Ienăchiţă Văcărescu - Într-o grădină

Într-o grădină,
Lâng-o tulpină,
Zării o floare, ca o lumină.

S-o tai, se strică!
S-o las, mi-e frică
Că vine altul şi mi-o rădică.

Mircea Cărtărescu - Dă lăbuţa (vei da şi boticul)

Cri, dă-mi mânuţa şi fii atentă:
e toamnă arborescentă
şi nori în amestec cu stele
curg peste autoturismele de pe şosele.
prin toamnă priveşti ca prin rigla de plastic
din clasa-ntâia: fantastic
se vedea-nvăţătoarea ocolită de curcubeu.

trăim într-un televizor color
cu sonorul dat încetişor...
în culori peruzea, lila, ecosez
zâmbim obraz lângă obraz, împreună
ca Frank Sinatra şi Joan Baez
sau ca doi hamsteri sub un clar de luna.
Cri a mea, Cri
cu tâmplele sidefii.

mi-au cam ieşit fumurile de celebritate din cap
şi viaţa literară mi se pare mai departe decât insulele Malvine
şi fâşnetele de pe stradă mi se par pure obiecte estetice...
nu îmi mai decupez cronicile din reviste,
nu mai "acord" interviuri:
tot ce a fost genialoid în mine mă face acum să zâmbesc.
ştii cât mă obseda structura materiei? cât îl iubeam pe Dylan Thomas?
ştii cum plângeam ascultând "E perfect, mamă"?
acum mentalitatea mea de producător s-a transformat într-una de
consumator
şi nu mai simt nevoia să-mi cultiv obsesiile,
să-mi întreţin nefericirea.
visătoria mea tristă s-a resorbit
acum, când ai răsărit
deasupra mea, cu neoane curbe, de curcubeu.

Cri, dragă eu.

trec autoturisme absente
pe şosele fluorescente.
va veni spic de zăpadă
şi va fi altfel colorată fiecare piatră de pe stradă
o să viscolească peste parbrize, capote
iar noi, sub plapuma de satin
vom citi la caldură Truman Capote
în miros de scorţişoară şi vin.

în televizorul color
cu sonorul dat încetişor
din părul tău oricare fir, şuviţă şi franj
va fi dublat cu frez, ciclamen şi oranj
(culorile nefiind bine reglate),
Cri a mea cu tâmple perlate.

ştiu acum că viaţa exista ca să fie trăită
asta înveţi de fapt de la o femeie: că nu eşti nemuritor
că nu eşti tot una cu universul chiar dacă eşti un mic univers.
ştiu acum că nici un poem nu a schimbat viaţa nimănui.

dă lăbuţa (vei da şi boticul)
toamna îşi agaţă baticul
în pomii turcoaz.

noi hoinărim prin fototapetul cu frunze gălbui şi cer de atlaz. 

Mircea Cărtărescu - Steluţe în genele ei

Ningea pe Colentina şi erau steluţe în genele ei.
Tramvaiul patru cotea inzapezit la Sf. Dumitru
şi erau steluţe, steluţe, steluţe în genele ei.

Ningea, ningea, ningea peste Colentina
demult, demult...
da, dragii moşului, erau...
erau steluţe în genele ei.

Ningea pe firele de troleibuz, pe toneta de tichete ITB
ningea pe mustaţa mea şi pe gagica în roşu de alături
tramvaiele aveau ştergătoare de parbriz şi erau... hai, toţi în cor:
erau steluţe în genele ei.

Eram student, era studentă
eram eminent, era iminentă
şi erau steluţe în genele ei.
Aerul era rece, tramvaiele reci
maxi-taxiurile abia înfiinţate
mergeau toate pe patru roate
şi erau steluţe în genele ei.

Ningea uşurel, cu fulgi catifelaţi peste fabrica Stela
peste blocul lui Ghiu, peste pomii înzăpeziţi...
Ea spunea ceva, dar camera video n-are sonor
aşa că nu mai ştiu ce spunea.
Ea ma ţinea de mână şi tramvaiul patru trecea
şi ningea şi erau... da... da, dragii moşului...

Eu eram copil, ea era o copilă
eu stăteam la bloc, ea stătea la vilă
şi erau steluţe în genele ei.
Eu aveam viziuni, ea avea pandalii
restul e în "Poeme de-amor", precum ştii

dar lăsaţi-o baltă, copii:
erau steluţe în genele ei.
CORUL: Erau steluţe, erau steluţe, erau stelu-u-uţe
În ge...eeneee...leeeee... nele eeeeeeeeei!

Aici poemul ar trebui să se încheie
dar nu înainte de-a va da o cheie
a-ntregii întâmplări:
Ea e o fata de peste blocuri şi mări
acum e măritată, gravidă, n-are nici o importanţă.
Amorul nostru nemuritor s-a dus dracului
Acum nu mai sunt steluţe în genele ei.
Acum nu mai e nici o steluţă în genele ei.
Aşa, ca să ştiţi, dragii moşului. 

Mircea Cărtărescu - Poema chiuvetei

într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.
dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.

Mircea Cărtărescu - Ciocnirea

într-un târziu am încercat să-ţi dau telefon, dar telefonul murise
receptorul duhnea a formol, am deşurubat capacul microfonului
şi am găsit fierul ruginit, plin de viermi;
am căutat şurubelniţa
şi-am desfăcut carcasa: de liţa bobinelor
îşi prinseseră păianjenii pânza.

pe şnurul împletit, acum putred, cu cauciucul mâncat şi sârma zdrelită
îşi lăsau mirosul furnicile; l-am apucat, l-am smucit pân-a ieşit din pioneze cu tencuială cu tot,
am tras de el până am început să apropii
metru cu metru cartierul tău de al meu
turtind farmaciile, cofetăriile, pleznind ţevile de canalizare
încălecând asfalturile, presând atât de mult stelele pe cerul violaceu, de amurg, dintre case
încât deasupra a rămas doar o muchie de lumină scânteietoare
pulsând în aerul ars, ca de fulger.

trăgeam de fir, şi ca un sfânt indian făcând trapezul pe ape
statuia lui c.a. rosetti aluneca spre miliţie
consiliul popular al sectorului doi
se ciocni de foişorul de foc şi se duse la fund cu tot cu o nunta
iar strada latină zâmbi; trăgeam de fir, încolăcindu-l pe braţ, şi deodată
casa ta cu brauri albe şi roz ca o prajitura de var
apăru cu fereastra ta în dreptul ferestrei mele
geamurile plezniră cu zgomot
iar noi ne-am trezit faţă-n faţă
şi ne-am apropiat din ce în ce mai mult
până ne-am îmbrăţişat strivindu-ne buzele
pulverizându-ne hainele, pieile, amestecându-ne inima
mâncându-ne genele, smalţul ochilor, coastele, sângele,
ciobindu-ne şira spinării, arzând.

arzând cu troznete, că daţi cu benzină
arzând cu gheţuri albastre, cu stalactite de fum
cu ceară sfârâitoare, cu seu orbitor
până cenuşa a umplut lada de studio şi chiuveta din baie
şi păianjenii şi-au făcut plase în coşul pieptului nostru.

Mircea Cărtărescu - Zâmbesc

Nişte grăsane se uitau la mine
şi atunci îmi dau seama că zâmbesc.
zâmbesc în maşina 109 în drum spre slujbă.
fireşte impresie bună nu poate să facă
un tinerel pletos care se uită pe geam şi zâmbeşte.
dar eu mi-am amintit de tine şi, ca de obicei, am zâmbit.
e o reacţie necontrolată.
m-am trezit dimineaţa încâlcit în vise urâte, cu jupuiri de viu,
cu andrele străbătindu-mi dantura
şi mi-am amintit de orele de gramatică.
în masină pute-a maieuri şi-a benzină
iar pe geam ce să vezi? blocuri şi iar blocuri.
am zâmbit şi am ramas, cred, minute bune cu zâmbetul ăsta.
mi te-am amintit în tricoul galben, lăbărţat
şi eu tot în tricou, cam soios, cum am intrat la bulandra.
era antreul plin de gagici încoţofenite
şi tipi la costum...
noi parcă eram picaţi de la Woodstock,
la şcoala directorul m-a luat în primire şi secretara
m-a ameninţat
planta ornamentală neudată la timp mai avea
doar un sfert din frunze
încercând să stăpânesc clasa
am simţit zămbetul revenind atât de irezistibil,
încât a trebuit să mă întorc cu faţa la tablă. 

Mircea Cărtărescu - Era timpul florilor

cu vremea, ai capătat statutul de mare putere.
cu trecerea timpului, mi-ai împânzit bulevardele de ambasade, consulate şi reprezentanţe
iar azi, pe şoseaua dorinţelor mele
îţi trimiţi ochii albaştri ca două mercedesuri spălate proaspăt
cu parbrizele înfulecând frunzişul roz de castani.

ai devenit o mare putere străină.
din zodiac, sateliţii tăi mă fotografiază în mii de poziţii, îmi spionează secreţia insulinei
iau interviuri până şi trusei mele de bărbierit
şi îmi învrăjbesc de moarte numele cu prenumele, vârsta cu sexul
anotimpul cu troleibuzul, tiroida cu steaua
pe când în crivăţul de pink floyd îmi beau cu orbire cafeaua.

de-acum, până şi şoferului tău mă adresez cu efendi
până şi lustragiului tău îi dau voie să-mi zică băiete
îi spun da, massa, guleraşului tău cu dantelă
îi croiesc şi agrafei tale de păr rochii din zeci de metri pătraţi de vitrină
vin într-un suflet când lenea ta clopoţeşte...

parcă eşti un păun, cu bucureştiul înfoiat în spatele tău.
hoteluri clipind, damele pâlpâind, pietrele din pavaj absolvind cibernetica
ministerele, institutele, tarabele respirând pulberea aurie a cinematografelor dizolvate
în aer
amurgurile cele mai galbene
zorii cei mai negri
moartea cea mai statistică rostogolindu-şi buclele prin fundaţiile
şi canalele şi metrourile şi anemia şi stressul albastru
al magazinelor de radiouri, televizoare, pick-up-uri, casetofoane,
microfoane, discuri, căşti, şteckere, prize amestecate în saliva unei
nostalgii de culoarea locomotoarelor de serviciu încremenite lângă
peroanele gării obor
şi până şi pensionarii cântarelor de precizie
şi toţi invalizii care vând ilustrate în relief şi lozuri în plic
s-au lepădat de mine pentru râsul tău înţolit, sastisit,
inamic.

lasă-ţi lumea ta uitată,
aşterne un strat de pudră peste imperiul tău ieşit ca un coş pe tenul bronzat al amiciţiei
noastre
declară-mă independent,
să mă descurc cu rezervele mele de manioc, patate şi tapioca,
converteşte-mă în ceva mai puţin dureros,
înveleşte-mă cu o florească mai caldă,
flutură-ţi pleoapa ca o scânteie electrică şi îndoaie-ţi genunchiul
ca să îmi pot pune în fine pe roate
afacerea mea cu ezitări colorate
în serile acelea care, zice-se mai revin...

(era timpul florilor
era anotimpul dragostei
era deceniul războiului nuclear
era crima perfectă din zece mâine mititei
era ali-baba şi cei douăzeci şi patru de ani
era pieptul tău gri trecând cu un decibel de rasă în zgardă
era o flacără de magneziu îmbrăţişând o petardă.)

ai devenit, femeie, o mare putere străină.
ai devenit marea iubire a plămânilor mei
ploaia mea te curbează în orice boabă, apartamentul meu este cutia ta de pantofi
ţie îţi trimite în fiecare zi ura mea trandafiri cu bilet,
pre tine moartea te iluminează
imperiu bancar şi discret,
cauciucată zarază.

Mircea Cărtărescu - Rana

I
vai mie, rana s-a închis
vai, sângele s-a uscat
şi a facut coajă.
oh, doamne, m-am vindecat!

de-acum o să mă mestece fericirea
o să ma sfârtece seninatatea
şi nebunia care a fost n-o să mai fie de-acum niciodată,
nu, n-o să-i mai sărut umarul.

viaţa o să-mi treacă în pace şi armonie
cu lecturi bogate, cu mese regulate.
sănătatea o să-mi mănânce plămânii.
rţiunea o să-mi sfâşie creierul.

vai, rana, rana mea dragă
rană plăcută vieţii mele
rană pentru care am trăit, pe care mi-am zgândărit-o cu unghiile
s-a închis. oh, doamne, sunt vindecat!

şi niciodată febra n-o să-mi mai aprindă
veioza vieţii până la ars. 

II
să accept evidenţa: nu mai pot să scriu poezie.
nu mai sunt în stare, ceva în mine nu mai colaborează.
am scris ani de zile cu ură, cu dragoste, iar acum
creierul meu e mort.
am pornit la maraton ca pe suta de metri
am vrut totul deodată, am vrut să-mi înnebunesc cititorul.
am uitat că viaţa e lungă.

nu-mi imaginam că o dată mă voi opri, voi plăti
că tot ce am făcut vreodată se va întoarce împotriva mea
şi nu voi putea să mă ajung din urmă
şi orice încercare de a mai face ceva
va fi o nouă dezamăgire.
ce voi mai scrie încă patruzeci de ani?
o să strâng din măsele, o să scriu articole de critică
sau cine ştie ce amintiri
o să suport condescendenţa tinerilor, o să las nasul în jos
când o să vina vorba despre poezie, o să fac traduceri
ca să nu mă uite lumea, ca să pară că mai trăiesc.
sau o să-mi public cândva un volum de versuri din tinereţe
atât de proaste, că nu le băgasem în nici o carte
şi o să am un succes "de prestigiu", mi se va spune "autorul
poemelor de amor",
precursorul a dumnezeu ştie ce poezie va mai fi pe atunci...
nu ştiu, nu ştiu...

prieteni mai tineri, să nu faceţi ca mine.
calculaţi-vă poezia pentru şaizeci de ani.
eu? nu ştiu ce drum să mai apuc, ce s-ar mai putea face
şi nu ştiu ce trebuie să mai simt şi ce mai pot să imaginez.
de data asta chiar cred ca mi s-a infundat.

voi fi un poet bătrân, care n-a mai scris de decenii
un supravieţuitor al propriei morţi
şi care mai bine n-ar fi făcut nimic niciodată. 

III
oare s-a terminat viaţa? oare sunt terminat?
sunt un eşec? voi fi pulbere?
va veni moartea iar tu mă vei dispreţui.
va fi groaznic, groaznic.

voi fi singur, mai singur decât toţi oamenii, singur.
fără nimeni, fără odihnă.
voi înţelege totul, ah, intelege-ma, şi toti ma vor iubi,
toţi îşi vor aduce aminte.

sunt pierdut, pierdut.
muşcă-mi tu gura.
o să plouă nasol pe drumuri, o să fim uzi pân-la piele.
o să învăţăm să urâm

va veni toamna, toamna minţii, înecul.
vom avea gura moale şi caldă, va veni luna
vor veni norii să ne cunoască
şi vom muri, vom face dragoste.

da, da, stai acum lângă mine, priveşte-mă. sunt terminat, terminat.
va fi numai moarte în jur.
stelele vor fi moarte, bot lângă bot ca nişte câini de pe străzi.
vor muri unghiile.

gata. stai lângă mine. a avut rost?
ne-am trezit trăind.
a fost groaznic: am trait.
a fost groaznic, groaznic. 

Mircea Cărtărescu - În stilul lui Bacovia

e seară şi ninge-ndesat
zăpada-n zăpadă se lasă
şi abia mă mai mişc îngheţat
şi abia mai ştiu drumul spre casă

e beznă un câine-a lătrat
de-acum n-are rost să mai sper
sprijinit de un stâlp un soldat
şi-aprinde ţigarea stingher

e noapte şi ninge turbat
şi nu mai zăresc nici un drum
cum viaţa-i un loc depărtat
cum totu-i mai simplu de-acum!

Mircea Cărtărescu - Dragostea

1
deasupra mamei răsărise un curcubeu negru.
pe-atunci mama era doar o fetiţă
şi părul ei era din şuvite de diamant.
ea se opri din jocul ei
îşi netezi rochiţa
şi privi înspre curcubeu.
era un curcubeu negru şi de atâta negru scânteietor
pe câmp muşeţelul se întunecase.
mama privi înspre curcubeu.
era atât de jos, că aproape-l putea atinge cu buzele
iar părul ei electrizat, transparent
se lipea de tuburile moi, ca de orgă.
roşul curcubeului era negru.
şi oranjul lui era negru.
şi galbenul lui era negru.
şi verdele lui era negru.
şi albastrul lui era negru.
şi indigoul lui era negru.
doar violetul lui rămânea violet.
violetul lui era un şuvoi care se pierdea în mare.
mama ştiu atunci că este pierdută.
avea să cunoască dragostea.
şi brusc umbra ei pe safaltul cald din floreasca
se împodobi cu vene şi oase.
mama sui într-o corabie din pânză de păianjen
şi o porni în sus pe curcubeu.
umbra ei, cu vertebre şi intestine
îi continua joaca.

2
era o corabie din pânză de păianjen.
călătorea pe marginea curcubeului negru
ca pe marginea unei batiste cu chenar.
mama vedea în jur norii de staniol
care îi reflectau chipul.
din când în când, bombardierele americane
se încurcau în cuiburile de păianjen
ale tambuchiului, ale bocaportului
dar mama, la etravă
le apuca delicat între degete
şi le lansa apoi, descurcate şi zbârnâind
ca pe nişte modele din balsa şi celofan.
încă era curajoasă, deşi în corpul de porţelan
picurase stropul de sânge.
deşi părului ei săpat în diamant
i se tociseră vârfurile.
deşi sub bluza ei de gumă arabică
i se arcuiseră sânii.
încă era curajoasă
încă era orbitoare.

3
umbra mamei, printre vilele verzi,
printre tecarii albaştri
aruncă un ciob de sticlă în casuţe reci de şotron.
veni amurgul
ca un animal de carne transparentă
ca o floare cu petalele de gingii.
venira apoi stelele
şi începură să pască vilele verzi
tecarii albaştri.
umbra mamei căpăta organe ciudate:
trese,
decoraţii,
cravase.
îi crescu păr pe piept şi pe antebraţe.
îi crescu păr pe falangele degetelor.
îi crescu capacitatea craniană.
dar asta nu avea să-l salveze.

4
o pisică deschise ochii şi văzu o farfurie neagră
în care o femeie neagră îi turna un fir de lapte negru.
un vatman intră într-un depou negru.
un fluture se aşeză pe un zid negru.
doar curcubeul mai scânteia
aruncând flăcări negre.
venise vremea dragostei, sfârşitul lumii.
venise apocalipsa, care e dragostea.
venise fiara care latră flacăra
venise aparatul cu manometre, cadrane, cilindri, biele, bujii, globuri de sticlă, curele de transmisie
şi care pompa sub pielea stelelor ameţeala
venise pipăitul cu mirosul în lesă
venise vazul cu auzul în colivie
venise fiinţa cu neantul încolăcit după gât
venise înghesuiala, fier lângă plastic, oţel lângă sticlă, enzime lângă ciment,
clor lângă pânză şi frunze în glande şi oase în rouă şi
ochi în stilouri şi fălci suprapuse şi gheare şi pioneze
şi nori şi păpuşi şi oceane
totul în tot
tot peste tot
dinţi în dinţi şi gură în gură şi sex în sex şi coaste în coaste
şi istorie şi piuliţe şi figuri de stil
şi permanganat de sodiu şi flori cu petale, sepale, stamine, pistil
toţi iubind totul
toţi fecundând totul
peste tot numai apte şi apti
numai icre şi lapţi
încât cosmosul de lumine
văzut de departe, e doar fiara care se împreunează cu sine
fiara din apocalipsă
eclipsă de spirit,
eclipsă.

5
dar mama era deasupra
era încă de neatins
ea naviga pe arcul curcubeului deasupra lumii negre
şi oasele iliace îi crescuseră ca nişte aripi gălbui, ca de flutur,
mama-şi lua zborul vâslând din oasele iliace
peste acoperişuri şi paratrăznete
până ajunse în lună.

6
luna era un mare balon de săpun
ce reflectă în curbură lumea de jos
ea atrăgea copacii şi scotea petalele din boboci
ea forma în profunzimea pământului florile de mână
ea pieptăna cristalele de cuarţ
deşuruba femeile bătrâne ca pe păpuşile chinezeşti
şi scotea din ele adolescente
deşuruba adolescentele şi scotea fetiţe
deşuruba fetiţele şi scotea un oftat.
luna cea galbenă
plutea deasupra curcubeului negru
iar mama pătrunse în ea, se ghemui acolo
lipindu-şi aripile una de alta.

7
umbra mamei se zbătea-n plină dragoste
cu uniformă ferfenită, cu buletinul fâşii
îşi croia drum prin dor, prin langoare
prin luxură, prin pasiune, prin emoţie, prin lascivitate
căci
- dragoste ! urlau caloriferele
- dragoste ! draperiile
- dragoste ! magazinele de piese auto
- dragoste ! şobolanii
umbra mamei printre răcitoarele negre
cu gheaţă neagră, făcea paşi negri
zgâriat de uneltele negre-ale dragostei.

8
luna cea galbenă
plutea deasupra curcubeului negru.
aripile mamei începură să se destrame
faţa i se lăţi, ochii se spălăciră
până substanţa corpului ei se omogeniza cu a lunii.
doar scheletul subţire se mai văzu
prin transparenţă, o vreme.

9
tata văzu deodată răsărind luna.
deasupra bucureştiului, deasupra atelierelor ITB
răsărise luna mai mare decât pământul.
şi toate obiectele negre şiroiră umbre colorate
şi umbra mamei, tată, şiroi o umbra colorata
cu trupul subţire şi craniu enorm.
dragostea neagră nu era dragoste.
sculele negre nu erau scule.
fusese fiară, coşmarul negru, apocalipsa, trezia
fusese realul, stihia.
"ciudat vis am visat", gândi tata
"în care se făcea că lumea există".

10
craniul tatălui deveni uriaş
gândirea sa deveni infinită
voinţa sa deveni fără frână
puterea sa deveni fără margini.
privi oraşul şi oraşul se dărimă.
spuse o vorbă şi galaxia se sfărâmă
întinse aripi şi se înalţă
vâslând înspre stele
străpungând cu imaginaţia miliarde de lumi paralele
simţând pe spinare curentul rece al sorilor
dărâmând cu aripi de liliac orice scară a valorilor
prin probabil, prin veşnic, prin niciodată
înota cu faţa nealterată
pe când respiră
trecuturi şi viitoruri de mucava.
între degetele perlate
purta o floare cu patru petale unificate
şi purta un ochi albastru în loc de craniu
de care îi atârnă corpul subţire şi straniu.

11
tata ajunse în faţa lunii.
scheletul mamei se topise-n substanţa ei.
luna emise o limbă de flacără
şi ceea ce era nici tu, nici eu, nici el
persoana a patra de neconceput, se târî înspre globul de foc.
şi dragostea avu loc.

12
şi dragostea avu loc
şi globul întră în vibraţie
şi-n jurul lui se adunară - de unde? de când? -crochiuri şi guase
proiecţii ortogonale, machete, simulări pe calculator
scheme de maşini, materiale didactice
formule algebrice.
şi-n acest nor ireal sfera se sfărâmă
în doua, în patru, în opt, în şaisprezece
în treizeci şi două, în şaizeci şi patru
până deveni un arici de mare, apoi un viermişor,
un peşte primitiv, o broască, o pasăre
un oposum, un cimpanzeu, un copil
un val, un astru, o floare,
un nor, o cascadă, un cleşte,
un viscol, o poezie, un sabot, un tramvai
o lume, o muscă, o structură economică, un preot, un icosar
amintirea unei nopţi de dragoste, proiectul frăşinului de a mai înfrunzi
o dată, zâmbetul inconfundabil al cristinei, toate ferestrele, tuturor blocurilor din toate oraşele lumii, toate bacteriile existente în corpul oceanului, o vulpe
care udă zăpada de sânge rozându-şi piciorul prins în capcană, dragostea, ura, agonia, fatalitatea, toate manuscrisele şi tipăriturile, rasele de oameni care
vor exista peste zece miliarde de ani, camera în care scriu acest poem şi fiecare literă din el, posibilitatea de a nu fi scris niciodată nimic, de a nu fi
mircea cărtărescu şi de a nu fi existat niciodată şi de a nu fi existat nimic niciodată
căci dragostea este totul
iar totul este făcut mai ales din nimic.