Ex ossibus ultor! de George Coşbuc

George Coşbuc

EX OSSIBUS ULTOR

(Cel ucis se răzbună)

A fost un tânăr împărat,
De la mişei a smuls averea
Şi a smuls de la tirani puterea
Şi mulţi nebuni a spânzurat.
Dar patru inşi vorbind în şoapte
L-au dus în giulgiuri învelit
Şi-n codrul cel mai tăinuit
L-au îngropat târziu în noapte.

Cei tari au zis: „A fost mişel!
Ne-a prigonit prea multă vreme!“
Iar popii fulgerau blesteme,
Şi cei ce mai vorbeau de el
Nici voie să-şi cernească portul,
Nici drept să-l plângă n-au avut
Şi niciodată n-au ştiut
În ce pământ le doarme mortul.

Şi nu vor şti! Căci groapa lui
În blestemat pământ s-ascunde.
Nici soare-acolo nu pătrunde,
Nici plângerile nimănui.
Jurat-a Iadul să-ngrădească
Cu nopţi de veci acel mormânt,
Iar brazii tac, că nici un vânt
Nu-i clatină ca să vorbească.

Dar noaptea-n zare uneori,
Când e furtună-n depărtare,
La margini de-orizont răsare
Un fulger alb, târziu spre zori
Şi-ntruna spre păduri arată
Şi scapără spre ea mereu
De parc-arată Dumnezeu
Spre groapa cea de veci uitată!

Iar într-o noapte va lovi!
Şi spintecată de lumină
Fugi-va noaptea cea haină
Şi brazii-n flăcări vor vorbi.
Atunci, cu fulgerul tovarăş,
Ieşi-va mortul împărat
Şi-n iad, de unde au plecat,
S-or prăbuşi tiranii iarăş…

Matei Vișniec- Ora exactă

 

 

Pe strada pustie – calul şchiop şi tăcut

pe altă stradă din univers – eu însumi

tăcut şi înfricoşat

de piciorul meu, legată cu lanţ

marea bilă neagră cu ceas

 

în buzunarul meu de la piept

minutarul şi arătătorul

în buzunarele de la pantalon

cifrele opt, nouă şi zece, unu şi doi

 

celelalte cifre amestecate încâlcite

sălbatic în pălaria mea cadranul ceasului

învelit intr-un ziar vechi

îl ţin la subsoară

 

alte rotiţe arcuri mici pedale şi

zeci de suruburi pretutindeni uitate

prin manşete şi pe după curelele grele

pe sub cămaşa udă şi pe sub piele

 

calul trece pe una din străzi

eu pe altă stradă din univers

nu ne întâlnim niciodată

 

 

 

 

 

 

 

Matei Vișniec - I se topesc roțile în timpul mersului

 

 

Multă vreme am crezut că șinele de cale ferată

sunt urmele unui tren mai stîngaci

căruia i se topesc roțile în timpul mersului

 

ani de zile am așteptat

ca șinele de cale ferată din fața casei mele

să dispară, să se topească încet și ele

să fie luate de ploaie, să se scufunde în pămînt

 

dar nu, orașul este cel care s-a subțiat între timp

s-au evaporat acoperișurile, punctele cardinale s-au ciobit

a dispărut auzul din urechi și văzul din ochi

mințile ni s-au chircit și cuvintele ni s-au uscat pe limbă

 

nimeni nu-și mai amintește să fi văzut vreodată vreun tren

trecînd prin mijlocul orașului

iar dacă n-ar exista aceste două șine care nu duc nicăieri

nici n-am ști în ce direcție să ne tîrîm

 

Matei Vișniec - Fanteziile unui măr

 

 

Locuiam în miezul unui măr eram singur

vara citeam lungi poezii anonime

iarna ascultam înfiorat cum vântul

construieşte cuburi de aer pentru posteritate

 

mă lăsam copleşit de căldura dinlăuntru

închideam pleoapele şi realitatea

se dezbrăca sub pleoapele mele oarecum

ruşinată pe vremea aceea nimicul încă nu exista

 

în zilele ploioase încercam să-mi aduc aminte

de unele lucruri mai subtile

cum ar fi de plidă compoziţia universului

ori starea primului principiu

 

încercam să-mi aduc aminte de prima ploaie

şi de primul castan înflorit şi de prima încercare

a spiritului de a cugeta mai mult de o secundă

 

alteori când amurgul îşi trimitea razele

adânc prin coaja mărului până în pielea mea

subţiată de somn şi de aşteptare

mă gândeam la frumoasa Makta

singura mea imagine despre sublim

 

atunci cădeam în genunchi

acolo în miezul aromat şi roşu

zguduind mâna celui care

tocmai ducea mărul la gură.

Matei Vișniec - Convorbiri cu cîinele oraşului

 

 

Pe străzile oraşului cîinele oraşului

mă latră încet,

de ce latri la mine, îl întreb

sînt singur, îmi răspunde

şi mă cuprinde frica

 

să mergem să bem o bere

îi răspund

el rîde, îmi spune, eşti nebun?

ce-o să zică oraşul cînd ai să bei bere

cu cîinele oraşului?

 

eu mă înfurii şi strig: nu-mi pasă,

aşa să ştii, nu-mi pasă de oraşul tău,

îl detest, îl urăsc, sînt gata să-l arunc

în aer

 

de ce strigi la mine, mă întreabă

cîinele oraşului aproape plîngînd,

de ce strigi aşa de urît la mine?

 

sînt singur, îi răspund

şi mă cuprinde frica

Matei Vișniec - Despre istorie

 

 

Eu stau în faţa ferestrei mai fumez o ţigară

Istoria trece pe lângă mine

ţinându-şi sânii în palme

maşinile se opresc dintr-o dată

incendiind autostrada

magazinele sunt părăsite în grabă

în măcelării se face dintr-o dată linişte

 

fratele meu, infirm de picioare

singurul din familie care face gimnastică

se târăşte lângă mine

ce e, ce e, mă întreabă

nimic, zic eu

trece istoria

 

Bum, glontele lui Cesare Pavese

 

Pe data de 21 ianuarie mă gîndeam

la Ludovic al XVI-lea şi, bluf,

capul mare al regelui căzu

la picioarel mele

tot aşa în ziua de 28 august mă gîndeam

la Cesare Pavese şi, bum,

glontele lui Cesare Pavese trecu prin tîmpla

lui Cesare Pavese

 

sînt un om rău, dacă mă gîndesc la iarbă

ucigaşul apare brusc în faţa mea şi îşi şterge

cuţitul de ucigaş în iarbă

dacă mă gîndesc la cer şarpele iese

imediat din mare şi începe să zboare

 

eu mă întristez de toate acestea

şi nu mă mai gîndesc la nimic

şi atunci cu urlet

începe să se nască nimicul

şi să urce din adîncul lucrurilor

Matei Vișniec - Fereastra

 

 

Pasărea, mirată, înduioşată

şi-a luat gheara din burta mea

şi-a ridicat ciocul din gîtul meu

 

m-a lăsat acolo, în patul răvăşit

şi s-a învîrtit prin odaia mea

s-a izbit cu icnete de pereţii mei

 

după aceea a dat de fereastră

şi s-a gîndit mirată la fereastră

nu mai întîlnise niciodată o fereastră

 

ar fi trebui să-i spun fereşte-te

orice fereastră e perfidă şi înrăită, nu

poţi să ştii unde duce, încotro te aruncă

 

dar şi eu eram înrăit, uram pasărea

şi n-am scos un cuvînt, am lăsat-o

să-şi întindă aripile şi să se piardă în văzduh

Matei Vișniec - Acum ştiu de ce

 

 

Din buzunarele mortului s-au scurs

două fire subţiri de sînge

da, omul acesta îşi ţinea în buzunare

două păsări mici pe care le-a strivit în cădere

 

acum se ştie de ce omul acesta

îşi ţinea toată ziua mîinile în buzunare

ori de cîte ori se ducea în parc să se plimbe

umerii îi tremurau gîtul i se umplea de

sudoare

 

noi îl salutam el răspundea liniştit şi tandru

uneori mai schimbam cîte o vorbă

el, cu mîinile în buzunare, frămînta

gîtul celor două păsări

 

acum se ştie de ce omul acesta

nu-şi ridica niciodată pălăria acum

se ştie de ce întotdeauna

se temea de ploaie

 

 

Matei Vișniec - Campanie electorală

 

Domnule senator
grupul nostru de ziarişti
ţine să vă felicite călduros
pentru succesul pe care l-aţi avut
în campania electorală
şi vă roagă să-i acordaţi
câteva minute
mai întâi ne-ar interesa să ştim
ce este materia
şi câte forme de existenţă are
apoi am dori să cunoaştem
care este raportul dintre spirit şi corp
şi dacă infinitul
poate fi intuit în natură
iar la sfârşit dacă puteţi
spuneţi-ne câteva cuvinte
despre frunza de vişin

 

Matei Vișniec - Firimiturile care cad

 

 

Firimiturile care cad de la masa de lucru a poetului

fac uneori un zgomot asurzitor

se aud ţipete, bufnituri

o bătrână leşină pe trotuarul din faţa casei poetului

un om moare strivit sub o maşină ploioasă

 

de la masa de lucru a poetului

cad uneori firimituri enorme, inadmisibile

când poetul este obosit oraşul însuşi înnebuneşte

fântânile arteziene îngheaţă, tramvaiele se izbesc de ziduri

cuvintele însele devin mai rare, mai greu de înţeles

 

În faţa cuvântului linişte s-a făcut o coadă enormă

atenţie, nu va fi de ajuns pentru toată lumea strigă poetul

chiar şi în faţa cuvântului dragoste care s-a terminat de mult

mai aşteaptă câţiva ireductibili, câteva grupuri de turişti obosiţi

 

poate că aceste urme de sânge

duc la cuvântul singurătate, îşi spune poetul

ieşit el însuşi la o plimbare prin oraşul ciuruit de absenţe

poate că în faţa cuvântului om nu mai dau târcoale

decât câinii