Mihail Sebastian - Static

În orăşelul nostru timpul s-a oprit în loc
şi ca să nu-i aduc aminte , că prea e lung popasul,
a pironit inert şi semnificativ cu gest de proroc
la catedrala din grădina mică, ceasul.

 Se pare că în arcul, care-a plesnit în orologiu,
oraşul şi-a pierdut sistemul său nervos.

De pe un soclu, eternizat în piatră, un om ilustru
silabiseşte poate un funerar elogiu
(căci nu se poate şti nici când ce scrie-n jos
pe pagina de piatră citită de statui).

Oraşul nostru tace şi nu-i
pe stradă nimeni să-i tulbure tăcerea
căci oamenii aicea tac, aşà cum
tac figurile de ceară într-un panopticum.

Octavian Paler - Elegie

Mai bine să umplem cu flori
toate craterele vulcanilor,
să uităm morţii neîngropaţi
şi vântul să cânte singur
ce mai e de găsit prin cenuşă,
mai bine să ne ducem departe de rănile noastre,
să nu regretăm nimic şi să cultivăm trandafiri,
mai bine să fixăm sărbătorile
în zile fără memorie,
mai bine să ducem ucigaşilor crini
şi să-i declarăm inocenţi,
mai bine să convingem fantomele
să ne lase în pace,
să ne ducem departe de rănile lor
şi cât mai discret,
să nu deranjăm cu tristeţile noastre pe nimeni,
înainte de a spune că toate acestea-s fireşti.

Mihail Eminescu - Umbra lui Istrate Dabija

Cum trece-n lume toată slava
Ca şi un vis, ca spuma undei!
Sus, în cetate la Suceava,
Eu zic: Sic transit gloria mundi!
Pe ziduri negre bate lună.
Din vechi icoane numai pete,
Sub mine-aud un glas ce sună,
Un glas adânc, zicând: „Mi-e sete”.
Şi văd ieşind o umbră albă.
Moşneag bătrân, purtând coroană,
Pe pieptul lui o sfântă salbă
Pe umeri largi o scumpă blană,
Ea mâna-ntinde blând: - N-ai grijă,
Ce zic nu trece la izvod.
Eu sunt vestitul domn Dabijă,
Sunt moş Istrate-voievod.
- Măria-voastră va să-ndemne
Pe neamul nostru în trecut?
Ci el cu mâna face semne
Că nu-nţeleg ce el a vrut.
- Măria-voastră-nsetoşează
De sânge negru şi hain?
El capu-şi clatină, oftează:
- De vin, copilul meu, de vin.
Când eram vodă la Moldova
Hălăduiam pe la Cotnari.
Vierii toţi îmi ştiau slova
Ş-aveam şi grivne-n buzunar.
Pe vinul greu ca untdelemnul
Am dat mulţi galbeni venetici;
Aici lipseşte tot îndemnul.
În lume mult, nimic aici.
La voi în lumea ceealaltă,
Fiind cu milă şi dirept,
M-a pus cu sfinţii laolaltă
Şi-n rai mă duseră de-a drept.
Dar cum mai pune sfântul Petre
La rău canon pe-un biet creştin!
Când cer să beau, zice: „Cumetre,
Noi n-avem cimpoieri şi vin”
Şi totuşi domn fusesem darnic
Şi bun de inimă cu toţi.
De câte ori l-al meu păharnic
Umplut-am cupa numai zloţi!
Că ce sunt recile mademuri,
Ce aur, pietre şi sidef
Pe lângă vinul copt de vremuri
Pe lângă-un haz, pe lângă-un chef.
Împresurat-am eu şi Beciul
Cu oaste bună şi strânsuri;
Soroca, Vrancea şi Tigheciul
Trimis-au mii viteze guri
Să certe craii cu mânie…
Ce-mi pasă? Mie deie-mi pace
Să-mi duc Moldova-n bătălie
Cu mii de mii de poloboace.
Atunci când turcii, agarenii
Mureau în iuruş cu halai,
Oştirea noastră, moldovenii
Se prăpădeau într-un gulai.
Şi zimbrul cel cu trei luceferi
Lucea voios pe orice cort.
Precum ne-am dus, venirăm teferi
Şi toţi cu chef şi nime mort.
Nici vin cu apă n-am să mestec,
Nici dau un ban pe toată fala.
De-aceea n-am nici un amestec
Oriunde nu îmi fierbe oala.
Când calcă ţara hantatarii,
Eu bucuros la lupte merg,
Când între ei se bat magarii
În fundul pivniţei alerg.
Se certe ungurii şi leşii…
Ce-mi pasă mie? La Cotnari
Eu chefuiam cu cimpoieşii,
Cu măscărici şi lăutari;
Şi sub umbrarele de cetini
Norodu-ntreg juca şi bea
Iar eu ziceam: să bem, prietini,
Să bem, pân’ nu vom mai putea.
Dacă venea să rătăcească
Vun învăţat arheolog,
Vorbind în limba păsărească,
Nu m-arătam ca să mă rog.
Dar ţie-ţi place doina, hora,
Îţi place-al viţei dulce rod,
Tu povesteşte tuturora
De moş Istrate-voievod.
Le spune sfatul meu s-asculte
S-urmeze vechiul obicei,
Să verse dintre cupe mult
Şi la pământ vo două-trei.
Căci are-n sân Moldova noastră
Viteze inimi de creştin;
Tineri, în veselia voastră,
Stropiţi-le duios cu vin!
Şi în Moldova mea cea dulce
Orânduit-am cu prisos:
Ca butea plină să o culce
Cea goală iar cu gura-n jos.
Şi astfel sta Moldova toată
Cu susu-n jos ce era treaz.
Odihna multu-i lăudată
La cel chefliu, la cel viteaz.
Când de mănuşa lungii sabii
Mă răzimam să nu mă clatin,
Cântau cu toţi pe Basarabii,
Pe domnii neamului Muşatin,
Pân’ ce-ncheiau în gura mare
Cu Ştefan, Ştefan domnul sfânt
Ce nici din ceriuri seamăn n-are
Cum n-are samăn pe pământ!
Moldova cu stejari şi cetini
Ascunde inimi mari de domn,
Să bem cu toţi, să bem, prietini,
Să le vărsăm şi lor în somn.
Pân’ la al zilei blând luceafăr
Să bem ca buni şi vechi tovarăşi;
Şi toţi cu chef, nici unul teafăr,
Şi cum sfârşim să-ncepem iarăşi.
Răpiţi paharele cu palma,
Iar pe pahar se strângă pumn
Şi să cântăm cu toţi de-a valma
Diac tomnatic şi alumn;
Cântăm adânc un: De profundis.
Perrenis humus erit rex.
Frumoase vremi! Dar unde-s? unde-s?
S-au dus pe veci! Bibamus Ex.

Octavian Paler - Poetul

anunţă cetăţii, pămîntului că ploaia există,
anunţă oamenilor că au datoria să spere. Un poet
în faţa unui cer ars, în faţa unui cîmp pîrjolit
şi care nu e în stare să cînte şi să creadă în ploi,
să ne aducă aminte că ploaia există, că ea va înflori
pămîntul bolnav,
aşadar un poet care nu e profet al speranţei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia să cînte ploile
lumii
n-a înţeles că poezia e în primul rînd o formă a speranţei.
La ce bun poetul, în vreme de secetă?
Să cînte ploile tocmai atunci,
Cînd avem cea mai mare nevoie de ele, cînd ne lipsesc şi
ne dor,
cînd soarele arde şi mîinile miros a îndoială,
cînd arbori de nisip se risipesc la cea mai mică adiere,
cînd amintirile au gust de eroare şi speranţa e un cuvînt
dificil
şi cel care cîntă ploile riscă să fie dispreţuit şi lovit
chiar cu pietre, urmărit şi de zei şi de oameni
pentru nebunia şi curajul său care cîntă
ploile, care cîntă torentele cînd oamenii ridică braţele
rămîn răstigniţi în aer ca pe dealul Golgotei. Cine să anunţe
ploile
dacă nu poezia? Cine să aibă curajul să vadă pe cerul gol
nori de ploaie,
cine să-şi ia riscul de a profeţi dacă nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
şi cea care a coborît cu Dante în Infern?

Grigore Alexandrescu - Umbra lui Mircea. La Cozia

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;
Către ţărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc,
Ş-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.
Dintr-o peşteră, din râpă, noaptea iese, mă-mpresoară:
De pe muche, de pe stâncă, chipuri negre se cobor;
Muşchiul zidului se mişcă... pântre iarbă să strecoară
O suflare, care trece ca prin vine un fior.
Este ceasul nălucirei: un mormânt se desvăleşte,
O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc...
Iese... vine către ţărmuri... stă... în preajma ei priveşte...
Râul înapoi se trage... munţii vârful îşi clătesc.
Ascultaţi....! marea fantomă face semn... dă o poruncă...
Oştiri, taberi fără număr împrejuru-i înviez...
Glasul ei se-ntinde, creşte, repetat din stâncă-n stâncă,
Transilvania-l aude, ungurii se înarmez.
Oltule, care-ai fost martur vitejiilor trecute
Şi puternici legioane p-a ta margine-ai privit,
Virtuţi mari, fapte cumplite îţi sânt ţie cunoscute,
Cine oar' poate să fie omul care te-a-ngrozit?
Este el, cum îl arată sabia lui şi armura
Cavaler de ai credinţei, sau al Tibrului stăpân,
Traian, cinste a Romei ce se luptă cu Natura,
Uriaş e al Daciei, sau e Mircea cel Bătrân?
Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează.
Acest sunet, acest nume valurile-l priimesc;
Unul altuia îl spune; Dunărea se-nştiinţează,
Şi-ale ei spumate unde către mare îl pornesc.
Sărutare, umbră veche! priimeşte-nchinăciune
De la fiii României care tu o ai cinstit:
Noi venim mirarea noastră la mormântu-ţi a depune;
Veacurile ce-nghit neamuri al tău nume l-au hrănit.
Râvna-ţi fu neobsită, îndelung-a ta silinţă:
Până l-adânci bătrâneţe pe români îmbărbătaşi;
Însă, vai! n-a iertat soarta să-ncununi a ta dorinţă,
Şi-al tău nume moştenire libertăţii să îl laşi.
Dar cu slabele-ţi mijloace faptele-ţi sunt de mirare:
Pricina, nu rezultatul, laude ţi-a câştigat:
Întreprinderea-ţi fu dreaptă, a fost nobilă şi mare,
De aceea al tău nume va fi scump şi nepătat.
În acel locaş de piatră, drum ce duce la vecie,
Unde tu te gândeşti poate la norodul ce-ai iubit,
Câtă ai simţi plăcere când a lui Mihai soţie
A venit să-ţi povestească fapte ce l-a strălucit!
Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură
Ce un uriaş odată în războaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură,
Ne-ndoim dac-aşa oameni întru adevăr au stat.
...................................
Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite,
Însă triste şi amare; legi, năravuri se-ndulcesc:
Prin ştiinţe şi prin arte naţiile înfrăţite
În gândire şi în pace drumul slavei îl găsesc.
Căci războiul e bici groaznec, care moartea îl iubeşte,
Şi ai lui sângeraţi dafini naţiile îi plătesc;
E a cerului urgie, este foc care topeşte
Crângurile înflorite, şi pădur'le ce-l hrănesc.
..................................
..................................
Dar a nopţei neagră mantă peste dealuri se lăţeşte,
La apus se adun norii, se întind ca un veşmânt;
Peste unde şi-n tărie întunerecul domneşte;
Tot e groază şi tăcere... umbra intră în mormânt.
Lumea e în aşteptare... turnurile cele-nalte
Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jălesc;
Şi-ale valurilor mândre generaţii spumegate
Zidul vechi al mănăstirei în cadenţă îl izbesc.

Traian T. Coşovei - Moartea căprioarei

omagiu lui Nicolae Labiş


Arzi ca o flacără obraznică în faţa unei ploi
care nu se sfârşeşte.
Nu era sânge pe mâinile celor înfometaţi –
înarmaţi cu o secetă care, poetic, nu avea niciun înţeles.
Cu foamea, deveniseră fraţi
şi neştiute surori. Se bănuiau, se iubeau,
erau întrebători de carne şi sânge –
Cineva trebuia să omoare cina copilăriei
ca să mănânce!
Şi să ridice mâinile la cer: măcel, sau mister?

Esenţialitatea lor era carnivoră.

Cu focul stins în vatră, „inima şi rărunchii”:
iată înnobilarea masacrului.

Vin acasă. Printre resturi de mâncare,
nu găsesc casa.
Poate ghiftuirea de sine, autodevorarea
până la ultimul os.
Moartea căprioarei e desenată pe ziduri din carne de om:
singurătăţi şi pustietăţi care nu şi-au găsit la timp cuvintele
într-o lume care să rimeze cu zgomotul armei de vânătoare… 

Radu Gyr - Cavalcada

În freamăt lung de mare treapăt
pe armăsari de-aramă grea,
gonind s-ajungă pân la capăt,
înalţi, cu pumnul pe plăsea,
atâţia trec şi râd cum şchioapăt
în urma lor, pe gloaba mea.
În urma lor pe gloaba mea!
Galopul lor înghite poşte,
potcoava sfarmă cremenea,
sau scoală smârcuri să mă-mpoşte
cu smoala-i putredă şi rea,
căci m-au lăsat la zeci de poşte
în urma lor, pe gloaba mea.
În urma lor pe gloaba mea!
Nu-i poticneşte-n drum nici sete,
nici răni nu-şi spală la cişmea,
nici munţii nu le stau perete.
Eu cad în fiece vâlcea,
las zdrenţe-n fiece scaete,
julit mă urc pe gloaba mea.
În urma lor pe gloaba mea!
Şi cum merg cetele buimace
spre nicăieri, spre nimenea,
se-afundă goana în băltoace
şi cade primul frânt din şa.
Pe lângă şanţu-n care zace
eu trec la pas cu gloaba mea.
În urma lor pe gloaba mea!
Şi rând pe rând încep să cadă,
le sună zaua a tinichea,
eu n-am nici zale, n-am nici spadă,
dar cred într-un crâmpei de stea;
şi-n timp ce corbii vin să-i roadă
târâş mă urc pe gloaba mea.
'Naintea lor pe gloaba mea!

Ana Blandiana - O ţară e făcută şi din păsări

O ţară e făcută şi din păsări,
Din V-urile mari căzând spre sud
Rănite, alungate de frig
Şi de trădare,
Venind înapoi
Umilite de dor,
Lunecând pe toboganul cerului
Recunoscătoare

Streaşinei că nu s-a mutat
De pe vechiul pridvor.
O ţară e făcută şi din păsări,
Cum o biserica e făcută
Şi din viaţa de apoi.

Aurel Baranga - Fabula Modestiei

- "Dragul meu,
Îngaduie-mi
Sa-ti dau o povata:
Stii care e filozofia
În viata?
Sa-ti masori,
Cuminte,
Întinderea pasului,
Sa-ti cunosti,
Cu alte cuvinte,
Lungul nasului."

Ati fi banuit
Cine a rostit
Acest axiom savant?

Un elefant.

Iar istoria mi se pare
atât de fenomenala,
ca renunt la

MORALĂ.

Aurel Baranga - Fabula Disputei

Zise vântul catre mare:
"- Esti sarata,
Mi se pare."

Spuse marea catre vânt:
"- Nestatornic,
N-ai cuvânt."

Zise vântul: "- Ai rechini".
Spuse marea:
"- Si-alte vini?"

"Zise", "spuse", "vântul", "marea"...
Te apuca disperarea
Cu disputa lor,
Sterila,
Puerila,
Inutila...

Vi se pare ca

MORALA

Este cam anemica?
Va raspund ca e cum este
În orice polemica.