nu-mi venea să cred că tata îmi cumpărase ceva atât de mișto.
eram în poartă și el înainta repede printre oameni
mult prea repede pân-am observat că
stătea în șa pe o bicicletă roșie mică nu nouă cred
o bicicletă treisferturi.
făcea niște manevre ciudate în dreptul curții noastre
ca un avion înainte de aterizare.
așa a și reușit să oprească: s-a prăbușit
peste piciorul ăla al lui cu nervul atins de glonț.
ar fi trebuit să te apropii de gard
și să te ții de gard când cobori i-a zis un vecin
și abia atunci am înțeles că bicicleta
nu era pentru mine.
tata nu s-a mai urcat niciodată pe bicicleta aia
darmite să se mai aventureze pe drum în șa. bicicleta roșie a ajuns în pătul
printre țevi și prin tablă. au trecut ani
până mi-am adus aminte de ea
și asta fiindcă unui amic îi trebuiau cauciucuri. i le-am vândut
și lui tata când a observat că lipsesc i-am spus că n-am avut bani de țigări ce să fac
iar bicicleta tot stătea acolo degeaba
