Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Matei Vișniec- Ora exactă

 


 

Pe strada pustie – calul şchiop şi tăcut

pe altă stradă din univers – eu însumi

tăcut şi înfricoşat

de piciorul meu, legată cu lanţ

marea bilă neagră cu ceas

 

în buzunarul meu de la piept

minutarul şi arătătorul

în buzunarele de la pantalon

cifrele opt, nouă şi zece, unu şi doi

 

celelalte cifre amestecate încâlcite

sălbatic în pălaria mea cadranul ceasului

învelit intr-un ziar vechi

îl ţin la subsoară

 

alte rotiţe arcuri mici pedale şi

zeci de suruburi pretutindeni uitate

prin manşete şi pe după curelele grele

pe sub cămaşa udă şi pe sub piele

 

calul trece pe una din străzi

eu pe altă stradă din univers

nu ne întâlnim niciodată

 

 

 

 

 

 

 

Matei Vișniec - I se topesc roțile în timpul mersului

 


 

Multă vreme am crezut că șinele de cale ferată

sunt urmele unui tren mai stîngaci

căruia i se topesc roțile în timpul mersului

 

ani de zile am așteptat

ca șinele de cale ferată din fața casei mele

să dispară, să se topească încet și ele

să fie luate de ploaie, să se scufunde în pămînt

 

dar nu, orașul este cel care s-a subțiat între timp

s-au evaporat acoperișurile, punctele cardinale s-au ciobit

a dispărut auzul din urechi și văzul din ochi

mințile ni s-au chircit și cuvintele ni s-au uscat pe limbă

 

nimeni nu-și mai amintește să fi văzut vreodată vreun tren

trecînd prin mijlocul orașului

iar dacă n-ar exista aceste două șine care nu duc nicăieri

nici n-am ști în ce direcție să ne tîrîm

 

Matei Vișniec - Fanteziile unui măr

 


 

Locuiam în miezul unui măr eram singur

vara citeam lungi poezii anonime

iarna ascultam înfiorat cum vântul

construieşte cuburi de aer pentru posteritate

 

mă lăsam copleşit de căldura dinlăuntru

închideam pleoapele şi realitatea

se dezbrăca sub pleoapele mele oarecum

ruşinată pe vremea aceea nimicul încă nu exista

 

în zilele ploioase încercam să-mi aduc aminte

de unele lucruri mai subtile

cum ar fi de plidă compoziţia universului

ori starea primului principiu

 

încercam să-mi aduc aminte de prima ploaie

şi de primul castan înflorit şi de prima încercare

a spiritului de a cugeta mai mult de o secundă

 

alteori când amurgul îşi trimitea razele

adânc prin coaja mărului până în pielea mea

subţiată de somn şi de aşteptare

mă gândeam la frumoasa Makta

singura mea imagine despre sublim

 

atunci cădeam în genunchi

acolo în miezul aromat şi roşu

zguduind mâna celui care

tocmai ducea mărul la gură.

Matei Vișniec - Convorbiri cu cîinele oraşului

 


 

Pe străzile oraşului cîinele oraşului

mă latră încet,

de ce latri la mine, îl întreb

sînt singur, îmi răspunde

şi mă cuprinde frica

 

să mergem să bem o bere

îi răspund

el rîde, îmi spune, eşti nebun?

ce-o să zică oraşul cînd ai să bei bere

cu cîinele oraşului?

 

eu mă înfurii şi strig: nu-mi pasă,

aşa să ştii, nu-mi pasă de oraşul tău,

îl detest, îl urăsc, sînt gata să-l arunc

în aer

 

de ce strigi la mine, mă întreabă

cîinele oraşului aproape plîngînd,

de ce strigi aşa de urît la mine?

 

sînt singur, îi răspund

şi mă cuprinde frica

Matei Vișniec - Despre istorie

 


 

Eu stau în faţa ferestrei mai fumez o ţigară

Istoria trece pe lângă mine

ţinându-şi sânii în palme

maşinile se opresc dintr-o dată

incendiind autostrada

magazinele sunt părăsite în grabă

în măcelării se face dintr-o dată linişte

 

fratele meu, infirm de picioare

singurul din familie care face gimnastică

se târăşte lângă mine

ce e, ce e, mă întreabă

nimic, zic eu

trece istoria

 

Bum, glontele lui Cesare Pavese

 

Pe data de 21 ianuarie mă gîndeam

la Ludovic al XVI-lea şi, bluf,

capul mare al regelui căzu

la picioarel mele

tot aşa în ziua de 28 august mă gîndeam

la Cesare Pavese şi, bum,

glontele lui Cesare Pavese trecu prin tîmpla

lui Cesare Pavese

 

sînt un om rău, dacă mă gîndesc la iarbă

ucigaşul apare brusc în faţa mea şi îşi şterge

cuţitul de ucigaş în iarbă

dacă mă gîndesc la cer şarpele iese

imediat din mare şi începe să zboare

 

eu mă întristez de toate acestea

şi nu mă mai gîndesc la nimic

şi atunci cu urlet

începe să se nască nimicul

şi să urce din adîncul lucrurilor

Matei Vișniec - Fereastra

 


 

Pasărea, mirată, înduioşată

şi-a luat gheara din burta mea

şi-a ridicat ciocul din gîtul meu

 

m-a lăsat acolo, în patul răvăşit

şi s-a învîrtit prin odaia mea

s-a izbit cu icnete de pereţii mei

 

după aceea a dat de fereastră

şi s-a gîndit mirată la fereastră

nu mai întîlnise niciodată o fereastră

 

ar fi trebui să-i spun fereşte-te

orice fereastră e perfidă şi înrăită, nu

poţi să ştii unde duce, încotro te aruncă

 

dar şi eu eram înrăit, uram pasărea

şi n-am scos un cuvînt, am lăsat-o

să-şi întindă aripile şi să se piardă în văzduh

Matei Vișniec - Acum ştiu de ce

 


 

Din buzunarele mortului s-au scurs

două fire subţiri de sînge

da, omul acesta îşi ţinea în buzunare

două păsări mici pe care le-a strivit în cădere

 

acum se ştie de ce omul acesta

îşi ţinea toată ziua mîinile în buzunare

ori de cîte ori se ducea în parc să se plimbe

umerii îi tremurau gîtul i se umplea de

sudoare

 

noi îl salutam el răspundea liniştit şi tandru

uneori mai schimbam cîte o vorbă

el, cu mîinile în buzunare, frămînta

gîtul celor două păsări

 

acum se ştie de ce omul acesta

nu-şi ridica niciodată pălăria acum

se ştie de ce întotdeauna

se temea de ploaie

 

 

Matei Vișniec - Campanie electorală

 


Domnule senator
grupul nostru de ziarişti
ţine să vă felicite călduros
pentru succesul pe care l-aţi avut
în campania electorală
şi vă roagă să-i acordaţi
câteva minute
mai întâi ne-ar interesa să ştim
ce este materia
şi câte forme de existenţă are
apoi am dori să cunoaştem
care este raportul dintre spirit şi corp
şi dacă infinitul
poate fi intuit în natură
iar la sfârşit dacă puteţi
spuneţi-ne câteva cuvinte
despre frunza de vişin

 

Matei Vișniec - Firimiturile care cad

 


 

Firimiturile care cad de la masa de lucru a poetului

fac uneori un zgomot asurzitor

se aud ţipete, bufnituri

o bătrână leşină pe trotuarul din faţa casei poetului

un om moare strivit sub o maşină ploioasă

 

de la masa de lucru a poetului

cad uneori firimituri enorme, inadmisibile

când poetul este obosit oraşul însuşi înnebuneşte

fântânile arteziene îngheaţă, tramvaiele se izbesc de ziduri

cuvintele însele devin mai rare, mai greu de înţeles

 

În faţa cuvântului linişte s-a făcut o coadă enormă

atenţie, nu va fi de ajuns pentru toată lumea strigă poetul

chiar şi în faţa cuvântului dragoste care s-a terminat de mult

mai aşteaptă câţiva ireductibili, câteva grupuri de turişti obosiţi

 

poate că aceste urme de sânge

duc la cuvântul singurătate, îşi spune poetul

ieşit el însuşi la o plimbare prin oraşul ciuruit de absenţe

poate că în faţa cuvântului om nu mai dau târcoale

decât câinii

 

Mircea Ivănescu- Despre înțelepciune

 


 

lui v înnopteanu nu-i place filozoful j paul sartre,
zice că e prea multă doxologie în el, prea multe
gerunzii cu liniuță, v înnopteanu preferă să asculte
cum pisicâinele lui face măr. (tră-
dează marele meu pisicâine benone
- spune v înnopteanu - o mai multă înțelegere
atunci când face măr, despre abstrusa alegere
a pro-jectului înainte decât hegelianul sartrone).
or, v înnopteanu l-a citit pe j p sartre cu sârg
și-a scos și citate, a fost chiar și în târg
să-și cumpere un creion cu vârf moale, să-și facă semne pe marginea cărții, așa că respingerea lui sartre după un bine gândit plan de argumente de către v înnopteanu este imaginea
seriozității însăși, pe care pisicâinele o mârâie liniștit.

Mircea Ivănescu - Așteptându-l pe tata Goriot mai bine să ne ducem întâi la bibliotecă

 


facem ca în piesele noastre - înclinăm

prisma această care e timpul lăuntric, așa cum noi
îi dăm preț - și ne desfacem în mai mulți, unii
adevărați - și, ca acela care voia astfel să-și economisească
drumul la țară - unde-l aștepta logodnica - ne gândim
să lăsăm eul nostru cel mai de preț - adevărat - să rămână,
asemenea unui gândac uriaș în pat - și alții să-i luăm
cu noi - căci acuma noi ne gândim să-i facem o vizită
de reprezentare - (lumea este reprezentarea mea - și asta
am înțeles-o noi pe scara pe care va trebui s-o urcăm acum, căci cu
adevărat îi vom face ei vizită) - și deci îl rugăm pe unul din noi să ne însoțească -și el acceptă, spunându-ne că va ști să ne prezinte în așa fel încât să o facă pe ea să surâdă - și el însuși surâde spunându-ne asta.


și deci mergem - preludiul e doar o singură frază, legănându-și încheierile peste chipuri,
vorbe, contururi, în care despre ea se vorbește, și ca în visele rele ne spune că
trebuie să străbatem alte coridoare, și alte încăperi, și alte glasuri au să ne spună ce se cuvine să facem să ajungem la ea, și să ajungem - (după ce am deschis atâtea uși încât dacă am fi într-un roman gotic ne-am spune că ne facem rondul - prin săli întunecoase, lăsând zăngănituri de lanțuri după noi, să o facem să iasă cu sfeșnicul în mână și
aurindu-i-se chipul ca o icoană cu îngerul care să mântuie de blestem clădirea asta în ruină a gândurilor noastre în care o ținem închisă - și atunci

acesta din noi care ne însoțește să-i răsară deodată alături de cercul de
aur
al lumânării - și ea să surâdă recunoscându-l).
și ea ne vine întru întâmpinare, și e
fața ei în aur iluminată - și ne surâde - și ne ridicăm ochii
spre ochii ei - (și, uite nu putem acuma să spunem
ce culoare are liniștea năpădindu-ne când ea ne privește,
și ne dă adevăr în lumina neștiută a privirilor ei). și e ca și cum am
atrage-o
într-o încăpere mai la o parte - și acolo ea să-și ridice
fața în lumină - și este de aur fața ei - și celălalt - adevăratul -
partea diavolească din noi - să se așeze confortabil pe masă,
și legănându-și picioarele să-i vorbească meșteșugărit - și ea, surâzând
abia, să-l privească - numai chinuitor de arareori lunecându-și
privirea spre noi - așa cum stăm la marginea cercului
pe care-l închipuie miniatura aceasta - sau dimpotrivă plimbându-ne
morocănoși printre dulapurile cu pătrate mici de vreme încremenită,
și mormăindu-i despre nici nu știm ce, încercăm să-i tragem privirile
către noi - și ea ascultându-l, și aici ne trezim, și se destramă
grăbit scena aceasta și rămânem descumpăniți privind doar lumina de
soare
peste un perete unde nu se răsfrâng răsfrângerile prismei pe care
nici nu ne mai e la îndemână să o aplecăm acuma.

Mircea Ivănescu- Sufletul romantic și întâlnirea cu poetul

 


minunat - el ne trimite o carte a înțelepciunii, unde sunt strânși laolaltă mai ales cei din generația a doua a căutătorilor noptatici - și dacă noi o deschidem, putem poate găsi explicația - și o deschidem - și citim că

fantasmagoriile vesele se risipesc treptat sub cerul imens înstelat -și stăm și ne gândim - și citim despre câinele care se purta
față de frumoasa egiptianca - spune acolo - cu o umilință dezgustătoare, dar
spionându-i toate gesturile, și bătându-și joc de ea când o vedea jucându-se cu păpușa

de cârpe - ca și cum ar fi fost prințul - și ne gândim iar
că grație acestei cărți atât de groase - și unde citim mai departe
că el îi scria, noaptea târziu de tot, că orice cuvânt trebuie să
se întrupeze, chiar și cuvântul iubirii - noi ne-am putea întrupa, nu în câine, ci în maimuță


acum de demult care să o urmeze peste tot pe denisa, să-i facă astfel pe ceilalți, privind-o, văzând o maimuță cum însoțește o făptură frumoasă, să se vădă ei însuși în urâțenia animalului ca într-o oglindă, unde spălandu-și tot ce este hidos în gândurile și poftele lor, să-și poată apoi ridica ochii limpeziți spre frumusețea simplă a denisei - și ajungem astfel pe o stradă noroioasă, unde sub cerul încețoșat, s-au risipit fantasmagoniile - și abia când ne întâlnim cu poetul care-și ascunde surâsul deopotrivă în mustață, ca și în batista mereu ridicată spre buze - ca în romanele sentimentale, unde sensibilii își tamponează mereu buzele, nările, cu batistele cu dantele scoase elegant din manșete - de abia atunci ne dăm seama, când îl vedem cum ne privește fără surpriză și chiar ne adresează
cuvântul, că denisa ne-a preschimbat, mergând alături de noi, din maimuță într-o făptură aproape omenească - pentru că denisa are puterea să
schimbe, să strângă iar la un loc orice fantasmagonie veselă, oricât de mărunt s-ar fi risipit o clipă înainte - și astfel o clipă ochii poetului ne văd alături de o făptură frumoasă, și el ne aude chiar și cuvintele neajungând să capete o altă întrupare decât a pianului pe care-l purtăm peste tot cu noi - asemenea lui wagner prin zăpezi -și acuma ne opintim să-l urcăm pe scările sufletești când ne oprim și noi la un loc.

 

Mircea Ivănescu- ieșirea din clișeu

 

însă atunci problema ar fi cum anume

să ne mișcăm în lăuntrul acesta - unde se poate, deopotrivă
înainta într-o parte, într-alta - și chiar înapoi -
căci roza sulfurilor în ținutul acesta sufletesc se desfoliază
în cele mai nebănuite îndreptări ale cailor
de la un loc, de la o clipă
la alte - mersul,
anevoios, printre trunchiurile nemișcate ale timpului
interior - și trosnesc sub pași vreascuri câte unui gând
răslețit de altă dată, acum numai o clipă zvâcnind
sub piciorul care își caută înaintarea - și pândesc
ochii mărunți din tufișuri - mersul acesta strivind
vorbe mai vechi, și căutând calea înspre afară - dincolo
de vorbele aruncate în spate, înainte, uscate, și peste care


treci -
să ieși așadar la lumină -ca într-o poveste cu care să închei rotirea unui an - într-o zi de aniversară -și deodată în lumină - (și povestea până atunci spunând despre o clipă sau alta - o dimineață, când ai intrat într-o cameră cu multe cărți, răspândite, și tânărul prieten ședea pe rezematoarea fotoliului - și îl ținea pe genunchi - ca pe un paj - pe copilul de atunci - și era soare în camere înalte, răsfrângându-se în cotoarele cărților, în rafturi, pe mese - și când a intrat el, te-a privit o clipă peste creștetul lui, acolo pândind de pe rezematoarea așezării în jilț - asta a fost atunci -și după amiază, cu alt soare, străveziu, peste lucruri într-o aceeași cameră - și acuma - o viață, întreagă, mai târziu - el așezat în fotoliul de atunci - prietenul tânăr numai o amintire - însă privirea aceeași - cântărindu-te -(și afară, apoi, lunecând, în lumina de seară, pe un alt cer, care să te atragă mai adânc încă) -(odată îți spunea, ridicându-și scurt ochii de pe cartea unde scria vorbe, pentru tine, - și privindu-te, "sunt absolut sigur că veți înțelege ce scrie aici" - (și tu apoi, pierzându-te în ocolurile printre trunchiuri ale vorbelor lui - urmărindu-le tot mai departe, până deodată, fără să știi cum, răzbind în lumină), în după amiaza de atunci era soare afară, lumină.

și lumina asta de toamnă, căpătând o clipă strălucirea soarelui izbucnind în valuri mărunte peste marea cea mare însăși cunoașterea, fie și numai străfulgerarea clipei, doar o adiere, ca o sfâșietoare adiere.

Eugen Ionescu – Un portret anecdotic al lui Brâncuși

 



L-am cunoscut personal pe Brâncuşi foarte tîrziu, în cei din urmă ani ai vieţii sale, la pictorul Istrati, al cărui atelier se afla în Impasse Ronsin, chiar în faţa celui al sculptorului, despărţit de o străduţă de un metru lăţime. „Cine-i Ionescu ăsta care scrie piese de teatru ?", îl întrebase Brâncuşi pe Istrati. „Adu-mi-l într-o seară, vreau să-l cunosc." Bineînţeles, admiram de multă vreme operele maestrului. Auzisem vorbindu-se şi despre om. Ştiam că era arţăgos, nu prea binevoitor, cicălitor, aproape crud. Ii alunga, acoperindu-i de injurii, pe negustorii sau colecţionarii care veneau să-l vadă pentru a-i propune să-i cumpere sculpturile. Îi îndepărta, ameninţîndu-i cu bîta, şi pe admiratorii sinceri şi naivi care-l supărau. Existau, totuşi, cîţiva rari privilegiaţi şi privilegiate pe care Brâncuşi, neputînd trăi mereu cu totul singur, îi primea şi îi răsfăţa: aceştia sau acestea erau invitaţi să ia parte la mesele lui, în acelaşi timp fruste şi rafinate, în alcătuirea cărora intrau un nemaipomenit iaurt pe care Brâncuşi îl pregătea el însuşi, varză crudă acrită, castraveţi săraţi, mămăligă şi şampanie, de pildă. Uneori, după desert, cînd era foarte bine dispus, Brâncuşi făcea o demonstraţie de dans al pîntecelui, înaintea vizitatoarelor sale care savurau cafeaua turcească. Am apucături rele. Acesta-i, fără îndoială, motivul pentru care nu sufăr relele apucături ale altora. Am şovăit îndelung pînă să mă duc să-l văd pe Brâncuşi: îmi era de-ajuns să-i contemplu operele, cu atît mai mult cu cît îi cunoşteam teoriile fundamentale, foarte adesea spuse celor ce-l ascultau, foarte des repetate  de ace
ştia. Mi s-a adus la cunoştinţă ura, dispreţul lui faţă de sculptura „biftaourilor", pe care-am numit-o astăzi sculptura figurativă, adică aproape toată sculptura cunoscută de la greci pînă în zilele noastre. Ştiam că-i era dragă formula asta şi că-i plăcea foarte mult s-o lanseze în capul oricui îl asculta. Pitorescul persoanei sale nu mă atrăgea în mod deosebit: nu mai voia să dea mîna cu Max Ernst pentru că acesta, susţinea Brâncusi, l-ar deochia şi pentru că l-ar fi făcut să cadă şi să-şi scrîntească glezna, uitîndu-se cu ură la el. Şi Picasso îl scîrbea pe Brâncusi, căci, după acesta din urmă, „Picasso nu făcea pictură, ci magie neagră", într-o seară de iarnă, mă dusesem în vizită la Istrati. Stăteam aşezaţi în tihnă în jurul sobei, cînd uşa se deschise. Brâncusi intră: un bătrînel de optzeci de ani, cu reteveiul în mînă, îmbrăcat în alb, pe cap cu o căciulă înaltă de blană albă, cu o barbă albă de patriarh şi, fireşte, „cu ochii sclipind de răutate", cum ne spune, aşa de bine zicala. Se aşeză pe un scăunel, îi fui prezentat. Se prefăcu că nu mi-a înţeles numele. Ii fu repetat, de două sau de trei ori. Apoi, arătîndu-mă cu capătul băţului:

— „Ce face la viaţa lui?"

— E autor dramatic ! răspunse Istrati, care-l prevenise totuşi.

 — „Ce e ?" întrebă iarăşi Brâncusi.

— „Scrie piese,... piese de teatru !" —

- Piese de teatru ?" se miră Brâncusi. Apoi, întorcîndu-se triumfal către mine şi privin-du-mă în faţă :

—„Eu, unul, urăsc teatrul. N-am nevoie de teatru. Mă doare-n cot de teatru !"

  „Şi eu îl urăsc şi mă doare-n cot de el. Doar ca să-mi bat joc de el scriu teatru. E singurul motiv" îi spusei. Mă privi cu ochiul lui de bătrîn ţăran şiret, surprins, neîncrezător. Nu găsi pe loc o replică destul de jignitoare. Reveni la atac după cinci minute :

— „Ce credeai despre Hitler ?" mă întrebă el.

— „N-am o părere despre treaba asta" răspunsei eu cu nevinovăţie.

— „A fost un om de ispravă !" strigă el, ca pentru a-mi arunca o sfidare. „Un erou, un neînţeles, o victimă !" Apoi, se avîntă într-un extraordinar, metafizic, confuz elogiu al „arianismului". Istrati şi soţia lui erau la pămînt. Eu nu mă urnii din loc. Ştiam că, pentru a-şi întărîtă interlocutorii, contrazicînd ceea ce credea că este gîndul lor, îşi manifestase, rînd pe rînd, cînd ura faţă de nazism, cînd cea faţă de democraţie, de bolşevism, de anticomunism, de spiritul ştiinţific, de modernism, de antimodernism şi aşa mai departe. Închipuindu-şi, poate, că avea de-a face cu un admirator naiv, lacom de cea mai neînsemnată dintre vorbele sale, ori dîndu-şi seama că nu va reuşi să mă scoată din sărite, Brâncusi renunţă. Se lansă într-un mare discurs, cum mă aşteptam, împotriva biftecurilor ; povesti amintiri, cum venise la Paris de pe malurile Dunării făcînd o mare parte din drum pe jos; ne vorbi şi despre ,,ioni", principii ale energiei cosmice care străbat spaţiul, şi despre care spunea că-i zăreşte cu ochiul liber, în razele soarelui. Se întoarse către soţia mea, îi reproşa cu asprime că nu poartă părul destul de lunq, apoi agresivitatea lui se linişti. Fu cuprins deodată de o bucurie copilărească, chipul i se destinse, se ridică, ieşi ajutîndu-se cu bastonul, lăsă uşa deschisă spre frig, reveni peste cîteva minute, cu o sticlă de şampanie în m
înă: nu ne mai purta pică, ne simpatiza. ' îmi fu dat, după aceea, să-l revăd pe Brâncusi încă de patru sau cinci ori înainte de moarte. După ce a fost în clinică pentru a-şi îngriji un picior rupt, nu şi-a mai părăsit atelierul. Avea un aspirator, ultim model, însă cînd se afla vreo femeie printre vizitatorii săi, profita ca s-o roage să-i măture atelierul, cu o mătură adevărată. Avea telefonul pe noptieră şi mai avea un sac plin cu pietricele. Cînd se plictisea prea tare şi dorea să sporovăiască cu vecinul lui, lua un pumn de pietre, îşi deschidea uşa şi le arunca în uşa vecinului ca să-l cheme: nu-i dădea prin minte să telefoneze. Era foarte aproape de sfîrşitul lui, cînd soţia şi fiica mea care avea unsprezece ani, se duseră să-l vadă. Stătea culcat, cu căciula lui de blană pe cap, cu bastonul la îndemînă. Soţia mea e încă foarte emoţionată la amintirea acestei ultime întrevederi. Zărind-o pe fiica mea, Brâncuşi fu cuprins de o mare emoţie. I-a ţinut, pe jumătate jucîndu-se, pe jumătate sincer, un discurs de dragoste. A lăudat-o că poartă părul lung, i-a lăudat mult ochii frumoşi. Bătrînul acesta cu barbă albă îispuse, duios, ţinînd-o de mină : „Logodnica- mea mică, te aşteptam dintotdeauna, sînt fericit că ai venit. Vezi tu„ eu sînt acum foarte aproape de bunul Dumnezeu. Nu trebuie decît să întind mîna să-l prind." Apoi a destupat o şampanie ca să sărbătorească logodna. S-ar fi putut crede că Brâncuşi e un artist primar» instinctiv, rustic. Opera lui, în acelaşi timp elementară şi subtilă, este expresia unei gîndiri artistice (şi prin. asta, filozofică) infinit de lucidă, elaborată, profundă. Arta lui este expresia unei viziuni creatoare foarte intelectualizate. Creaţie, totuşi, în primul rînd. Cu totul lipsit de ceea ce se numeşte „cultură"; la distanţă ide ceea ce se ia drept „viaţa intelectuală a unei epoci" şi care nu este decît sau expresia ei livrescă, Brâncuşi era totuşi, pe de altă parte, incomparabil mai cultivat decît oamenii de litere, „gînditorii", pionii ce-şi agaţă pe piepturi brevetul de „intelectual" şi nu înţeleg nimic din el, aiuriţi cum sint de lozincile, simple sau complexe, pe care le iau drept adevăruri sau drept cugetări de-ale lor, personale. Brâncuşi era cu mult mai puternic decît toţi Doctorii. Era cunoscătorul cel mai informat despre problemele artei. Asimilase întreaga istorie a sculpturii, o dominase, o depăşise, o respinsese. o regăsise, o purificase, o reinventase. Degajase din ea esenţa. Desigur, am ajuns în acest secol să redescoperim esenţa picturii. Poate că am ajuns aici prin aproximări succesive, prin eliminarea, una după alta, a impurităţilor, a apicturalului. A fost o muncă izvorîtă dintr-o gîndire, mai degrabă exterioară, a unor pictori care erau în acelaşi timp critici privind operele altora şi ajungînd la puritate prin ştergere cu guma, prin abstracţie, fără să ajungă întotdeauna să surprindă pictura în esenţa ei, aşa cum Brâncuşi surprinsese esenţa sculpturii. A fost, în orice caz, pentru pictură, un drum lung presărat de greşeli, pe care, adeseori, descoperirile se făceau la noroc, cu ce se nimerea sub puşcă, încercînd, la

întîmplare, cînd o direcţie, cînd alta. Şi a fost, mai ales, rezultatul eforturilor unui mare număr de pictori, două sau trei generaţii de artişti, amestecînd precizia cu imprecizia. N-au existat imprecizii şi nici tatonări la Brâncuşi: înaintarea operei sale este de o siguranţă perfectă. In sine însuşi şi singur şi-a găsit el propriile modele, arhetipurile sculpturale. A fost vorba la el de o concentrare, de o purificare lăuntrică. El a privit şi în afară: nu tablouri, nu statui, ci arbori, copii, păsări în zbor, cerul sau apa. El a ştiut să surprindă ideea mişcării îndepărtînd orice realism particular în favoarea unui real universal. Arta lui e adevărată; realismul poate să nu fie; cu siguranţă, el este mai puţin adevărat. Nu atelierele maeştrilor, ci propria sa gîndire, experienţa sa personală a fost şcoala lui Brâncuşi: ceilalţi nu l-au ajutat. Cred că i-a privit pe ceilalţi cu o foarte mare neîncredere. S-a vorbit despre Brâncuşi ca despre unul dintre creatorii unei sculpturi nonfigurative. Brâncuşi susţinea că nu e nonfigurativ. Într-adevăr, nu era. Operele lui sînt figuri esenţiale, imaginile concrete ale unor idei, expresia unui real universal antiabstract. Nimic nu e mai concret decît pasărea sa în zbor, formă dinamică palpabilă a dinamismului. Rodin a putut exprima mişcarea dînd unui anumit corp, membrelor sale, atitudinile sugestive ale unei desfăşurări în spaţiu. Era ceva încă legat de particular. Brâncuşi s-a eliberat de orice particularism, după cum s-a eliberat şi de orice psihologism, pentru a ajunge la esenţele concrete. O direcţie importantă a picturii nonfigurative reuşeşte să exprime temperamentul pictorului, individualitatea, patetismul, subiectivitatea sa. Putem deosebi deci un tablou de altul după neliniştea particulară a celui ce l-a pictat, nelinişte oare a devenit limbajul însuşi al pictorului. Opera lui Brâncuşi exprimă numai idei şi forme sculpturale. Ştim că poezia lui Mallarme sau a lui Valery era o reflecţie asupra poeziei. în mare parte, sculptura lui Brâncuşi este şi o reflecţie despre sculptură ; în acelaşi timp, o metodă pur sculpturală de a gîndi lumea, tradusă în forme şi linii de forţă vii. Antipsihologică, arta lui Brâncuşi este de o obiectivitate absolută: ea exprimă nişte evidenţe pe care nu poţi să nu le admiţi, nişte evidenţe sculpturale dincolo de alegorie. Voinţa de a nu ceda ispitei sentimentalismului a apărut foarte repede la Brâncuşi, ca şi dezgustul său faţă de anecdotă sau de interpretare. Înţeleg de ce nu putea să-i placă teatrul.

în cele dinţii opere ale sale, capul lui Laokoon, de exemplu, îndeosebi exactitatea detaliilor îl preocupă,, mai degrabă decît expresia durerii, care nu se evidenţiază mai puţin, dar o face indirect: în al său „nud" de bărbat (studiu pentru concursul de diplomă final de la BelleArte „realismul" său este atît de deplin încît pare inuman, prin indiferenţa lui totală faţă de psihologia personajului sculptural ; acelaşi lucru pentru „Ecorşeu", unde nu apare decît preocuparea lui pentru cunoaşterea corpului, urmărită cu un fel de cruzime obiectivă, abia ironică. Incepînd din 1907 (în Rugăciunea sa), ceea ce rămîne din afectivitate dispare datorită stilizării, oarecum bizantine, care transpune, integrează sentimentalitatea. La prima vedere, „Oul" seamănă destul de mult cu ,,nou-născutul" în scutecele sale. Din 1910, „Pasărea Măiastră" a depăşit, de mult, în miraculos, pasărea realistă, nemiraculoasă ; ne mai putem da seama, poate, urmînd etapele simplificării sale, că Oul are ca punct de plecare pe noul-născut; putem urmări şi stilizările diferitelor „Domnişoare Pogany", pentru a ajunge la etapa ultimă, care este o îndrăzneaţă, feerică transfigurare, însă curînd, în măsura în oare stilul este, oricum, anecdotă, Brâncuşi va depăşi stilizarea pentru a ajunge la un limbaj de dincolo de limbaj, de dincolo de stilul însuşi. Şi totul va fi fost o ţîşnire din izvoarele profunde ale fiinţei sale, o serie de revelaţii continue extraconştiente, surprinse printr-o luciditate, o conştiinţă, o exactitate, o putere intelectuală care fac din Brâncuşi contrariul unui Rousseau-Vameşul. Contemplînd, în puritatea ei, „Pasărea în spaţiu", sîntem uimiţi de acuitatea viziunii sculpturale; ne mirăm de simplitatea ei şl ne mirăm de asemenea de faptul că n-am putut vedea ceea ce este evidenţa însăşi. Foarte surprinzătoare, de necrezut, aceste sinteze : folclor fără pitoresc, realitate antirealistă;
dincolo de figurativ ; ştiinţă şi mister ; dinamism în împietrire ; ideea devenită concretă, făcută materie, esenţă vizibilă; intuiţie originară, dincolo de cultură, de academie, de muzee.

Apărut în „Le Musee de Poche".

 

Eugen Ionesco – Portretul lui Caragiale 1852—191

 



Născut în 1852, în împrejurimile Bucureştilor, I. L. Caragiale a scris excelente povestiri şi citeva piese de teatru care au „revoluţionat" teatrul românesc, uşor de revoluţionat, deoarece, ca să zicem aşa, nu exista. De fapt, el l-a creat. Prin valoarea comediilor de moravuri şi de caractere, scrise, din păcate, într-o limbă fără circulaţie mondială, I. L. Caragiale este, probabil, cel mai mare dintre autorii dramatici necunoscuţi. Scîrbit de societatea timpului său, după ce şi-a agravat dezgustul denigrînd-o, în întreaga sa operă, cu violenţă şi luciditate, talent şi umor, I. L. Caragiale profită de o moştenire tîrzie pentru a se expatria la sfîrşitul vieţii sale la Berlin, unde muri în 1912, la şaizeci de ani şi cinci luni. Refuzase, în ianuarie al aceluiaşi an, să se întoarcă la Bucureşti pentru cele cîteva zile
necesare sărbătoririi oficiale a celor şaizeci de ani ai săi şi a carierei sale, căci, întrucît îşi înjurase compatrioţii, aceştia sfîrşiseră prin a-l admira. I. L. Caragiale i-a dojenit, în opera sa, pe comercianţi, administraţia, pe politicieni: învinuirile lui erau îndreptăţite, fireşte.

Întrucît I. L. Caragiale frecventase, în tinereţea sa, un club politic şi literar conservator sub egida căruia îşi publică primele sale două comedii (O noapte furtunoasă şi Conu' Leonida faţă cu reacţiunea), reprezentate
respectiv în 1879 şi 1880, unii au vrut să vadă în acest autor un duşman al liberalismului, al democraţiei. Nu era adevărat decît în parte. Mai tîrziu, Caragiale fu prietenul intim al creatorului mişcării socialiste româneşti şi participă la manifestaţii socialiste. În comedia sa cea mai importantă (O scrisoare pierdută, jucată în 1883), I. L. Caragiale atacă, cu aceeaşi obiectivitate în vehemenţă, pe conservatori ca şi pe liberali. S-a profitat de acest fapt pentru a descoperi în opera sa simpatii socialiste, tendinţe revoluţionare. Lucrul acesta e poate exact, pentru bunul motiv că, neexistînd guvernare socialistă, nu avea de ce să-i poarte pică. în realitate, pornind de la oamenii vremii lui, Caragiale este un critic al omului oricărei societăţi. Ceea ce îl particularizează este virulenţa excepţională a criticii sale. Într-adevăr, omenirea, aşa cum ne este înfăţişată de acest autor, pare a nu merita să existe. Personajele sale sînt nişte exemplare umane în aşa măsură degradate, încît nu ne lasă nici o speranţă. Într-o lume în care totul nu e declt batjocură, josnicie, numai comicul pur, cel mai nemilos, se poate manifesta. Principala originalitate a lui Caragiale este că toate personajele sale sînt nişte imbecili. închipuiţi-i pe omuleţii lui Henry Monnier împinşi mai în adînc, scufun-dîndu-se cu totul în iraţionalitatea cretinismului. Aceşti antropoizi sociali sînt lacomi şi vanitoşi: lipsiţi de inteligenţă, ei sînt, dimpotrivă, uimitor de şireţi; ei vor să „parvină"; sînt moştenitorii, beneficiarii revoluţionarilor, ai eroilor, ai iluminaţilor, ai filozofilor care au răsturnat lumea cu gîndirea lor, sînt rezultatul acestei răsturnări. Trebuie desigur să profite cineva de ea. Ceea ce e deprimant este că înseşi ideile, văzute prin acest haos intelectual, se degradează, îşi pierd orice semnificaţie, în aşa măsură încît, în cele din urmă, oameni' şi ideologii, totul e compromis. Caragiale nu ia lucrurile uşor şi se află foarte departe de un Feydeau, al cărui geniu constructor îl are de altfel, sau de un Labiche, cu care are totuşi, poate, afinităţi de tehnică formală. Spirit naturalist, el şi-a ales personajele din lumea de fiecare zi, dar ni le-a dezvăluit în esenţa lor profundă. El a făcut din ele nişte tipuri, nişte modele: lumea a fost obligată să le admită existenţa. Toată lumea putea să vadă, în miniştrii ţării, pe prefectul care-şi încalcă datoria din "O  scrisoare pierdută”; în deputaţii bîlbîiţi, pe avocatul conservator din aceeaşi piesă; în ziariştii cu mintea confuză, pe poetul din ”Noaptea furtunoasă”; în micii rentieri, pe conu' Leonida.

Văzute mai de aproape, şi mai întîi în înfăţişarea lor locală, lucrurile devin şi mai grave. La ieşirea dintr-un ev mediu balcanic ce se prelungise în provinciile româneşti pînă la mijlocul secolului trecut, ţara intra, dintr-o dată, în plină Europă liberală. Reforme rapide dădură acestei naţiuni o nouă structură socială; o clasă burgheză se constituia, în întregime; micul burghez, negustor îmbrăcat în uniforma gărzii civice, apărea, identic cu confratele lui francez, cu micul-burghez universal, însă şi mai prost. Cît despre burghezia superioară, ea nu părea deloc deosebită de cea mică. Ignoranţa ei era mai complexă. Neînţelegînd nimic din evoluţia istoriei, cîteva dintre aceste personaje, cele mai puţin fericite, aveau totuşi ambiţia de a înţelege ceva din ea, fără să reuşească : şi acest efort mental, recăzînd, istovit, în gol, ni-l înfăţişează Caragiale, în greoaia lui strălucire. Eroii lui Caragiale sînt nebuni după politică. Sînt nişte cretini politicieni. În aşa măsură, încît şi-au deformat limbajul cel mai cotidian. Ziarele sînt hrana întregii populaţii: scrise de nişte
idioţi, ele sînt citite de alţi idioţi. Deformarea limbajului, obsesia politică sînt atît de mari încît toate actele vieţii se scaldă într-o bizară elocvenţă, alcătuită din expresii tot atît de sonore pe cît de minunat de improprii, în care cele mai rele nonsensuri se acumulează cu o bogăţie inepuizabilă şi servesc la justificarea, nobilă, a unor acţiuni incalificabile: prietenii sînt trădaţi „în interesul partidului”; înşelată de amantul ei, o femeie îi aruncă în faţă cu vitriol pentru că „are o fire republicană"; se „iscăleşte cu curaj" un denunţ anonim, trimis ministrului conservator; eşti falsificator pentru binele patriei; vrei să fii deputat din dragoste pentru „ţărişoara mea"; faci parte din toate regimurile pentru că eşti „imparţial" ; nu dai posturi decît „fiilor Naţiunii"; descoperi că un individ deocheat e vrednic de interes „pentru că e de-ai noştri"; numai un copil al Naţiunii „are dreptul să fie decorat, căci decoraţiile sînt făcute din sudoarea poporului"; trebuie trimişi la ocnă „toţi cei ce mănîncă poporul"; o mică rebeliune locală „este un mare exemplu pentru  Europa întreagă care e cu ochii aţintiţi asupra noastră"; prefectul care nu vrea să-şi dea sprijinul unui candidat de deputat „suge sîngele poporului"; „Papa — iezuit, aminteri nu-i prost" ; Leonida vrea o eîrmuire care ar da pentru „fieştecare cetăţean... cîte o leafă bună pe lună" şi sub care „nimeni să nu mai aibă drept să-şi plătească datoriile". Există şi marile principii: „Iubesc trădarea, dar urăsc pe trădători"; „un popor care nu merge înainte, stă pe loc" ; „oricare popor, oricare'ţară îşi are faliţii săi... Numai noi să n-avem faliţii noştri !". Distanţa dintre un limbaj pe cît de obscur pe atît de elevat şi şiretenia meschină a personajelor, dintre politeţea lor ceremonioasă şi necinstea lor funciară, adulterele groteşti ce se amestecă cu toate acestea, fac ca în cele din urmă acest teatru, mergînd dincolo de naturalism, să devină absurd-fantastic. Niciodată stăpînite de un sentiment de culpabilitate, nici de ideea vreunui sacrificiu, nici de vreo altă idee („de vreme ce avem un cap, la ce ne-ar sluji inteligenţa", se întreabă ironic Caragiale), aceste personaje cu conştiinţa uimitor de liniştită sînt cele mai josnice din literatura universală. Critica Societăţii capătă astfel la Caragiale o ferocitate nemaipomenită. În cele din urmă ne dăm seama că nu principiile noilor instituţii sînt combătute de Caragiale ci reaua credinţă a reprezentanţilor lor, ipocrizia diriguitoare, dezgustătoarea prostie burgheză, toate nişte cauze care au făcut ca maşinăria democratică să se strice, ca şi cum ar fi fost sabotată, înainte de a fi putut să funcţioneze, iar noua societate să fie descompusă înainte de a fi compusă; totul se prăbuşeşte în haos. I. L. Caragiale nu ne spune că vechea societate era mai bună. El nu crede aşa ceva. El gîndeşte că aşa este „societatea". Totul trebuie mereu refăcut. Autorul, în ce-l priveşte, se spală pe mîini (şi-a interzis întotdeauna să facă altceva decît artă pentru artă) şi se retrage în străinătate, unde nu va reuşi niciodată să cunoască îndeajuns oamenii pentru ca ei să-i devină la fel de insuportabili ca şi cei pe care i-a cunoscut prea bine la el acasă. ” pg.153-156

(Eugen Ionesco, Note și contranote)