George Ţărnea - Primenește-ți gazdă casa

Primenește-ți gazdă casa,
umple vadra, pune masa,
fă potecă prin grădină
și-n pridvor ține lumină,
că venim de multișor,
drumul nu ne-a fost ușor,
tot prin viscol, tot prin gloată,
ziua toată, noaptea toată,
gerul iernii ne-a pătruns
dar de-ajuns tot am ajuns,
să-ți cântăm, să-ți colindăm,
vestea Nașterii să-ți dăm
să te bucuri, să te-nchini,
de belșug pentru grădini,
de mioare prin ponoare,
de credință și de soare,
de noroc la iarmaroc,
de copii pe lângă foc.

Matilda Cugler Poni - Ai auzit vreodată a lebedei cântare ?

Ai auzit vreodată a lebedei cântare?
Acel cântec de jale ce-l cântă pân ' ce moare?
Rosind recile unde cu pieptul său rănit,
O, spune-mi, acel cântec vreodat -ai auzit?

Ş-apoi, ai fost spre sară singur intr-o grădină,
Când vântul trist al toamnei încet, încet suspină,
Când soarele apune, când arborii şoptesc,
Și vârfurile toate tainic se înroșesc?

Şi ce-ai simțit atuncea? În piept nu s-a trezit
Un dor fără de nume, adânc, nemărginit?
N-ai fi dat ani din viață pentru aripi ușoare,
Să zbori, să zbori departe și fără încetare?

O, cine-l poarta-n suflet acel dor fără nume?
Nu are fericire, nu are pace-n lume!
Cât e de larg pământul, tot îmblă rătăcind,
Nu știe ce dorește și moare... tot dorind!


(1852 - 1931)
( Poezie din volumul "De la Dosoftei la Octavian Goga",
Editura " Minerva", București, 1972 )

Tristan Tzara - Şi simţeam sufletul tău curat şi trist

Şi simțeam sufletul tău curat şi trist,
Cum simți luna care plutește tăcută
După perdelele trase.
Și simțeam sufletul tău sărman și sfios,
Ca un cerșetor cu mâna-ntinsă-n fața porții,
Neîndrăznind să bată și să intre.
Și simțeam sufletul tău plăpând și umil,
Ca o lacrimă ce nu cutează a trece pragul pleoapelor.
Și simțeam sufletul tău strâns și umezit de durere,
Ca o batistă în mână în care picură lacrimi.
Iar astăzi, când sufletul meu vrea să se piardă în noapte,
Doar amintirea ta îl ține
Cu nevăzute degete de fantasme.



(1896 -1963)

Radu Gyr - Vin colindătorii

'Vin colindatorii, cum veneau odată, leru-i ler,
Să colinde-n seara asta minunată, leru-i ler,
Dar li-i gura-i arsă şi li-s ochii-n lacrimi, leru-i ler
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, leru-i ler.
Gazdelor creştine să-i primiţi în casă, leru-i ler,
Şi cum se cuvine să-i poftiţi la masă, leru-i ler
Ni-i trimite sfântul să ne-‘ncerce mila, leru-i ler,
Domnii mari de astăzi să-şi deschidă vila, leru-i ler.
Şovăielnic pasul, mâinile plăpânde, leru-i ler,
Tremurat li-i glasul, nu ştiu să colinde, leru-i ler,
Dacă stau la poartă şi nu zic nimica, leru-i ler,
Domnilor de astăzi să v-apuce frica, leru-i ler.
Mută-i întrebarea ce răsună afară, leru-i ler,
Am murit degeaba, ce-aţi făcut din ţară, leru-i ler,
Tot în frig şi-n foame, tot cu mâini întinse, leru-i ler,
Pe la porţi străine ce ne stau închise, leru-i ler.
Vin colindatorii cum veneau odată, leru-i ler,
Să colinde în seara asta minunată, leru-i ler,
Dar li-i gura arsă şi li-s ochii-n lacrimi, leru-i ler,
Prea degeaba sânge, prea degeaba patimi, leru-i ler'

Ștefan Octavian Iosif - Pîinea noastră cea de toate zilele

— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Mi-e foame, și să știi că am să mor !

— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne iese plugul în ogor.

— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
De-amar de vreme tot m-ai amînat...

— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne vom ieși la semănat...

— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
N-ți este teamă, oare, c-oi muri?

— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că grîul pînă mîni va răsări...

— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Vezi, inima mea bate tot mai rar...

— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că grîul nostru este la morar.

— Mi-e foame, dragă mamă; nu e pîne?
Ah, tare mi-e teamă c-o să mor...

— Mai rabdă, puiul mamii, pînă mîne,
Că mîne scoatem pînea din cuptor...

Dar cînd crescu mirosul pînii copate,
Odorul mamii, galben ca un spic,
Își închinase fruntea peste noapte,
Și de-atunci n-a mai cerut nimic.


 După un vechi cîntec german
 Publicată în Sămănătorul, 23 martie 1908

Leonid Dimov - Vis cu bufon

În laptele dimineții aceste
Din orașul climateric cu însușiri alpestre
Au explodat ciudat prăjiturile din vitrină.
Zic ciudat, pentru că doar piereau într-un glob de lumină
De culoarea lor întunecată
Pentru prăjiturile de ciocolată,
Roz, cu scame de tăciuni
Pentru prăjiturile de căpșuni,
Verzui și galben un pic
Pentru prăjiturile cu fistic
Şi așa mai departe.
Eu mă gândeam, bineînțeles, la moarte
Când a intrat sunând din clopoței, pe rotile,
Bufonul unui rege mort cu zile,
Mort subit
Pe când plutea de plăcere printr-un veac văruit.
Dar să lăsăm gluma. Era
Bufonul nostru numai catifea
Și pe dinăuntru și pe dinafară,
Un vulpoi de cârpă cu coadă ușoară.
Se mişca degeaba, exista fără să fie,
Era - dacă vreți - o filosofie.
Toată lumea se făcea că nu-l ştie,
Că nu-l vede când se strâmba-n spate
Şi presăra boare tulbure pe lingurițele plate...
Am început atunci să mănânc în cascade
Cataifuri, baclavale, rulade,
Simțeam în juru-mi umede boturi,
Înghițeam în neștire bezele, pișcoturi
Şi creșteam, mă umflam ca un aerostat
Cu bube dulci și diabet zaharat,
Acolo în munții limpezi în zarea zmeurie
La masa pătrată din cofetărie.

Ileana Mălăncioiu - Acord final

Voi muri şi nu voi şti nimic despre moartea mea,
Aşa cum despre naşterea mea nu ştiu absolut nimic,
Am deschis ochii, am plâns şi am râs şi am plâns,
Îi voi închide şi nu voi avea ce să zic.

Şi totuşi moartea mea e un lucru real,
Mai real decât naşterea, poate,
Simt sufletul ridicându-se-ncet ca pe-o culme
Peste golul în care va-ncepe să-noate.

Calcă pe trepte de aer tot mai rare,
E din ce în ce mai departe de trup,
Aud încheieturile scărilor cum trosnesc,
Dar nu mă mai tem că se rup.

Cât se mai poate cădea din acestă vale
În care nimeni nu mai poate trăi astfel
Decât anume pentru trupul său
Şi nici măcar pentru el.

Mircea Ivănescu - Poveste scurtă

 
Acum foarte mulți ani, am fost într-o seară în orașul acesta
unde lumina soarelui este mai albă, și marea
la capătul vreunei străzi se deschidea, cum credeam eu
pe atunci că aveau să mă privească, cine știe când,
mai târziu, în viață, ochii albaștri ai vreunei iubite.
Eram foarte mic. (Fusese o ocazie
să mergem în acest oraș, pentru două-trei zile,
și mama se bucurase mult că mă putea lua și pe mine –
să văd marea.) Cum am ajuns, m-am îmbolnăvit –
(eu, în copilărie, aveam des crize de febră).
Seara mama a stat cu mine în camera hotelului –
mi-au adus de la restaurantul de jos un ceai
într-un pahar cu suport de argint.
A trebuit să plecăm – eu și mama – a doua zi.
La amiază, eram acasă.
Nici n-am prea fost bolnav. În aceeași zi,
îmi amintesc, am stat lungit pe covor, în sufrageria mare,
și am citit cartea „Arcașul Verde”. Îl invidiasem pe fratele meu
– care rămăsese acasă – pentru că o citea în ajun.
Acum, după aproape o viață, sunt iarăși în orașul acesta –
stau în restaurantul de jos – unde atunci n-am intrat –,
și beau alcool tare. A trecut, într-adevăr, o viață.
Mama se bucurase mult de ocazia aceea să meargă la mare,
fusese cu ani înainte, când fratele meu și sora care a murit
înainte de nașterea mea erau mici.
Mama a mai fost după aceea la mare o dată –
după ce s-a sinucis fratele meu – cam la cinci ani după ce eu
i-am risipit acea bucurie, cu boala mea bruscă.
A mai vrut să meargă o dată, încă mulți ani mai târziu,
în vara dinaintea iernii când a murit. Medicii nu i-au dat voie.
Acuma, eu sunt aici. Stau la masă și scriu.
E noapte acum. Astăzi a fost senin, lumină albă de soare,
și marea, albastră, la capătul străzii din colțul restaurantului.


din volumul Versuri (1968)

Ileana Mălăncioiu - Extaz

un aer dulce cu miros de plante
un fel de amețeală ciudată
rătăcită printre ierburi vrăjite
credeam c-am să pier dintr-odată
o clipă am simțit că mă ridic
încet de pe pămînt și mi-era teamă
plîngînd mă rugam să mă ferești
de acel glas ciudat care mă cheamă
știam că n-am să mai ajung nicicînd
pe pămîntul de pe care urcam foarte lin
luată de cineva de sus și dusă de vie
în lumea celor care nu mai vin.

Cristian Popescu - Ce mai face arta

Arta Popescu
CE MAI FACE ARTA
Arta își încalță pantofii cu tocul înalt, îi leagă cu sfori și trage tare de ele. Ca să danseze și cu ea cineva. Ca s-o scoată și pe ea cineva la Șosea. Ca să iasă și și ea măcar o dată în lume. Arta ăși leagă de dreapta o sfoară și trage blînd cu stînga. Așa se piaptănă ea. Numai așa se rujează.
Ah, păpușica mea! Cînd eram mic îi răstigneam carnea de plușpe-o cruce mică de lemn de traforaj. Și așteptam trei zile și trei nopți. Iar ea-mi sărea în brațe caldă, întreagă și vie. Din cînd în cînd, umbra i se făcea, parcă, de lumînare. Îi vedeam pe podea capul arzînd, săltînd, fumegînd. Și-mi plăcea.
Acum, la vîrsta ei, nu mai are de ales. Iese în fiecare duminică la marginea orașului. Stă ore întregi, aproape nemișcată, lîngă turnul înalt, cu ceas. Mîna dreaptă și-o leagă sus, c-o sfoară lungă-lungă, de limba cea mare, iarmîna stîngă și-o leagă la fel de limba minutelor. Și dă mereu, foarte încet, din mîini. A bun venit, a bun rămas. Ace semne cu batista albă la înger îngerașii ce vin sau pleacă la copiii sau la bătrînii din oraș. Că poate pîn la urmă or s-o vadă și pe ea și or s-o înțeleagă.
Arta e înțeleaptă. Arta mă-nvață. Nu mă menajează. Îmi spune verde-n față, cinstit: ”Să știi, dragă, că eu, una, m-am lămurit. Că pînă și păpușile trebuie să se-odihnească… După atîta amar de joacă de-a mama și de-a tata, sigur că le-apare și lor, săracele, în pîsla aia de cap, o lacrimă, acolo… Le-ncolțește și lor pînă la urmă din ea visu”. Așa să știi. Și le roade căpușorul pe dinăuntru cum vă rod pe voi gîndurile. Păi altfel cum?... Spune și tu! Doar să te uiți, așa, puțin mai mult într-o vitrină plină cu bibelouri și imediat ai să vezi. Că, zău, parc-ar fi numai măști mortuare de avortoni. Aoleuu…! Dumnezeu să-i ierte!... Măcar de-aș fi avut eu un bibelou de-ăsta în burtă… Unu de balerină, de exemplu. Măcar o dată să-l fi simțit cum mișcă!... Dădea ea din picioruș, imediat făceam și eu un pas. Ridica ea mînuța – imediat aș fi ridicat-o și eu. Ascultă aicea la mine că orice femeie gravidă de pe lumea asta e ca și păpușica aia de ți-o pui pe mînă ca pe-o mănușă. Iar păpușarul e copilul din ea..”
De ani și ani mă prăpădesc de dorul Artei. Ea a deschis primul bordel de femei gonflabile de la noi din oraș. Umflate de-a lungul anilor numai și numai cu ultima răsuflare a celor mai bravi bărbați ce-au murit pe-aici, prin locurile noastre. Mai ușoare decît aerul. Ies seară de seară la plimbare cu ele, cu fetele ei, cu vînzătorul de baloane din copilăria mea, care mergea pe stradă c-un buchet uriaș de baloane colorate, legat cu sfori de mînă. Matroană de femei gonflabile a Arta! Și-atunci cînd în sfîrșit chiar mi-o veni și mie rîndul să suflu în ele, să vezi ce-o să le mai întărească țîțele, să te ții ce-o să li se mai umfle burțile, ce-o să mai facă bujori în obrăjori! În fiecare noapre zeci de adolescente vor veni la mine-n cimitir. Să-mi ia încă o dată crucea-n brațe și să facă așa, cu ea, un pas sau doi de dans. Tangou sau vals. Și-apoi să plece-nlăcrimate. ..
Ah, Arto!...

CRISTIAN POPESCU, POET ROMÂN, 1959-1995