Urmuz - Emil Gayk

Gayk este singurul civil care poartă pe umărul drept un susţinător de armă. El are gâtul totdeauna supt şi moralul foarte ridicat. Nu poate fi ostil multă vreme cuiva, dar din privirea-i piezişe, din direcţiunea ce ia uneori nasul său ascuţit, precum şi din împrejurarea că este aproape în permanenţă ciupit de vărsat şi cu unghiile netăiate, îţi face impresia că este în tot momentul gata să sară pe tine pentru a te ciuguli.
Ascuţit bine la ambele capete şi înconvoiat ca un arc, Gayk stă totdeauna puţin aplecat înainte, astfel că poate uşor domina împrejurimile. Ţine să fie bine pregătit pentru orice eventualitate, şi de aceea doarme numai în frac şi mănuşi albe, păstrând ascunse sub pernă o notă diplomatică, o cantitate respectabilă de pesmeţi şi… o mitralieră.
În timpul zilei, Gayk nu poate suferi altă îmbrăcăminte decât o perdeluţă cu brizbrizuri, una în faţă şi alta în spate, şi cari se pot foarte uşor da în lături de oricine cu permisiunea sa.
Timpul şi-l petrece înotând continuu 23 de ore, însă numai în direcţiunea nord-sud, de teamă de a nu ieşi din neutralitate. În ora liberă ce-i mai rămâne se inspiră de la muze cu bocanci.
A reuşit în curând să ne dea o nouă îndrumare în politica noastră externă, emiţând cel dintâi şi cu multă autoritate părerea că trebuie să luăm pe transilvăneni fără Transilvania; susţine însă că trebuie cu orice preţ să obţinem prin intervenţia Vaticanului Năsăudul cu trei kilometri, kilometri situaţi nu însă împrejur, ci aliniaţi unul lângă altul, în lungime alături de oraş şi cu direcţia spre ducatul de Luxemburg, ca semn de admonestare pentru că a permis să i se violeze neutralitatea de armatele germane.
Gayk nu are copii. A adoptat însă pe când era încă elev în gimnaziu pe o nepoată a sa, în momentul când aceasta lucra la gherghef. Nu s-a dat înapoi de la nici un sacrificiu pentru a-i da o educaţie aleasă – având grijă să-i trimită în fiecare zi, la institutul unde o internase, câte un chelner care să o roage din partea sa să se spele în fiecare sâmbătă pe cap şi să-şi formeze neapărat o cultură generală.
Foarte sârguitoare şi conştiincioasă, această nepoată a sa ajunge în scurt timp la maturitate şi, observând într-una din zile că a reuşit să dobândească o cultură generală, a cerut iubitului său unchi să o libereze din pension şi să fie acasă la câmp… Încurajată că a fost atât de uşor satisfăcută, ea nu pregetă mai târziu să ceară să i se garanteze şi accesul la mare. Gayk atunci, drept orice răspuns, sări brusc asupra ei şi o ciuguli de nenumărate ori; ceea ce-dânsa găsind că i s-a făcut contra oricărui uz internaţional şi fără nici un aviz prealabil, se consideră în stare de război, război care îi ţinură angajaţi mai mult ca trei ani de zile şi pe un front de aproape de şapte sute de kilometri. Amândoi luptară având hrana în bani şi cu foarte mult eroism, însă în cele din urmă Gayk, fiind avansat mareşal pe câmpul de luptă şi negăsind acolo nici un ceaprazar militar pentru a-şi pune galoanele noului său grad, renunţă de a se mai bate şi ceru pace. Aceasta conveni de altfel de minune şi nepoatei sale, care tocmai atunci căpătase un furuncul şi căreia, rămasă cu retragerea tăiată, nu i se mai trimitea de neutri nici fasole, nici benzină.
Primul schimb de prizoneri îl făcură la casa Teatrului de operaţiuni, obţinînd pentru el preţuri modeste. După aceea conveniră să încheie o pace ruşinoasă. Gayk îşi luă angajamentul să renunţe pentru totdeauna de a mai ciuguli pe cineva, mărginindu-se de aci înainte numai la câte o litră de grăunţe ce se obliga nepoata să-I aducă zilnic sub garanţia şi controlul Marilor Puteri; iar nepoata sa obţinu în sfârşit o făşie lată de doi centimetri până la mare, însă fără dreptul de a se dispensa de pantaloni de baie. Totuşi, în cele din urmă, amândoi rămaseră pe deplin satisfăcuţi, căci o clauză secretă a tratatului le dădea dreptul să-şi poată ridica fiecare pe viitor cât va putea mai sus moralul.

Urmuz - Ismail şi Turnavitu

Ismail este compus din ochi, favoriţi şi rochie şi se găseşte astăzi cu foarte mare greutate.
Înainte vreme creştea şi în Grădina Botanică, iar mai tîrziu, graţie progresului ştiinţei moderne, s-a reuşit să se fabrice unul pe cale chimică, prin syntheză.
Ismaïl nu umblă niciodată singur. Poate fi găsit însă pe la ora 5 ½ dimineaţa, rătăcind în zig-zag pe strada Arionoaiei, însoţit fiind de un viezure de care se află strîns legat cu un odgon de vapor şi pe care în timpul nopţii îl mănâncă crud şi viu, după ce mai întîi i-a rupt urechile şi a stors pe el puţină lămîie… Alţi viezuri mai cultivă Ismaïl în o pepinieră situată în fundul unei gropi din Dobrogea, unde îi întreţine pînă au împlinit vîrsta de 16 ani şi au căpătat forme mai pline, cînd, la adăpost de orice răspundere penală, îi necinsteşte rînd pe rînd şi fără pic de mustrare de cuget.
Cea mai mare parte din an, Ismaïl nu se ştie unde locuieşte. Se crede că stă conservat într-un borcan situat în podul locuinţei iubitului său tată, un bătrîn simpatic cu nasul tras la presă şi împrejmuit cu un mic gard de nuiele. Acesta, din prea multă dragoste părintească, se zice că îl ţine astfel sechestrat pentru a-l feri de pişcăturile albinelor şi de corupţia moravurilor noastre electorale. Totuşi, Ismaïl reuşeşte să scape de acolo cîte trei luni pe an, în timpul iernii, cînd cea mai mare plăcere a lui este să se îmbrace cu o rochie de gală, făcută din stofă de macat de pat cu flori mari cărămizii şi apoi să se agaţe de grinzi pe la diferite binale, în ziua cînd se serbează tencuitul, cu scopul unic de a fi oferit de proprietar ca recompensă şi împărţit la lucrători… În acest mod speră el că va constribui într-o însemnată măsură la rezolvarea chestiunii muncitoreşti… Ismaïl primeşte şi audienţe, însă numai în vîrful dealului de lîngă pepiniera cu viezuri. Sute de solicitatori de posturi, ajutoare băneşti şi lemne sînt mai întîi introduşi sub un abat-jour enorm, unde sînt obligaţi să clocească fiecare cîte 4 ouă. Sînt apoi suiţi în cîte un vagonet de gunoi de-al primăriei şi căraţi cu o iuţeală vertiginoasă pînă sus la Ismaïl, de către un prieten al acestuia, care îi servă şi de salam, numit Turnavitu, personaj ciudat, care, în timpul ascensiunii, are urîtul obicei de a cere solicitatorilor să i se promită corespondeţă amoroasă, contrar ameninţă cu răsturnarea.
Turnavitu nu a fost multă vreme decît un simplu ventilator pe la diferite cafenele murdare, greceşti, de pe strada Covaci şi Gabroveni. Nemaiputînd suporta mirosul ce era silit să aspire acolo, Turnavitu făcu mai multă vreme politică şi reuşi astfel să fie numit ventilator de stat, anume la bucătăria postului de pompieri ˝Radu-Vodă”.
La o serată dansantă făcu cunoştinţă lui Ismaïl. Expunîndu-i acestuia mizera situaţie în care a ajuns din cauza atîtor învîrtituri, Ismaïl, inimă caritabilă, îl luă sub protecţiunea sa. I se promise să i se servească de îndată cîte 50 de bani pe zi şi tain, cu singura obligaţiune pentru Turnavitu de a-i servi de şambelan la viezuri; asemenea, să-î iasă înainte, în fiecare dimineaţă, pe strada Arionoaiei şi, prefăcîndu-se că nu-l observă, să calce viezurele pe coadă spre a-i cere apoi mii de scuze pentru neatenţie, iar pe Ismaïl să-l măgulească pe rochie cu un pămătuf muiat în ulei de rapiţă, urîndu-i prosperitate şi fericire…
Tot spre a place bunului său prieten şi protector, Turnavitu ia o dată pe an formă de bidon, iar dacă este umplut cu gaz pînă sus, întreprinde o călătorie îndepărtată, de obiecei la insulele Majorca şi Minorca: mai toate aceste călătorii se compun din dus, din spînzurarea unei şopârle de clanţa uşii Căpităniei portului şi apoi reîntoarcerea în patrie…
În una dina ceste călătorii, Turnavitu, constractînd un guturai nesuferit, molipsi la înapoiere, în aşa hal, pe toţi viezurii, încît, din cauza deselor lor strănuturi Ismaïl nu îi mai putea avea la discreţie oricum. Fu imediat concediat din serviciu.
Fire afară din cale sensibilă şi neputînd suporta o atare umilinţă,disperat, Turnavitu îşi puse atunci în aplicare funestul plan al sinuciderii, după ce avu însă mai întîi grijă să îşi scoată cei patru dinţi canini din gură…
Înainte de moarte se răzbună grozav pe Ismaïl, căci, punînd să i se fure acestuia toate rochiile, cu gaz dintr-însul le dădu foc pe-un maidan. Redus astfel la mizerabila situaţie de a rămîne compus numai din ochi şi favoriţi, Ismaïl abia mai avu puterea să se tîrască pînă la marginea pepinierei cu viezuri; acolo căzu el în stare de decrepitudine şi în această stare a rămas şi pînă în ziua de azi.

George Bacovia - Obsesii

Cu gândul meu
La tine,
Am întâlnit
Aspecte similare.

Părea că eşti
Chiar tu...
Doar sufletul tău
Mai rămânea
Să difere.

Şi astfel,
Din mersul meu,
Psihologii, diverse,
Mă-ndreptau,
În marşul greu
Al străzii.

George Bacovia - Ca mâine

Cu steaua care s-a desprins
Ce piere-acum în haos -
O inimă poate s-a stins
Spre veşnicul repaos.

Ca mâine şi-a noastră va cădea
În stricta veşnicie -
Cine-o căta mâhnit la ea?
Vai nimeni... cine ştie!

George Bacovia - Frig

Sunt lângă un gard rupt,
Şi vântul bate cu frunze ude
-Sunt mai urât, sunt supt,
Frigul începe sticla s-o asude.
Pe strada aplecată la vale
E-o toamnă ca o poezie veche -Vântul împinge fusta femeilor în cale,
Cu una din ele nu mai putem fi o pereche.
Toamna rupe afişe şi flori,
E mai trist departe-n prăpăstii -Să faceţi foc pe zi de mai multe ori;
O, trebuie să fie trist departe-n prăpăstii
..Fulgi de zăpadă rătăcitori...

Ion Minulescu - La circ...

La Circ
Un accident banal
—Un acrobat,
Un salt mortal
Si
Acrobatul nu s-a mai sculat
Alamurile din orchestra au tacut,
Iar clovnii din arena au tipat
Dar publicul din staluri n-a crezut
Ca poate fi si-un accident adevarat
Si-a fluierat
Zadarnic
—Mortul n-a mai inviat
Pacat de el !
Era un tanar acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus si pana jos,
De care publicul se minuna,
Cand il vedea-ndoit ca un inel,
Sau cand pe bara fixa se-nvartea
Ca o morisca de cafea
Cu balerina langa el!
Dar balerina nu-l iubea!
Povestea lui?
Hm!
Povestea mea
—A mea,
A ta
Si-a altora!
Acelasi accident de circ, banal
O zi «relache»,
Si-apoi, la fel,
Cu-aceeasi balerina langa el,
Alt acrobat
Alt salt mortal!

Mihail Eminescu - De vorbiţi mă fac că n-aud...

De vorbiţi mă fac că n-aud,
Nu zic ba şi nu vă laud;
Dănţuiţi precum vă vine,
Nici vă şuier, nici v-aplaud;
Dară nime nu m-a face
Să mă ieu dup-a lui flaut;
E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut

{1876}

Ion Minulescu - Nocturnă

În noaptea-aceea luna părea un cap de mort
Tăiat de ghilotină şi aruncat in Mare
-Un cap purtat de valuri şi-n marşuri funerare
Rostogolit spre farul ce scânteia in port.
În noaptea-aceea luna părea un ghem de sfoară
Scăpat din mâna dreaptă a celui care-n viaţă
Te leagă, te dezleagă, te iartă şi te-nvaţă
Cum poţi ieşi din iarnă, intrând în primăvară.
Şi-n noaptea-aceea luna părea un chihlibar
Desprins din cingătoarea lui Crist, care murise
Ca să-nvieze iarăşi din somnul fără vise,
Sanctificându-şi crucea rămasă pe Calvar!


aparută în revista Viaţa literară, I, nr. 39 (24 septembrie 1906)

PANAIT ISTRATI - la Muzeul Brăilei

Dan Botta - Visez un cer tăcut

Visez un cer tăcut, printre mirezme mii,
Visez o mare grea de lunecări albastre,
Visez la zei nespus de trişti şi de târzii,
Tăceri înfiorate, la dragostele noastre;
Visez zăpezi albastre şi magice păduri,
Visez fluide zări încremenite-alene,
Visez la Hesiod, la zei, la trubaduri,
La palidul Orpheu, la mistica Selene.

Mie-dor de nesfârşita lumină din senin,
De înălţimi pe care le-am străbătut în vise,
Bătute de-alizee ce-adie-n cerul-crin,
Mi-e dor de Paradisul pierdut, de largi abise;
Mi-e dor de orice floare strivită în neştire,
Mi-e dor de cântul nopţii ce unduie-n  ether,
De chipul tău nostalgic, de-a stelei răsărire,
Mi-e dor de nemurire, mi-e dor, mi-e dor de cer.

Mă-mbată armonia din sferele de-argint,
Mă-mbată floarea tristă şi tristul mărgărint
Al nopţii de azur etern care-nfioară
Pateticul profum al florii de vioară,
În care umbra celor ce n-au fost niciodată
Adie-n văi adânci de haos ce mă-mbată;
Mă-mbăt de ochii tăi, de unduirea mării,
De cântecul Sirenii, de şoaptele pierzării.