trecut timpul!
- Începe să fie târziu în mine. Uite, s-a făcut întuneric în mâna dreaptă şi-n salcâmul din faţa casei. Trebuie să sting cu o pleoapă toate lucrurile care au mai rămas aprinse, papucii de lângă pat, cuierul, tablourile. Restul
agoniselii, tot ce se vede în jur, până dincolo de stele, n-are nici un rost s-o iau, va arde în continuare. Şi-am lăsat vorbă în amintirea mea, măcar la soroace mai mari, universul întreg să fie dat lumii de pomană. (Pauză.)
- Totuşi, nu mi-e aşa somn.
- Nu contează, trebuie să adormi.
- De ce trebuie să se culce toţi oamenii la sfârşitul vieţii?
- (Îndemnându-se.) Hai, pune capul jos. (Dă să se culce. În acest moment, lumina se aprinde brusc. E ca o idee care i-a venit lui Iona.)
- Asta era!
- Peştele! (Realizând întreaga situaţie.) Peştele, peᗰtele... (Mai mult nu poate să articuleze. Mică pauză.)
- Sunt înghiţit.
- Tot?
- (Se cercetează.) Tot.
- Înghiţit de viu sau de... (ezită) de mort?
- Din moment ce-mi dau seama!...
- (Aduce argumente.) Pot să merg, uite, pot să merg încolo. (Merge într-o direcţie, până se izbeşte de limită.)
- (Întorcându-se, calm.) Şi pot să merg şi încoace. (Merge; acelaşi joc.)
- Pot să merg unde vreau.
- Fac ce vreau. Vorbesc.
- Să vedem dacă pot să şi tac. Să-mi ţin gura. (Încearcă.)
- Nu mi-e frică. (Înlemneşte în mijlocul scenei; pauză.)
- Am auzit o poveste cu unul înghiţit de un chit.
- (Mirându-se.) Ei, nu mai spune, serios?
- Pescuia tot aşa, şi vine chitul cel mare şi „haţ!”, apoi, „gâl, gâl!”
– Şi gata!
- Ce gata?
- L-a înghiţit.
- (Înspăimântat.) Şi-a mai ieşit el zdravăn?
- Cum să iasă?
- Păi, te întreb şi eu. Povestea ce zice, ce ne învaţă?
- Nu ştiu, c-am auzit numai partea asta, a-ntâia, care ne învaţă clar că poţi fi înghiţit de un peşte.
- Asta puteam să nici n-o mai învăţ.
- O aflam aici, de ce-oi mai fi pierdut vremea cu ea? De ce oamenii-şi pierd timpul cu lucruri ce nu le folosesc după moarte?
- Pe mine mă interesa partea cealaltă. (Pauză.)
- S-ar putea să fi scăpat. S-a dat mult înapoi, şi-a făcut vânt, şi-a trecut prin burta peştelui fluierând. (Fluieră o vreme.)
- De fluierat ştiu să fluier şi eu.
- (În scenă cade un peştişor.) Ce, a şi veni prânzul?
- În unele părţi se mănâncă mai mult dimineaţa şi foarte puţin seara.
- (Alt peştişor.) Eu cred că e tot prânzul.
- (Altul.) Oho! (Ia năvodul şi-l pune-n locul unde cad peştii.)
- Poate am mai mult noroc acum, după evenimentele astea...
- (Aşteptând câteva momente.) Ţi-ai găsit! Când e să se ţină ghinionul de om!...
- (Zâmbitor.) Parcă văd că din cauza mea o să crape şi el de foame.
- Mai bine mă lăsa în pace. (În năvod cad vreo zece peşti.)
- (Nu se opune evidenţei.) Totuşi, progresul e progres.
- A, nu, nu s-apucă nimeni să-l conteste.
- (Ducându-şi mâna la cap.) Numai că nu mă simt eu aşa de bine.
- Să-l pot gusta după pofta inimii.
- Zău, nu prea sunt în apele mele. (Se clatină.) Care-o fi cauza?
- Viaţa aceea, sau soarele... C-am aşteptat mult în soare până să pice. (Gest spre peştele mare.)
- Tare curios aş fi să ştiu dac-a mai ieşit omul acela din chit.
- Nu cred, cine-ţi mai iese afară pe vremea asta?
- Plouă? Circulă apa în natură, circulă. (Privind ungherele scenei, care „mistuie”.) şi peştele, uite-l cum mai lucrează! Dacă-i aşa, stai să te ajut şi eu, să nu macini în gol. (Ia un peştişor din plasă şi-l ţine un timp într-un loc, unde „mistuirea” e mai puternică. În timp ce peştişorul se descarnează, Iona cântă pe o melodie apropiată cu Veşnica pomenire.)
- Veşnica mistuire, veşnica mistuire, Veşnica mistuire, veşnica mistuire, Veşnica mistuire, veşnica mistuire, Veşnica mistuire, veşnica mistuire, (Iona se întoarce cu faţa spre public, are lacrimi în ochi. Mică pauză.
Deodată, izbucneşte în râs.)
- A uitat să mi-l ia. (Iar se porneşte pe râs.)
- (Scoate cuţitul.) Ca să vezi ce înseamnă să te pripeşti la-nghiţit!
- Putea să pună şi el o strecurătoare.
- Un grătar, ceva.
- Ar trebui să se pună un grătar la intrarea în orice suflet.
- Ca să nu se bage nimeni în el cu cuţitul.
- (Către peşte.) Bine, mă musteţea, se poate să faci tu o imprudenţă ca asta?!
- (Învârtind în mâna cuţitul.) Dacă mă sinucid?
- (Pipăindu-şi cureaua.) Sau ai prefera să mă spânzur?!
- N-am de ce să agăţ ştreangul. Coastele tale se clatină.
- Nu există nici un val fix. Marea e-n năruire. Mi-ar veni toate astea-n cap.
- (Pauză: schimbând tonul.) Dar cuţitul putea să mi-l ia. Sau, cumva, sunt primul pescar pescuit de el?! O fi tânăr, fără experienţă. Oriunde se întâmplă să dai peste indivizi tineri. E şi normal, nu?
- Desigur.
- Altfel, numai cu babalâci.
- (Meditând.) Într-adevăr nu cred să fie el trecut prin multe ape. (Râzând.) Puteam să-l caut de dinţi.
- De fapt, ar trebui să ne gândim la toate. (Căutând un loc să-l străpungă.)
- Pe unde-o fi mai subţire?
- Am fost o dată pe un munte şi aerul era acolo atât de dens, încât m-am uitat la el. Se vedea. Am stat o jumătate de ceas şi m-am uitat la aer. I se zăreau toate celulele şi din cauza asta parcă era crăpat.
- Aici nu eşti la munte, eşti la mare.
- (Continuând primul gând.) Îţi venea să-ţi deschizi şi tu toţi porii. Îţi venea să-ţi deschizi chiar venele, să-l simţi năvălind prin toată suprafaţa ta.
(Respiră adânc.) Aşa... (Îi e rău.) E aşa greu să respiri...
- Cine-şi mai deschide pori acum?
- Nimeni, cine e prostul să se expună? Nu vezi cum pute?
- Destul că tragi duhoarea asta pe nas.
- Am auzit că unii, dimpotrivă, îşi oblonesc porii.
- Bravo lor! Deştepţi (Îi e rău.) Ah, nu mai ştiu ce am. Deschide puţin fereastra aia.
- Care?
- Aha! N-au făcut fereastră. Pe unde-o fi mai subţire?
- Trebuie să sparg zidul... (Se clatină de colo-colo prin scenă.)
- Dacă aş avea mijloace, n-aş face nimic altceva decât o bancă de lemn în mijlocul mării. Construcţie grandioasă de stejar geluit, să respire pe ea, în timpul furtunii, pescăruşii mai laşi. E destul de istovitor să tot împingi din spate valul, dându-i oarecare nebunie; vântul, el mai degrabă s-ar putea aşeza acolo, din când în când. Şi să zică aşa, gândindu-se la mine: „N-a făcut nimic bun în viaţa lui decât această bancă de lemn, punându-i de jur
împrejur marea”. M-am gândit bine, lucrul ăsta l-aş face cu dragă inimă. Ar fi ca un lăcaş de stat cu capul în mâini în mijlocul sufletului.
Întuneric.
TABLOUL III
Interiorul peştelui II. Decor asemănător, în mare, celui din tabloul anterior. Poate câteva elemente în plus, spre a marca evoluţia. Iar într-o parte a scenei – important! – o mică moară de vânt. Poate să se învârtească. Atras de ea ca de un vârtej, Iona se va feri tot timpul să nu nimerească între dinţii ei de lemn.
- Cred că-l pândea de mult. (Reconstituind.) Parcă-l văd pe răposatul: mă înghiţise, cu burta plină de mine, se retrăgea şi el undeva să mă ferece. Să-i tihnesc!
- Sătul, mergea aşa prin apă, cam distrat şi, de nepăsător ce era, dădea şi din coadă.
- Precis dădea din coadă. Că aşa fac, când sunt ei fericiţi.
- Da’ ăstalalt, care-l pândea de mult...
- Cam de cât timp?
- Eu ştiu cum o fi între peşti? Oamenii, mă rog, îşi poartă aşa ranchiună şi-o viaţă întreagă.
- Bine, asta e altă poveste. Noi, oamenii, avem răbdarea mai dresată, mai evoluată.
- Dar dumnealui era peşte şi nu mai putea de foame.
- Ar fi vrut să dea şi el din coadă...
- Să zicem că-l pândea de două zile.
- Maximum trei.
- Aşa, cum înota, râgâind, deodată, „haţ!”.
- (Scena se zguduie din nou.) Aoleu! Ce s-o mai fi întâmplând afară?
- (Blazat.) Aa, evenimentele...
- Până ies eu, poate se mai limpezesc lucrurile. (Râde.)
- Până mă „nasc” de-aici!
- (Speriat.) Dar dacă într-adevăr sunt mort şi-acum se pune problema să vin iar pe lume?
- Poveşti!
- Nu vezi cum se învălmăşesc toate?
- Sunt copii care vorbesc în burta mamei.
- Vrei să spui că şi eu... ? (Nu-şi termină gândul.)
- Fugi!
- Ba eu cred că aş fi în stare: doar mă cunosc destul de bine.
- Toate cu o limită
(Se dă mai lângă perete şi încearcă să se măsoare.)
- În orice caz sunt destul de mărişor.
- Şi copiii nenăscuţi vorbesc – între ei. Doar gemenii. Femeile însărcinate se strâng mai multe la un loc – să mai stea copiii de vorbă. Aşa se zice.
- Pun viitorul la cale. (Pauză. Iona se plimbă prin încăpere, apoi se opreşte îngrozit.) Dacă sunt geamăn?
- Cu cine?
- E aici, numai că nu-l văd.
- (Certându-se.) De mult trebuia să-mi pun ochelari. Neglijezi azi, neglijezi mâine, ajungi să nu-ţi mai vezi fratele.
- Geamănul.
- Doi e o cifră... (Intră Pescarul I şi Pescarul II, cu câte o bârnă-n spinare. Nu scot nici un cuvânt.)
- Patru! Suntem patru. (Se dă mai aproape de pescari, îi recunoaşte.)
- Şi voi? Dacă nu vă recunoşteam, credeam că...
- Ce mai faceţi? (Pescarul I şi Pescarul II se retrag într-un colţ al scenei şi rămân aşa, cu bârnele pe umeri. Iona îşi continua monologul.)
- Altfel, mai aveam puţin şi-nnebuneam. E strâmt aici, dar ai unde să-ţi pierzi minţile. Nu e prea greu.
- E chiar o nimica toată
- Pentru că există anumite condiţii...
- Anumite? Toate.
- Dar uite, voi, pentru că aţi fost doi, v-aţi încurajat unul pe altul. (Imitând.)
„Nu te lăsa măi tată!” – „Nu mă las, tăticule!” – „Nu te lăsa, tăticule!” – „Nu mă las măi tată!” (Pauză.)
- Şi uite unde aţi ajuns. Mare noroc, zău!
- (Curios.) Ei, cum a fost?
- Întreb şi eu ca prostu’. Multă lume s-a împrăştiat.
- Şi-o să se mai împrăştie. Aşa se aude.
- Dar eu mă strâng acasă.
- Mergem împreună. (Râzând.) Sau poate mai huruziţi pe aici?
- (Râde şi mai tare.) Aţi dat de bine, ai?
- Răspundeţi.
- De ce vă abţineţi?
- Aţi făcut vreo înţelegere cât trebuie să rămâneţi mâncaţi?
- Şi mai aveţi mult?
- Obligaţia? Faţă de cine? Cine e stăpân pe întoarcerea voastră? Pe reîntoarcerea noastră?
- Intrăm unde vrem şi ieşim când vrem.
- Scurt!
- Hm, dacă mă gândesc bine, mie nu mi-a spus nimeni nici să stau, nici să plec.
- Ies din hoitul hoiturilor.
- (Confidenţial.) C-am mai ieşit din unul.
- Şi-acum, fiindcă tot sunt pornit pe drumul ăsta...
- Ei, ce ziceţi?
- Înţeleg, înţeleg... Ce să le spun pe-acasă? Când oi ajunge-n sat or să mă-ntrebe...
- Lasă că ştiu eu ce să le îndrug.
- Că sunteţi bine. Nu e nici chitul ăsta aşa rău cum crede lumea...
- Şi o duceţi destul de...
- Bine, bine, chiar... binişor. (Înghiontind o femeie imaginară.) Taci, femeie, ce tot te smiorcăi? N-auzi că soţul tău trăieşte? Ce dracu? Aceşti ochi l-au văzut.
- E viu ca mine, n-auzi?
- N-a putut să vină acu, că-şi scrântise un picior.
- Frânt de oboseală.
- L-a dus prea departe. Cum era el uşor... s-a tot dus cu el în burtă.
- Şi cu vecinul...
- Şi el tot slăbuţ...
- I-a dus şoava, de se mira şi marea: „Unde, mă? Unde-i duci?”
- „La mama dracului.”
- Hai nu mai plânge. Şi-au făcut şi o căsuţă.
- Ştii, să se mai întremeze puţin.
- (Mângâind.) Hai, opreşte-te odată, că mâine-poimâine te pomeneşti cu el aici. Vine neapărat. O fi chiar pe drum.
- Dar de măritat a zis că poţi să te măriţi. (Pauză.) Ca să ai şi tu o mângâiere.
- „Să se mărite”, aşa a zis. „Că eu, zice, nu mai am nici o pretenţie.” Bun om!
- „Când o să ajung acolo, pe malul ăla al mării, sări-i-ar ochii, n-o să fac altceva decât să stau toată ziua întins la soare.”
- Ţinea mult să se vadă tolănit în nisip.
- Să-şi zvânte ciolanele.
- Da, că el avea şi...
- Meserie nenorocită...
- Şi în privinţa asta, chitul i-a cam dăunat. De bine, e bine în el, păcatele mele, da’ o umezeală!...
- Ce să-i faci?!
- Poţi să te opui?
- Chitul trăieşte în apă şi umezeala-l răzbeşte şi trece-năuntru.
- Ce dacă acolo sunt oameni?
- (Enervat.) Atunci de ce-i mai mănâncă, dacă n-are condiţii?
- Vorbeşti şi tu prostii.
- Trebuie să trăiască şi el, nu?
- Toţi trebuie să trăim.
- Tocmai asta spuneam şi eu – toţi trăiesc... pe-acolo pe unde-or fi. Şi nici nu ştii când o să te pomeneşti că-ţi bat, cioc, cioc, noaptea, în geam.
- (Către cei doi pescari, care au stat tot timpul în scenă, muţi.) Lăsaţi pe mine. O scot eu la cap într-un fel şi cu asta, nici o grijă! (Pescarii dau din cap că sunt liniştiţi şi ies din scenă.)
- Prostul de mine! Eu tot turuiam din gură, şi ei or fi avut de lucru!
- Păi, din moment ce erau cu bârnele alea-n spinare...
- (Cu obidă.) I-a pus şi la treabă!
- Greu se mai câştigă o bucată de pâine...
- (Chibzuind.) Şi eu trebuie să-mi văd de ale mele. (Scoate cuţitul şi pe panoul din fundul scenei începe să-şi taie un fel de fereastră.)
- Dacă nu există ferestre, ele trebuie inventate. (Scapă cuţitul jos, dă să-l ridice, apoi se răzgândeşte.) Dar unghiile? De ce mi-au crescut ca la vii, şi nu ca la morţi? (Zgârie cu unghiile de la mâna dreaptă locul început cu
cuţitul. Se aude un „hârş”, apoi un zgomot ca de fierăstrău.) Parcă sunt cuţite! Cu zece cuţite stăm altfel de vorbă. (Începe să lucreze cu amândouă mâinile, degajat, ca şi când ar trage la două fierăstraie.)
- (Zâmbind.) Aş fi putut sparge această tobă chiar cu genele.
- (Descoperire.) Şi în loc de gene am acum tot unghii.
- Şi în loc de păr în cap am acum unghii!
- Şi în mine sunt tot o unghie. Una puternică, neîmblânzită, ca de la piciorul lui Dumnezeu. O unghie care sparge încălţămintea şi iese afară la lume ca o sabie goală.
(Panoul se dărâmă cu zgomot. Se face întuneric pentru câteva clipe, în care timp panoul e scos din scenă... El despărţise, de fapt, transversal, scena în două, interiorul peştelui doi, de interiorul peştelui trei care iese acum la iveală. La aprinderea luminii, Iona are câteva momente de buimăceală, apoi apreciază lucid situaţia.)
- Altul!
- Mă miram eu să se termine aşa de repede!
- Şi ce linişte!
- (Cu un calm forţat.) Altul.
- (Şi mai calm.) Şi ce linişte!
- (Izbucnind.) Mai e mult până în clocotul mării? (Pauză.)
- (Se apleacă, privind ceva jos.) Cărăbuşii au o groază de picioare, dar când se răstoarnă pe spate nu mai pot să-şi revină, sunt ca şi pe lumea cealaltă.
Poate ar trebui să aibă o parte din picioarele din spate. Să-şi distribuie mai raţional picioarele.
- A, e imposibil! Trebuie să înceapă mai întâi războiul pentru reîmpărţirea picioarelor. (Culege ceva; deziluzionat.) Nu e decât un biet solz. M-am înşelat.
- (Scuzându-se.) Nu vezi ce întuneric e?
- (Uşor regret.) Celălalt parcă era mai luminat.
- Nu-l vorbi de bine aici, faţă de prezentul.
- Acum, după ce l-a înghiţit, cred că e totuna.
- Dacă-i era totuna, nu-l mai înghiţea.
- O fi greşit.
- (Nu se lasă.) Era aşa, mai transparent. Mai trecea cât de cât soarele din apă. Nu era acoperit, cum o fi ăsta, cu olane vechi, cu muşchi pe ele!
- Dar unde-o fi cărăbuşul ăla?
- Adică nu era cărăbuş.
- Nu ştiu de ce mi s-a făcut dor de-un cărăbuş.
- Mai demult îmi plăceau gângăniile, tot felul de gângănii... Stăteam gânduri întregi şi mă uitam la ele. Asta se-ntâmpla afară, când aveam mijloace să mă uit la ele.
- Există un fel de gâze, seamănă cu furnicile, nu ştiu cum le cheamă... (Se gândeşte.) Nu ştiu cum le cheamă.
- Îşi fac nişte găuri mici în pământ, cât ai băga un ac. Şi se-nvârtesc cât se-nvârtesc pe câmp, apoi intră în culcuşul lor.
- Cum şi-or fi mai găsind ele împunsătura aia de ac, fiecare a sa, cât ţi-e pământul de mare?
- Odată, una tocmai se pregătea să intre, am luat-o pe cal, că eram călare, şi i-am dat drumul hăt, peste şapte poşte. Să văd dacă mai nimereşte înapoi.
- (Curios.) Şi a nimerit?
- Nu ştiu, că n-am mai avut timp să cercetez. Au intervenit alte evenimente.
- Povestea asta cu...
- Nu, războiul, plecam la război.
- (Cu obidă.) Uite aşa suntem noi împiedicaţi de la treabă!
- I-am scris mamii acasă să se ducă să controleze locul.
- Şi?
- N-a mai găsit locul, c-a venit un cutremur şi l-a mutat în altă parte.
- Aha! (Pauză.)
- Înainte mă gândeam tot timpul la soţia mea.
- Acum, cu cât trec zilele, soţia se întunecă parcă în minte şi mama se luminează. Ca la fântânile cu două găleţi. Una se scoboară, alta se înalţă. Acum nu se mai înalţă decât mama.
- Întoarcerea!
- Ce clar o văd!
- Poate că tocmai în momentul acesta şi ea se gândeşte la mama ei. Dacă-ar trăi bunică-sa, şi bunică-sa s-ar gândi acum tot la mama ei. Sunt coincidenţe de-astea. Eu cred că există, în viaţa lumii, o clipă când toţi oamenii se gândesc la mama lor. Chiar şi morţii. Fiica la mamă, mama la
bunică, bunica la mamă... până se ajunge la o singură mamă, una imensă...
- Ce linişte trebuie să fie atunci pe lume!
- În momentul acela, dacă-ar striga cineva ajutor, cred c-ar fi auzit pe-ntreg pământul.
- (Căutând în jur.) dacă ar fi vreo sticlă goală pe-aici, aş scrie un bileţel, l-aş pune înăuntru şi l-aş lansa pe mare.
- Mamă – aş scrie –, mi s-a întâmplat o mare nenorocire.
- (Rugător, exaltat.) Mai naşte-mă o dată!
- Prima viaţă nu prea mi-a ieşit ea. Cui nu i se întâmplă să nu poată trăi după pofta inimii? Dar poate a doua oară...
- Şi dacă nu a doua oară, poate a treia oară. Şi dacă nici a treia, poate a patra oară. Poate a zecea oară. Tu nu te speria numai din atâta şi naşte-mă mereu.
(Pauză.)
- Ne scapă mereu câte ceva în viaţă, de aceea trebuie să ne naştem mereu.
Soldaţilor le scapă, mai ales pacea; obişnuiţi să doarmă în zgomot de tobe, de glasuri, la prima linişte deschid ochii, atât de larg îi deschid, că intră-n ei iarba şi păsările, ca în craterele vulcanilor stinşi. Somnambulilor le scapă
nevăzută luna, şi se trezesc în mormânt şi umblă tiptil pe acoperişurile coşciugelor şi se suie-n vârful unui fir de iarbă, care-i aruncă afară la gălbenuşul ciudatei planete. (Pauză.)
- (Mai uitându-se odată în jur.) Aş putea să pun biletul în băşica asta. (O arată într-un colţ.)
- (În dubiu.) O da-o?
- Atâta lucru! Să zică mulţumesc că nu-ncep să-l mănânc pe dinăuntru. (Ia băşica, se uită la ea, apoi, cu cuţitul, îşi taie o bucată de piele din podul palmei stângi, pe care scrie apoi, cu sânge, câteva cuvinte. Scena aceasta trebuie jucată ca şi când lucrul pare foarte firesc.)
(Pune scrisoare în băşică, umflă băşica, o leagă. Pauză.)
- (Explicându-se.) Omul e dator să încerce.
- Parcă-i văd cum sar toţi, cu năvoade, cu undiţe, cu harpoane... (Imitând forfota mulţimii.) Toţi grămadă în bărci. Femeile cu felinare.
- O zi, două, cât e nevoie.
- Până mă dibuiesc.
- Pe el, că pe mine nu au cum.
- Dacă au felinare!
- Tot degeaba, e gros.
- Aşa e, al doilea era mai subţirel.
- Pss! (Lungindu-se pe duşumea.) Acum să te văd eu, unchieşule! Mai faci şi tu sacrificii. Până te-or prinde... Că nu mai e mult. Cred că te-au şi chitit.
Uituc ce sunt! N-am lansat băşica în apă. Pe unde s-o...?
- (Bate cu pumnul în coastele peştelui, să le-ncerce grosimea. Oftând.) parcă-s zidurile Vavilonului. (Din imprudenţă, calcă pe băşică. Aceasta se sparge cu un zgomot teribil, de explozie. Iona, năucit, îşi pune mâinile la
ochi.)
- (Dezvelindu-şi ochii.) Unde sunt?
- Un sfert de viaţă îl pierdem făcând legături. Tot felul de legături între idei, între fluturi, între lucruri şi praf. Totul curge aşa de repede, şi noi tot mai facem legături între subiect şi predicat. Trebuie să-i dăm drumul vieţii, aşa cum ne vine exact, să nu mai încercăm să facem legături care nu ţin. De când spun cuvinte fără şir, simt că-mi recuperez ani frumoşi din viaţă.
(Găseşte jos scrisoarea.)
- Am început să primesc şi scrisori.
- Vreun naufragiat. Ei cam au obiceiul.
- Unde e mare – şi scufundări.
- (Râzând.) Crede că eu pot să-l salvez!
- Scriu nenorociţii, scriu...
- Plictiseala.
- (Îşi aruncă ochii pe scrisoare.) Se vaietă ca un copil... Să stea pe lumea cealaltă. Dacă se smiorcăie aşa! A avut ghinionul să dea peste belea, şi acum vrea să înduioşeze lumea cu soarta lui nenorocită... Să-şi lase fiecare
treaba lui şi să pornească pe valuri! Află de la mine: n-o să mişte nimeni nici măcar un deget. Nimeni din sat. Nimeni de pe pământ. Nimeni din cer.
- Cât e pământul de mare, să treacă scrisoarea asta din mână în mână, toţi or să-ţi dea dreptate, dar să intre în mare după tine – nici unul.
- Pe omenire o doare în fund de soarta ta.
- (Mai calm.) Ce, când ţi-a fost bine, când te-ai închis în casă cu femeia ta ai urlat că eşti fericit?
- Şi chiar de-ai fi urlat, pe omenire ar fi durut-o-n fund de fericirea ta.
- Băiete, descurcă-te şi tu cum poţi.
- Şi măcar pe maică-ta n-o mai necăji cu veşti aşa de proaste.
- Las-o să creadă că feciorul ei e bine sănătos. Şi nu se teme de singurătate.
(Aruncă scrisoarea. Pauză.)
- De ce m-oi fi înfuriat atâta?
- Nu pot să mă fixez pe o singură stare.
- Ca muşchiul pe copac pe o singură direcţie.
- Uneori uit unde mă aflu şi zâmbesc aşa, fără motiv.
- Câteodată sunt vesel. (Râde.)
- Vesel de tot.
- Pentru că uit de mine. Mă pierd pe undeva, în vreun loc depărtat, cum ai uita o carte pe fereastră.
- Păi dacă am şti în fiecare clipă unde ne găsim... (O zguduitură a scenei.)
- Se clatină lumea ca un ou clocit.
- Clocit şi răsclocit.
- Din care trebuia să iasă cine ştie ce viitor luminos.
- (Râzând.) Dar s-a răzgândit.
- O fi amânat.
- S-a clocit oul.
- Acum sunt vesel, ori... ?
- Aşa şi-aşa.
- Simt o moleşeală...
- De ulcior care se umple, gâlgâind în fântână.
- Într-o fântână seacă.
- (Pauză.) Ce pustietate.
- Aş vrea să treacă Dumnezeu pe aici.
- Mi-e dor să văd pe cineva mergând pe drum. Să apară de acolo şi să dispară pe dincoace. Câţiva paşi prin dreptul meu...
- Când am să ies de aici, am de gând să opresc primul om întâlnit şi să-l întreb: „Ce mai faci?”
- Sunt plin de planuri.
- Vezi să nu crăpi.
- Ca băşica aceea?
- Mai rău: ca toate băşicile de pe pământ la un loc.
- Atunci, măcar o să fie o explozie ca lumea.
- Aşa o fi fost şi cutremurul care-a mutat din loc malul unde-şi înţepase un cuib gâza aia?
- E mult de-atunci, cum de mi-a venit în minte?
- (Uitându-se atent într-o parte.) Sunt ochii mei aceia care mă privesc?
- Ţi se pare. Nu e nici o oglindă pe-aproape.
- (Îngrozit.) Sunt ochi adevăraţi. (Numără.) Unu, doi, trei, o sută de perechi. Uite, şi-n partea cealaltă, şi dincolo, şi aici. (Scena se întunecă treptat, mişcări nelămurite prin unghere.)
- Sunt peşti în spatele ochilor.
- Peşti vii.
- Puii monstrului mare. Cei nenăscuţi, pe care-i purta în pântec. Explozia i-a trezit la viaţă şi acum cresc de spaimă. Noaptea e atâta beznă. În pădure, încât copacii cresc de spaimă.
- Ce mari s-au făcut!
- Vin spre mine cu gurile... (Caută cuvântul, nu găseşte.) Cu gurile... scoase din teacă. (ţipând, ca într-un vis.) Mă mănâncă!
Întuneric.
TABLOUL IV
O gură de grotă, spărtura ultimului peşte spintecat de Iona. În faţă, ceva nisipos, murdar de alge, scoici. Ceva ca o plajă. În dreapta o movilă de pietroaie, case, lemne. La început, scena e pustie. Linişte. La gura grotei răsare barba lui Iona. Lungă şi ascuţită – vezi barba schivnicilor de pe fresce. Barba fâlfâie afară. Iona încă nu se vede.
- Straşnic năvod mai am. Vreau să prind cu el acum soarele.
- Doar atât! Soarele! (Râzând.) Şi să-l pun la sărat, poate ţine mai mult.
- (Se arată şi Iona, îşi pune mâinile la ochi, ferindu-se de lumină.) Marea.(Luându-şi mâinile de la ochi.) Marea!
- Aerul! (Respiră adânc. Constatativ.) Da, ăsta e aer. (Mai respiră odată, adânc.) Să nu-mi spui că şi cel dinăuntru a fost aer.
- Nu, să nu-mi spui mie asta că...
- Numai eu ştiu ce-am respirat. Eu, şi cu nările astea ale mele.
- (Dându-şi un bobârnac peste nas.) Acum încep să se frăgezească şi ele. (Vesel.) Aici, în larg, la înfrăgezirea nărilor.
- (Dilatându-şi nara stângă.) Ia respiră tu acum cum ştiai să respiri la tinereţe. (Respiră.)
- Şi tu! Leneşo! (Acelaşi joc, cu cealaltă.)
- (Cu emoţie.) Aer adevărat.
- Aer de-al nostru – dens.
- Că avem munţi înalţi.
- Că avem păduri.
- Că avem mare.
- (Întinde mâna dreaptă înainte, răsfirându-şi degetele.)
- Vreau să respir un pic şi cu podul palmei.
- Lasă, că ştiu eu ce fac.
- Puţin ozon pe liniile norocului.
- Şi puţină briză.
- (Pauză. Toată scena până aici trebuie jucată exaltat, ca o nebunie. Acum Iona începe să se dezmeticească.)
- Cum pierd timpul cu fleacuri!
- (Aproape plat.) Nu trebuie să ne pierdem timpul cu fleacuri!
- În curând, hoitul acesta se va scufunda... Va lua apă şi... (Gest de adio.)
- (Îndemnându-se.) La treabă!
- (Îngrijorat.) Dacă sunt tocmai la mijlocul mării?
- O să înot pe burtă o zi, două, un an, până obosesc bine, apoi pe spate, apoi într-o dungă. Apoi într-un deget, apoi într-un fir de păr, apoi într-un fir de suflet, apoi într-o răsuflare, apoi într-un geamăt. Ies eu la un liman.
- (Dă să se arunce.) Dar unde e... marea?
- Nu se vede un strop de apă.
- (Speriat.) S-o fi evaporat. O fi trecut pe aici vreun potop de foc şi ne-a luată marea pe tălpi!
- Sclipea nisipul, şi eu credeam că sunt nasturii valurilor.
- Mi s-a prostit vederea.
- (Se dă jos, începe să se plimbe.) O plajă?
- Poate e mai bine aşa. Cine ştie, singur, dacă aş fi reuşit.
- (Gest către peştele din care a ieşit.)
- A făcut şi el un bine.
- Săracul!
- Nu mai zice „săracul”! Ţi-am mai spus.
- Nu mai zic. (Pauză.)
- E bine şi afară.
- Peste tot e bine.
- Lasă, că ştiu eu.
- Aici e foarte bine.
- Ar trebui să fiu fericit.
- Chiar sunt.
- Nu.
- Aşa e.
- Poate, mai târziu.
- Da, că fericirea nu vine niciodată atunci când trebuie.
- O să mă bucur pentru clipele astea, atât de importante, cine ştie când.
- (Zâmbind.) Cum am sărutat prima fată – asta a fost demult –, n-am simţit nimic, decât un gust de carne. Un gust de mână. Parcă sărutasem o mână în plus.
- N-am putut sesiza deosebirea, fiorul.
- Aşa se întâmplă.
- Abia după vreo două zile, m-a apucat o fericire. Aşa din senin.
- La urmă, mi-am dat seama că din cauza sărutului ăluia.
- Aşa şi acum.
- Simt numai că am pus piciorul pe uscat şi că mă duc acasă.
- Încotro o veni casa mea?
- Să-ntreb pe cineva
- Cam pustiu pe aici.
- Unde-or fi?
- La pescuit.
- Ce să-i faci, burta cere.
- Şi a lor, şi a peştilor.
- Taci!
- N-am zis-o cu răutate.
- (Strigă.) Hei, oameni buni!... (Intră Pescarul I şi pescarul II. Ambii au înspinare bârnele.)
- Şi voi?! Grozav! Pe unde-aţi ieşit?
- V-aţi luat bârnele. Or fi început să se ruineze casele voastre, aşa e. Totuşi, nu trebuie să vă omorâţi cărându-le tocmai de pe tărâmul celălalt. Or mai fi şi pe la noi lemne. (Râzând.) Sau aţi vrut să-i faceţi pagubă?! (Scena începe să se clatine, cei doi pescari ies.)
- (Suspicios.) De ce întâlnesc mereu aceiaşi oameni?
- S-o fi-ngustat lumea până într-atâta? E prea mică lumea, întâlnim la fiecare pas numai umbre. Copaci, păsări, gângănii, la fiecare pas. Şi cu toate trebuie să fim atenţi, să le dăm bună ziua, să le întrebăm ce mai fac.
- (Înţelegând.) Îngrozitor.
- Mă miram eu de ce nu sunt fericit!
- (Se suie pe movila de pietre.) Ce vezi?
- Orizontul.
- Ce e orizontul ăla?
- (Îngrozit.) O burtă de peşte.
- Şi după burta aia ce vine?
- Alt orizont.
- Ce e orizontul acela?
- O burtă de peşte uriaş
- Ia mai uită-te odată. (Iona priveşte, apoi îşi acoperă ochii cu palmele.)
- Ce-ai văzut?
- Nimic.
- Ce-ai văzut?
- Nimic, decât un şir nesfârşit de burţi. Ca nişte geamuri puse unul lângă altul.
- Închis între toate aceste geamuri!
- Sunt ca un Dumnezeu care nu mai poate învia. I-au ieşit toate minunile, şi venirea pe pământ, şi viaţa, până şi moartea, dar odată ajuns aici, în mormânt – nu mai poate învia. Se dă cu capul de toţi pereţii, cheamă toate
şiretlicurile minţii şi ale minunii, îşi face vânt în dumnezeire ca leul, la circ, în aureola de foc. Dar cade în mijlocul flăcărilor. De atâtea ori a sărit prin cer, nici nu s-a gândit c-o să se poticnească tocmai la înviere!
- Şi lumea-l aşteaptă sus.
- Toţi cred în el, unii sunt aproape distraţi de atâta credinţă. Acuş-acuş or să înflorească lespezile mormântului ca petalele unui nufăr, şi mortul va învia,
cum e şi firesc, după atâta aşteptare a omenirii. Şi se va înălţa la cer, dându-ne şi nouă un exemplu luminos.
- Că noi, oamenii, numai atâta vrem: un exemplu de înviere. Apoi ne vom duce liniştiţi la casele noastre, să murim bine, omeneşte, pe la casele noastre.
- Dar vrem să-l vedem mai întâi pe el.
- Iar el e aici, în mormânt, la capătul puterilor, şi nici nu mai are glas să urle până la ei: „Oameni buni, învierea se amână!”
- (Cu glas stins, impersonal.) Un pescar sărac pe malul mării trăgea şi el cu năvodul la peşti foarte mici... şi cum stătea el aşa, deodată se căscă apa, şi un chit uriaş... (Rejoacă scena. Pauză.)
- Dar cine era omul acela? Ce gândea?
- Şi de ce tocmai el?
- Puteţi să-mi spuneţi?
- Nimeni nu suflă nici un cuvânt...
- Precis, nenorocitul n-a mai reuşit să spintece burta imensă.
- (Făcându-şi curaj.) Dar eu...
- (Meditativ.) Problema e dacă mai reuşeşti să ieşi din ceva, odată ce te-ai născut. Doamne, câţi peşti unul într-altul!
- Când au avut timp să se aşeze atâtea straturi?
- Lumea există hăt, de când...
- (Luminat.) Toate lucrurile sunt peşti.
- Hm! Naiv ce sunt! Poate că am trecut de mult de locul unde eram la început. Vezi, trebuia să-l însemn şi pe ăsta. Mă opream acolo şi trăiam în continuare. Ca toată lumea. Nici nu-mi dădeam seama că totul pluteşte. Aşa e, trebuie să punem semne la fiecare pas, să ştii unde să te opreşti. În caz de ceva. Să nu tot mergi înainte. Să nu te rătăceşti înainte.
- (Meditativ.) Afară... (rectificând ultimul gând.) Un astfel de loc trebuie să existe. Poate nu prea mare să încapi tot... Dar aşa, măcar cât a-ţi întipări tălpile în el. Pentru o clipă. Apoi să vină altul cu tălpile lui arse de noapte. Şi altul. Trebuie să fie pe undeva această palmă de loc...
- (Ironic.) E o proorocire? Ce prooroc ai mai fost şi tu! Viitorul am văzut ce bine ţi l-ai ghicit. Ia încearcă acum să prezici trecutul. Să vedem dac-o nimereşti măcar cu asta, proorocule! Încearcă să-ţi aminteşti totul. (Îşi
acoperă cu mâinile faţa, stă aşa câteva clipe, dă din cap că nu poate.) E ceaţă!
- Încearcă să-ţi aminteşti măcar ceva. (Acelaşi joc.) Ce ceaţă! (Îngrozit.) Nu-mi aduc aminte nici o limbă-n vânt. (Pauză.)
- (Cu mâna streaşină la ochi.) Cum se numeau bătrânii aceia buni, care tot veneau pe la noi când eram mic? Dar ceilalţi doi, bărbatul cel încruntat şi femeia cea harnică, pe care-i vedeam des prin casa noastră şi care la început nu arătau aşa bătrâni? Cum se numea clădirea aceea în care-am învăţat eu? Cum se numeau lucrurile pe care le-am învăţat eu? Ce nume purta povestea aia cu patru picioare, pe care mâncam şi beam şi pe care am jucat de câteva ori? În fiecare zi vedeam pe cer ceva rotund, semăna cu o roată roşie, şi se tot rostogolea numai într-o singură parte – cum se numea? Cum se numea drăcia aceea frumoasă şi minunată şi nenorocită şi caraghioasă, formată de ani, pe care am trăit-o eu? Cum mă numeam eu? (Pauză.)
- (Iluminat, deodată.) Iona.
- (Strigând.) Ionaaa!
- Mi-am adus aminte: Iona. Eu sunt Iona.
- Şi acum, dacă stau bine să mă gândesc, tot eu am avut dreptate. Am pornit-o bine. Dar drumul , el a greşit-o. Trebuia s-o ia în partea cealaltă.
- (Strigă.) Iona, Ionaaa!... E invers. Totul e invers. Dar nu mă las. Plec din nou. De data aceasta, te iau cu mine. Ce contează dacă ai sau nu noroc? E greu să fii singur.
- (Scoate cuţitul.) Gata, Iona? (Îşi spintecă burta.) Răzbim noi cumva la lumină.
CORTINA
Marin Sorescu - Studiu
Aveam de mult o bănuială împotriva mea
şi astăzi m-am ţinut toată ziua după mine
La o distanţă care să nu bată la ochi.
Aflaţi că sunt mai periculos decât credeam.
Când ies pe stradă mă uit în dreapta şi-n stânga
Ca şi când aş fotografia în continuu
Casele, oamenii, stâlpii de telegraf
Şi toate bogăţiile.
Apoi din te miri ce
(Pentru a nu fi recunoscut)
Îmi schimb expresia sufletului
Faţa mea e un adevărat alfabet Morse
Care transmite tot timpul cine ştie ce secrete
Oamenilor din Lună care stau cu urechea pe noi.
Când şed la masă
Rup dintr-o foaie de hârtie
Bucăţele mici, care, făcute cocoloş
Sunt aruncate imediat uitării
Ceea ce e foarte ciudat.
Deseară voi coborâ şi în somnul meu
Pe o funie pe care o port special în buzunar
Să văd ce mărturiseşte acolo individul
Ce-şi aduce aminte în mod spontan
Şi - mai important - cine anume
Îi furnizează relaţiile dintre lucruri
După care voi proceda
La întocmirea fişei.
Marin Sorescu - Ardealul, starea mea de spirit
Ardealul, starea mea de spirit
Cu care mă gândesc la ţară,
De parc-aş respira lumină
Şi existenţă milenară.
La orice pas îţi râde-o floare,
Sub orice pas e un mormânt,
Ardealul întregind o roată
Sub care Horia s-a frânt.
Aud un clopot sus pe-o cruce,
Bătând cu limba-n ideal,
Ca-ntr-o Duminică a ţării
Vin la biserică-n Ardeal.
Nichita Stănescu - Lecţia de anatomie
Nu numai că m-am spălat
dar m-am şi parfumat
când mă vor desface
să nu le fie silă de mirosul meu.
Mi-am pus cămaşa cea mai curată
şi haina cea mai călcată
când mă vor desface
să nu trebuiască
să împrumute cârpe murdare
şi nici de mâncat n-am mâncat
cum o să mănânc
ar fi o ruşine, nu-i aşa
când mă vor desface
să-mi găsească mâncare în burtă.
Eu aş fi plecat mai demult
dar ei ar fi putut să-mi desfacă în lipsă
cuvintele
de aceea stau şi mă spăl
şi mă parfumez
şi mă îmbrac curat
şi nu mănânc, şi nu plec.
Iarna de la sfârșitul lumii – Cincizeci de poezii inedite comunicate de Dora Stănescu, în Album memorial Nichita Stănescu, editat de Viața Românească, București, decembrie 1984
Radu Gyr - Iarnă
Trosnesc pe uliți pietrele de ger.
Ce Sfarmă-Piatră vine să le sfarme?
Lățos se culcă vântul și adoarme
ca un dulău cu labele pe cer.
Se-oprește vremea-n aer fără glas,
și-atât de albe-s crengile afară,
că nu par crengi, ci îngeri ce coboară
de undeva, de pe-un iconostas.
Și-atât de alb e visul, și, ca el,
atât de albă-i lumea în lumină,
că fiecare gând care suspină
ca Duhul Sfânt se face porumbel.
În țurțuri clari și scânteiri de sloi,
surâsul Maicii Domnului s-aprinde.
La ceas târziu, cu glasuri de colinde,
vin amintiri la ușile din noi.
Ne bate-n geam o stea ca din povești.
E poate steaua magilor, curată,
sau poate-i numai inima de-alt’dată,
care ne cheamă încă la ferești.
Radu Gyr - Hangiul
Afară-i vânt și-i gol ulciorul.
-Hangiu smintit, dă fuga iar!
Vreau vin ca zarea și ca dorul
Și cum e jalea de amar.
El însă-mi toarnă în neștire
un vin adânc cu umbre lungi.
-Bea! Dulce-i ca o amintire
pe care-o chemi când o alungi.
Ulcioru-i gol și-afară vântul…
-Hangiu smintit, dă fuga iar!
Vreau vin ca bezna, ca mormântul
Și cum e moartea de amar.
Hangiul însă-mi pune-n față
un vin însângerat de vremi.
Bea! Este dulce ca o viață
pe care-o ierți când o blestemi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
