Nichita Stănescu - La poartă

Vaselica din Socoli
suferă de şapte boli;
una-n suflet, trei în ea;
şi-alte trei la bidinea,
c-a făcut amor pe bani
cu lichele şi golani.
Blestemat să-i fie patul,
c-a îmbolnăvit tot satul.
Mi-a zis Leana lu' Matei
c-a văzut-o-n calea ei
ieri, şi că era bătută -
ochii-n lapte de cucută,
sănii revărsaţi pe pântec
şi-i tărăgăna un cântec
de ruşine, lung şi trist -
c-a avut-o însuşi Crist,

Bucureşti, Marţi 4 Ianuarie 1955

Nichita Stănescu - La o margine

Nevoia de geometrie e o spălare
nevoia de cifre
e un somn al revelaţiei,
nevoia de cuvânt
e o negare a firescului.
Natură, tu, izbucnire în hohote de râs şi de plâns
a celui care nu a râs şi nu a plâns
niciodată !

Nichita Stănescu - La nord de nord

Şi ceea ce nu există poate să moară,
la fel ca viaţa unui animal boreal
despre a cărui stare crepusculară
n-am ştiut niciodată nimic.
El apărea cîteodată
în felul tău de a merge,
dar prea somnolent era ca să-l văd.
El cînta uneori în privirile tale
cînd te uitai prin mine
spre propria mea adolescenţă.
El îţi prelungea uneori mîna
El îţi adăuga mirosul
cu suavul miros al descompunerii
unui schelet de fulg de zăpadă.
Niciodată nu i-am simţit prezenţa
nici măcar în această secundă
cînd înfrigurat deodată sunt solidar
cu tot ceea ce nu există.
Vai, chiar şi ceea ce nu existăpoate să moară.

Nichita Stănescu - Edict

Pot să fiu uitat, pentru că
nu ţin la braţe, pot să-mi lipsească.
Pot fi părăsit, pentru că
nu-mi iubesc picioarele, pot merge
şi cu aerul.
Pot fi lăsat singur, pentru că
sângele meu se varsă în mare
oricum.
E loc. Toate coastele s-au ridicat
ca nişte bariere.
E lumină destulă. Privirile mele
nu văd decât o singură mască.
Dar ea nu exista încă,
aşa că e loc, e loc, este.

Nichita Stănescu - Lecţia despre cub

Se ia o bucată de piatră,
se ciopleşte cu o daltă de sînge,
se lustruieşte cu ochiul lui Homer,
se răzuieşte cu raze
pînă cubul iese perfect.
După aceea se sărută de numărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
şi mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
şi brusc se fărîmă un colţ de-al cubului.
Toţi, dar absolut toţi zice-vor:
- Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colţ sfărîmat!

Nichita Stănescu - Foarte câine

Foarte câine-am vrut să fiu
cu lătratul în pustiu
şi cu dintele cel viu
mort la tine-am vrut să viu

Foarte pasăre am vrut
să-ţi adorm doar peste scut
lepădat şi început
de numai ce m-a durut

Foarte om poate-aş fi fost
daca-aş fi ştiut vreun rost
ce este în tine os
şi ce este roşu-n, roz

Nichita Stănescu - Hieroglifa

Ce singurătate
să nu înţelegi înţelesul
atunci când există înţeles.

Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei, –
şi surd, ce singurătate
în toiul cântecului.

Dar să nu-nţelegi
când nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd când liniştea-i desăvârşită, –
o, singurătate a singurătăţii !

Nichita Stănescu - Lecţie de zbor

Mai întâi îţi strângi umerii,
mai apoi te înalţi pe vârful picioarelor,
închizi ochii
refuzi auzul.
Îţi spui în sine:
acum voi zbura.
Apoi zici:
Zbor
Şi acesta e zborul.

Îţi strângi umerii
cum se strâng râurile într-un singur fluviu.
Îţi închizi ochii
cum închid norii câmpia.
Te-nalţi pe vârful picioarelor
cum se înalţă piramida pe nisip.
Refuzi auzul,
auzul unui singur secol,
şi-apoi îţi spui în sinea ta:
acum voi zbura
de la naştere spre moarte.
După aceea zici:
Zbor
Şi acesta e timpul.

Îţi strângi râurile
cum strângi umerii
te înalţi pe behăitul caprelor
Zici: Nevermore.
Şi apoi:
fâlf
dai din aripile altcuiva;
şi apoi
eşti el,
iar el
este pururi altcineva.

Nichita Stănescu - Primăvara

Primejdii dulci alcătuind sub gene,
mi te iveşti istovitor de dulce
cu sânii bulbucaţi zvâcnind să culce
pe ei sărutul lutului, alene.

Te stingi încet din mine, iară
sub piept loveşte-n caldarim o minge
şi ziua pe trotuare se prelinge,
lăsând în urmă-i iz de primăvară.

Alături de mocirlele uscate
ies pomii toţi cu trunchiurile-n floare
Hei… zi cu soare-n zare, spune-mi oare
cam câte fete-s astăzi deflorate?

Un orizont pierdut, cu buze roşii
sărută-n creştet noaptea pe hotare
Cocoarele revin din depărtare
şi mor în primăvară ofticoşii…

februarie 1955

 

 

Marin Sorescu - Am vrut să mă schimb

Am vrut să mă schimb pe unul mai bun,
L-am căutat cu lumânarea,
Înalt ca bradul, curat ca floarea,
Și care noaptea să doarmă tun.
Ce, cu mândrie, să-şi zică: unul
Ca mine-n lume nu mai există.
Frumos, cu educaţie ateistă,
Poţi să îl cauţi să tragi cu tunul.
Ce bine! Ce bine! Ce bine!
Și, pe de altă parte, vai ce păcat!
Nimeni n-a vrut să se dea pe mine
Și de-aceea am rămas neschimbat.