Anemone Latzina - Retrospectivă spre viitor (Rückblick auf die Zukunft)

Da, recunosc,
e mai bine.
E foc mai mult,
nu mai îngheți prea lesne.
Și nu te mai gândești doar la bani și mâncare,
ce era fals e autentic, ce era sărac e bogat.
Viitorul însă nu mai e ce-a fost.
Tristețea de mai an să fi avut vreun rost?

Da, recunosc,
e mai bine.
E apă din belșug,
se crapă mai greu de sete.
Nu mai visezi mașini doar și călătorii,
ce era strâmb e drept și unde nu era nimic mai e câte ceva.
Viitorul însă nu mai e ce-a fost.
Durerea de mai an să fi avut vreun rost?

Da, recunosc,
e mai bine.
E aer mai mult
și nu te mai sufoci prea lesne.
Cum nici nu mai trăiești din muncă doar și din amor,
ce era negru, azi e alb și ce era sumbru-i azi senin.
Viitorul însă nu mai e ce-a fost.
Mâhnirea de mai an să fi avut vreun rost?

(1972) 

Anemone Latzina - Uneori (Manchmal)

Aș vrea să fiu un cufăr
lăsat într-un ungher și prăfuit
Încât să pot fără a fi nevoit
să mă mișc să casc gura la lume
Să-ncep cu casa unde soția dac-ar fi
să fie îl înșeală pe soț cum și
bărbatul pe femeie.
Aș fi maro și nu m-ar chinui
nici un fel de probleme
m-aș lăsa bucuros împrumutat o vreme
vecinului și de singurătate nici n-aș suferi.
În concediu m-aș duce când și când
la mare în vreo stațiune balneară
sau la munte și poate rămânând
uitat și tăcut ca un cufăr în
la aceleași vacanțe îndelung tot visând
m-aș pomeni cu-ncetul într-o bună zi
la loc în dulap și plin de haine vechi
bolnav însă niciodată n-aș avea cum fi.

(1966)

Anemone Latzina - Ars poetica

Și tu care scrii poemele tale
pentru G.
Și eu care scriu poemele mele
pentru A.
Și G. care nici nu-ți cunoaște limba.
Și A. care nici nu-mi cunoște limba.
Tu scrii poemele tale însă
pentru G.
Eu scriu poemele mele însă
pentru A.

Nu-i și asta oare tot poezie?

(1971)

Anemone Latzina - Concluzie (Schlussfolgerung)

Iată deci și țara unde trăiesc.
Iată și oamenii.

Iarba e verde.
Zăpada e albă.
Cerul înalt.
Poporul participă.

Iată deci oamenii.
Oamenii din țara unde trăiesc.

(1970)

Anemone Latzina - Dimineața (Am Morgen)

Noaptea mi-o spăl
din carne dimineața.
Nu vrea să-mi fie prea ușor.
Ascult radioul
Ascult radioul
Ascult radioul

Întunericu-mi smulg
de pe chip dimineața.
Nu vreau să-mi fie prea ușor.
Citesc ziarele
Citesc ziarele
Citesc ziarele

Visele-mi descâlcesc
din păr dimineața.
Nu vreau să-mi fie prea ușor.
Mă uit la oameni
Mă uit la oameni
Mă uit la oameni

(1970)

Anemone Latzina - Descrierea unei amieze (Beschreibung eines Vormittags)

Mă scol.
Ies din casă.
Merg cu autobuzul.
Intru în redacție.

Cafea......
...........
...........
...........
......Cafea
...........
...........

Plec din redacție.
Merg cu autobuzul.
Intru în casă.
Nu mă las.

(1970)

Anemone Latzina - Recunoaștere îndărătnică (Widerliche erkenntnis)

Ferestre încă n-am spart NICIODATĂ
nici hoitul cum miroase n-am mirosit VREODATĂ.

N-am încercat broască țestoasă niciodată
și nici la zdup n-am stat vreodată.

Nu m-am trezit într-o livadă niciodată
nici dragoste în mare n-am făcut vreodată.

Mână de negru n-am strâns niciodată
nici oameni n-am trimis la moarte vreodată.

Pe 13 mai n-am fost îndrăgostită niciodată
nici patru copii blonzi n-am născut vreodată.

N-am citit în limba albaneză niciodată
nici veselă cu-adevărat încă n-am fost vreodată.

N-am gustat absintul niciodată
nici a uzină de tractoare n-am mirosit vreodată.

La capătul lui „cinci” n-am ajuns niciodată
nici micile iluzii nu mi-am ucis vreodată.

Droguri să iau n-am vrut niciodată
nici medalii să primesc nu s-a-ntâmplat vreodată.

Poloneza n-am dansat-o niciodată
și nici curmali nu am plantat vreodată.

N-am tras cu pușca-n mâțe niciodată
nici bogății n-am cunoscut vreodată.

Dinăuntru încă nu m-am văut niciodată
și probabil nici n-am să mă sinucid vreodată.

P.S.
(Cândva, mai mult ca sigur, când voi fi decedat
Textul poate fi redus și modificat.)

(1970)

Traian T.Coşovei - Nodul gordian

Totul s-a retras, –
totul a părăsit această suprafaţă îngheţată.
Am putea fi pe lună dacă n-ar exista firele
de telegraf
din marginea şoselei. Conductele îngropate adânc în pământ.
O chitară electrică amintind ceva despre
marile topiri ale gheţurilor.

Sub o picosecundă, –
timpul încetează să existe.
Sub zece milenii am amintiri de maimuţă şi cad şi
mă împiedic de mirosul de câmp ridicat brusc împotriva-mi.
Sub o picosecundă
mi-e foarte greu să ştiu dacă mai sunt.
Sub un mileniu, timpul trece prin mine
ca sunetele trâmbiţelor prin Zidurile Ierihonului.
Sub zece milenii, –
mi-e foarte greu să mai am amintiri…
Aici totul s-a retras, totul se sufocă
într-o mare pustietate îngheţată – totul nu ar putea fi
decât o pată de zăpadă
topită de respiraţia înceată a ursului şi a ursoaicei
hibernând în frigul nupţial
(… o lume bătând încet din inimă, respirând tot mai rar…)
în timp ce, sub pământ – aproape de conductele calde, –
cârtiţele se pot împerechea liniştite
(boabele au fost cu grijă adunate de hârciog,
de micul şoarece de câmp şi de vierme…),
timpul trecut şi timpul viitor se scriu în ficatul zgârcios
al secundei la umbra căreia asculţi o chitară electrică
amintind ceva despre ultimele topiri ale gheţurilor…
Apoi, ne vom mânca unii pe alţii şi vom supravieţui.

Vintilă Ivănceanu - Cinste specială

Dacă ne ducem în cimitir,
Morţii familiei se bucură
Ca o partidă de violoncelişti trecută în opoziţie
Când a luat foc sala Ateneului.
Intrăm în cimitir
Cu lumânarea clasică,
Arzând ca sala Ateneului,
Şi cu flori.

Flori se aduc
Femeilor pe care vrei
Să le aduci
În pat,
Şi ele să aducă
Pe lume
Un copil.
Se aduc flori la închiderea
Cursurilor şcolare, universitare,
De ape,
De literatură comparată
Despre poetul Vintilă Ivănceanu şi calul,
Cursurilor evenimentelor internaţionale,
Al valutei internaţionale,
Dar flori se aduc
Deosebit-osebit-cu deosebire
În cimitir, la morţii familiei.
Şi morţii familiei se bucură
Strâns uniţi.
Noi ne luăm genunchii în mâini
Şi îi punem în faţa mormintelor,
Şi ne apucăm restul corpului
Şi îl punem în genunchi,
Şi ne luăm mâinile
Şi le aşezăm
În restul corpului,
Şi ne luăm sufletul,
Şi îl punem
Să tundă iarba crescută
Neregulat
Pe deasupra mormintelor,
Să şteargă crucea de nisip, mâzgă
Că de-aia este suflet,
Îl punem pe el
Sufletul,
Să ducă de acolo
Mucurile de ţigară ale administratorului cimitirului,
Noi, în genunchi în faţa morţilor familiei,
Noi, morţii planificaţi,
Dând drumul din ochi la lacrimă,
(Există mai multe categorii de lacrimi
Dintre care ne permitem să amintim:
Lacrimi pentru pudoare,
Serbări şcolare,
Unchi şi mătuşi,
Boxerul declarat K.O.
Dar cea mai semnificativă
Categorie de lacrimi:
Lacrimi pentru morţii familiei)
Noi, în genunchi în faţa morţilor familiei,
Noi morţii planificaţi,
Şi le-am strigat
Să n-aibă grijă,
Vom fi lângă ei
Cuminţi
Cuminţii cuminţilor,
Morţi
Morţii morţilor
Morţii familiei.
Dar morţii familiei
Nu ne acordau nici un credit,
De loc
Nu voiau să ne creadă,
Nici cât negrul sub unghie,
Nici cât albastrul sub unghie,
Nici cât propria lor naţiune de morţi sub unghie.
Şi ne-au strigat
Că a fi mort
Înseamnă o cinste specială,
Înseamnă a conti, răsconti, răsrăscontinua
Cum, soarele-pământul - maimuţele-oamenii-zeii.

- din Cinste specială (1967)

Vintilă Ivănceanu - După moartea mea

Piciorul meu
Este un membru important al corpului meu,
Un membru marcant
Al corpului meu Diplomatic.
O! două țări pe picior de război...
Piciorul meu își pune pantalonul,
Pantalonul își pune decorațiile,
Decorațiile își pun câinele.
Și ies la plimbare.
După moartea mea,
Piciorul să revină
Fabricii de instrumente muzicale
Din piciorul acesta
Să se execute
Instrumente muzicale.
La piciorul subsemnatului
Să se execute
Concerte.
Cu piciorul în cauză
Să se execute
Campirii-Vamprii. 

din Cinste specială (1967)