Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Ion Caraion - Mâinile cu faţa în jos

 
Ştiu că sunt ierburi în pietre
Şi cuvinte care rup ca schijele.
Cum să mă despart de mine?
Am văzut un om care nu mai era.
Patru tauri negri şi câinele pleacă mai departe.
Şi pe lângă nişte cruci care se bat, trece trenul
Dimineaţa cu picioare de minge
În sentimentele ei ca nişte bărci
Se-apropie de pescari şi-i atinge.
Eu nu mai plec. Mâinile ţăranului – poeme cu faţa în jos –
Vor aştepta până la sfârşit soarele cu munţii de os.
Labels: , Posted by

Ion Caraion - Sentiment regăsit


Am cunoscut femei cu semne rămase
dintr-o dragoste în care pieriseră toate cuvintele.
Eşti aici, lângă mine, cum ar fi dintele
nenorocirii într-un serai de mătase.

Poate că dincolo de tine e moarte,
Oraş cu toate străzile triste
Se scutură frunzele-n vis, de
aseară şi ceasul
ceasul pleacă’-mpleticindu-se-n ciubotele sparte.

Poros ciubăr de lapte zvârlit în faţa porţii
Aud cum cresc vâtuii, seminţele şi piatra
Şi-aşa solzos e cerul... Acum se scoală-n vatra
de somn a catastrofei
(discret ca o lectură) pădurile şi morţii.

Labels: , Posted by

Ion Caraion - Eu am văzut

   
Luasem cu mine un copac să ne plimbăm
luasem o pasăre să facă diezi
am văzut de la ce cai erau potcoavele căzute
am avut o mie de braţe ca Bariareu
eram Pilat din Pont şi mă spălam pe toate mâinile
de câteori se tăcea mai departe
conştiinţa lua chip de răspântie
erau vite şi proverbe
eu eram singur
copacul acesta va tulbura lumea
să ne grăbim să coborâm sub pământ
viscolea cu adevăr
eu eram singur
terori extaze elevaţii
lasă că o să murim noi lasă că o să înviem noi
un nisip leneş încălzea cântecele
apa se alinta în boneţelele zeilor
lasă că o să murim noi
femeile arborii şi stelele de deasupra creştetelor
au văzut de la ce cai erau potcoavele căzute
dar
ca şi când nu m-ar avea
ca şi când n-ar fi avut paşi
ţineau o dietă a tăcerii
eu eram singur
şi degeaba mă spălam pe toate mâinile
că viitorul a luat forma ruinelor mele.
Eram Pilat din Pont şi-am avut o mie de braţe.
Labels: , Posted by

Gellu Naum - Călătoria cu Stelică

Labels: , Posted by

Eugen Ionesco - Rinocerii


 Berenger:  Un om nu poate fi chiar atît de urît. Şi înca eu nu fac parte dintre bărbaţii cei mai frumoşi! Crede-mă, Daisy! (Se întoarce.) Daisy! Daisy! Unde eşti? Nu poţi face aşa ceva! (Alearga la usa.) Daisy! (Iese pe palier si se apleaca peste balustrada.) Daisy, vino înapoi! întoarce-te la mine, scumpa mea! Nici macar n-ai mîncat! Daisy, nu ma lasa singur! Ce mi-ai promis?!? Daisy, Daisy! (Renunţă s-o mai cheme, face un gest de neputinţă şi se întoarce în camera.) Evident. Nu ne mai întelegem. O căsătorie ratată. Nu ar mai fi mers. Numai ca n-ar fi trebuit să mă părăsească aşa, fără nici o explicaţie. (Priveşte în jur.) Şi nu mi-a lăsat nici o scrisoare. Asta nu se face. Acuma sînt absolut singur.
Se duce sa închida uşa cu cheia; o încuie atent, dar cu furie.
Dar nu mă las eu batut cu una, cu două. (închide cu grijă şi ferestrele.) Nu mă înfrîngeţi voi pe mine. (Se adresează tuturor capetelor de rinoceri:) N-am să vin după voi, nu vă înţeleg. Eu rămîn ce-am fost. Sînt o fiinţă umană. O fiinţă omenească. ..Situaţia e absolut de nesu­portat. Dacă a plecat, a fost numai din cauza mea. Eu eram totul pentru ea. Ce-o să se-aleagă de ea acuma? Încă o victimă am pe conştiinţă. Mă gîndesc la ce e mai rău, la tot ce e mai rău cu putinţă. Un biet copilaş abandonat în tot acest univers de monştri! Nimeni nu mă poate ajuta.
Fiindcă nu mai există nimeni, (aude alte  mugete, alte fugareli de copite, se ridica alt nor de praf.) Nu mai vreau să-i aud. O să-mi pun vată-n urechi. (îşi pune vata în urechi şi îşi vorbeşte sieşi în oglindă.) Nu există altă soluţie decît să-i conving. Să-i conving de ce? şi sînt oare reversibile mutaţiile? Ai? Or fi ele reversibile? Asta ar fi o muncă de Hercule. E mai presus de forţele mele. Mai întîi că, pentru a-i convinge, ar trebui să le vorbesc. Iar ca să le pot vorbi, ar trebui să învăţ limba lor. Sau ei s-o înveţe pe-a mea? Dar eu ce limbă vorbesc? Care-i limba mea? Franceza? Vorbesc eu franceza? Dar ce e franceza? Se poate numi şi franceză, dacă vrem, nimeni nu poate să conteste, de vreme ce sînt singurul care-o vorbeste. Ce spun eu? Dar eu mă înteleg? Eu mă înteleg? (Avanseaza spre mijlocul scenei.) Dar dacă, aşa cum spunea Daisy, ei, rinocerii, au dreptate? (Se reîntoarce spre oglindă.) Omul nu e urît, nu e urît! (Se priveşte şi îşi trece palma peste faţă.) Ce caraghioslîc! Cu ce semăn eu, atunci? Cu ce? (Se duce la dulap, scoate un teanc de fotografii şi le priveşte.) Fotografii! Cine-s toţi oamenii ăştia? Papillon? Sau mai degraba Daisy? Iar ăsta e Botard sau Dudard? Sau poate Jean? Ori poate eu! (Caută iar febril prin dulap şi scoate cîteva tablouri.) Da, mă recunosc: asta sînt eu, sînt eu! (Agaţă tablourile pe peretele din fund, alături de capetele rinoce­rilor.) Eu sînt, eu sînt. (Cînd sînt atîrnate tablourile, vedem că ele reprezintă unul un bătrîn, celălalt o femeie grasă, iar ultimul un alt barbat decît Berenger. Urîtenia chipurilor din portrete contrasteaza cu capetele de rinoceri, care au devenit foarte frumoase. Berenger se trage cîtiva pasi înapoi si contempla tablourile.) Nu sînt frumos, nu sînt frumos. (Smulge tablourile de pe perete, le calca-n picioare si se duce la oglinda.) Ei sînt frumoşi. M-am înşelat. Oh, cît de mult aş vrea să fiu ca ei. Poftim: eu n-am corn! Ce urîtă e o frunte plată! Mi-ar trebui un corn sau două, ca să-mi mai rafinez chipul şi să-mi dispară ridurile. Dar uite că nu-mi creşte nici unul. Iar mîinile-mi sînt fine. Oare mi se vor face vreodată zgrunţuroase? (îşi scoate haina, se descheie la camaşa şi îşi contemplă pieptul în oglindă:) Am pielea flască. Ah! Acest trup lucios şi păros! Ce mult aş vrea să am şi eu aşa o piele groasă şi o culoare atît de magnifică precum acest verde întunecat. Să am şi eu aceasta nuditate decentă, cum e goliciu­nea lor! (Asculta mugetele.) Cîntările lor te farmeca, sînt putin aspre, dar au un anume farmec! Dacă şi eu aş putea face ca ei! (încearca să-i imite.) Ahhh! Ahhh! Brrr! Nu, nu e aşa! Să mai încerc o dată, mai tare! Ahh! Ahh! Brr! Nu, nu, nu, nu-i aşa, e prea slab, prea lipsit de vigoare! Nu pot să mugesc. Pot doar să urlu. Ahh! Ahh! Brr! Numai că urletele nu se compară cu mugetul! Ah, ce răuvoitor am fost, şi cîrcotas: ar fi trebuit să mă fac mai devreme ca ei şi să-i urmez! Acuma-i prea tîrziu! Ei da, sînt un monstru. Un monstru! Doamne, niciodată nu voi fi rinocer, niciodată, niciodată! Nu mă mai pot schimba. "Aş vrea, atît de mult aş vrea dar nu pot. Nu mai pot să mă privesc în oglindă. Mi-e ruşine de mine. (Se întoarce cu spatele la oglindă.) Ce urît sînt! Nefericite cel ce vrea să-şi păstreze originalitatea. Ei bine, asta e. Dacă trebuie să mă apăr împotriva tuturor, am sa ma apăr! Puşca, unde mi-e puşca? (Se întoarce cu faţa către capetele de rinoceri din fundal şi strigă:) Am să mă apăr împotriva lumii întregi, mă voi apăra, mă voi apăra! Sînt ultimul om şi voi ramîne aşa pînă la cea din urmă suflare! Nu mă dau bătut!” 

Labels: , , Posted by

Tudor Arghezi - Între două nopţi

   
Mi-am împlîntat lopata tăioasă în odaie.
Afară bătea vîntul. Afară era ploaie.

Şi mi-am săpat odaia departe subt pămînt.
Afară bătea ploaia. Afară era vînt.

Am aruncat pămîntul din groapă, pe fereastră.
Pămîntul era negru: perdeaua lui, albastră.

S-a ridicat la geamuri pămîntul pînă sus.
Cît lumea-i era piscul, şi-n pisc plîngea Isus.

Săpînd s-a rupt lopata. Cel ce-o ştirbise, iată-l,
Cu moaştele-i de piatră, fusese însuş Tatăl.

Şi m-am întors prin timpuri, pe unde-am scoborît,
Şi în odaia goală din nou mi-a fost urît.

Şi am voit atuncea să sui şi-n pisc să fiu.
O stea era pe ceruri. În cer era tîrziu.
Labels: , Posted by

Marin Sorescu - Rânduieli

Labels: , Posted by

I.L.Caragiale - Grămătici şi măscărici



Boierii noștrii odinioară, afară de rare excepțiuni, nu se prea dedeau la învățătură de carte. Pentru aceea, aveau în genere nevoie de grămătici, copii, mai mult sau mai puțin deștepți, ieșiți din rândurile mojicimii și procopsiți cu carte și condei la umbra mănăstirilor grecești.
Slujba grămăticilor era să ție socotelile curții boierești, să scrie zapisele, corespondența și jelbile boierului către divan și la domnie. Un bun grămătic era mâna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politicești.
Afară de grămătic, însă, orice boier care se respectă mai avea încă un alt slujbaș intelectual, tot atât de neapărat unei curți boierești cu întinse relații sociale. Pe atunci, când nu se pomenea de viață publică și când elita socială și high-life se numea protipendadă, boierul, în loc de Capșa și de Bar, avea sindrofie și chefuri acasă, numa-n ișlicel și-n meși; în loc de Hugo, avea un taraf de lăutari și un măscărici.
Slujba acestuia era să spuie caraghioslâcuri la chef, să păcălescă pe musafiri și chiar pe stăpânu-său și să spună pe grecește cocoanelor ceea ce damele aud azi pe franțuzește la Hugo.
Dar în afară de această îndatorire artistică, măscăricii, recrutați mai totdeauna dintre robi, pe lângă că mai făceau boierului și servicii intime la împrejurări sentimentale, aveau și o sarcină politico-socială.
Când boierul avea necaz pe cineva, când era mahmur din cine știe ce pricină, când era scârbit până în suflet că l-a scos vodă de la ipolipsis, atunci punea pe măscărici la poarta curții să pândească pe rival sau pe prietenii ori simpaticii acestuia, să le dea cu huideo, să le arunce murdării și să-i înjure năstrușnic.
Boierul ședea cu ciubucul în pridvor și striga: “Hahaha! înjură-l, mă! înjură-l bine, mă!”
S-a dus acea epocă patriarhală; s-a dus epoca de aur și de lapte dulce; astăzi avem epoca de hârtie și de cerneală violentă.
Boierii de atunci erau naivi; cei de astăzi sunt adânci; aceia erau grosolani, din topor; aceștia sunt cilibii și subțiri.
S-au dus grămăticii cu călimările-n brâu și cu pana de gâscă la ureche; astăzi ies din rândurile poporului tineri culți și independenți, proletari intelectuali, cu carte și condei si mai ales cu principii.
Aceștia nu mai scriu jelbi la divan și la domnie; dumnealor fac articole politice în privința prerogativelor coroanii și asupra tacticei de opoziție în urma evenimentelor de la 3 octombre— dată fatală pentru bazele regimului parlamentar.
Se-nțelege că, precum jalba scrisa de grămătic o iscălea odinioară, cu pecetea de la inel, boierul de bună credință, lumea schimbându-și numai forma, tob așa și astăzi: profesiunile de credintă le scrie “cu îndelungă fidelitate” proletarul intelectual, iar boierul le subscrie “cu robustă convingere”.
Și pentru ca să se păstreze cu scumpătate bunul obicei străbun, deși nu mai au boierii noștri pe vechii și inculții măscărici, care să polemizeze din poarta curții, avem, slavă Domnului, o presă a elitei sociale destul de spirituală și de convenabilă:
“Combateți-i, băieți! combateți-i «sarcastic» de tot!”
Labels: , , Posted by

CASE MEMORIALE


Labels: Posted by

Mircea Ivănescu - Poezia e altceva?


nu trebuie să povesteşti în poezie – am citit
un sfat către un tânăr poet – deci să nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineaţa, şi aşezându-se pe pat
aştepta să i se liniştească respiraţia, cu faţa în mâini –
să nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în faţa oglinzii, când
se pieptăna încet. să nu-mi mărturisesc spaimele
lângă faţa ei înstrăinată, întoarsă de la mine.
să nu umblu cu versuri, ca şi cu oglinda în mâini
în care se răsfrâng acele dimineţi cu lumina cenuşie
dinainte de zori. poezia nu trebuie să fie reprezentare,
serie de imagini – aşa scrie. poezia
trebuie să fie vorbire interioară. adică
tot eu să vorbesc despre faţa ei înecându-se, căutându-şi
respiraţia? însă atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre faţa ei, despre mişcările încetinite prin straturi
de remuşcări tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
şi ea – adevărata ei fiinţă atunci?

Din volumul „Versuri”, 1968

Labels: , Posted by
Abonați-vă la: Postări (Atom)