Născut în 1852, în împrejurimile Bucureştilor, I. L. Caragiale a scris
excelente povestiri şi citeva piese de teatru care au „revoluţionat"
teatrul românesc, uşor de revoluţionat, deoarece, ca să zicem aşa, nu exista.
De fapt, el l-a creat. Prin valoarea comediilor de moravuri şi de caractere,
scrise, din păcate, într-o limbă fără circulaţie mondială, I. L. Caragiale
este, probabil, cel mai mare dintre autorii dramatici necunoscuţi. Scîrbit de
societatea timpului său, după ce şi-a agravat dezgustul denigrînd-o, în
întreaga sa operă, cu violenţă şi luciditate, talent şi umor, I. L. Caragiale
profită de o moştenire tîrzie pentru a se expatria la sfîrşitul vieţii sale la
Berlin, unde muri în 1912, la şaizeci de ani şi cinci luni. Refuzase, în
ianuarie al aceluiaşi an, să se întoarcă la Bucureşti pentru cele cîteva zile
necesare sărbătoririi oficiale a celor şaizeci de ani ai săi şi a carierei
sale, căci, întrucît îşi înjurase compatrioţii, aceştia sfîrşiseră prin a-l
admira. I. L. Caragiale i-a dojenit, în opera sa, pe comercianţi,
administraţia, pe politicieni: învinuirile lui erau îndreptăţite, fireşte.
Întrucît
I. L. Caragiale frecventase, în tinereţea sa, un club politic şi literar
conservator sub egida căruia îşi publică primele sale două comedii (O noapte
furtunoasă şi Conu' Leonida faţă cu reacţiunea), reprezentate
respectiv în 1879 şi 1880, unii au vrut să vadă în acest autor un duşman al
liberalismului, al democraţiei. Nu era adevărat decît în parte. Mai tîrziu,
Caragiale fu prietenul intim al creatorului mişcării socialiste româneşti şi
participă la manifestaţii socialiste. În comedia sa cea mai importantă (O
scrisoare pierdută, jucată în 1883), I. L. Caragiale atacă, cu aceeaşi
obiectivitate în vehemenţă, pe conservatori ca şi pe liberali. S-a profitat de
acest fapt pentru a descoperi în opera sa simpatii socialiste, tendinţe
revoluţionare. Lucrul acesta e poate exact, pentru bunul motiv că, neexistînd
guvernare socialistă, nu avea de ce să-i poarte pică. în realitate, pornind de
la oamenii vremii lui, Caragiale este un critic al omului oricărei societăţi.
Ceea ce îl particularizează este virulenţa excepţională a criticii sale. Într-adevăr,
omenirea, aşa cum ne este înfăţişată de acest autor, pare a nu merita să
existe. Personajele sale sînt nişte exemplare umane în aşa măsură degradate,
încît nu ne lasă nici o speranţă. Într-o lume în care totul nu e declt
batjocură, josnicie, numai comicul pur, cel mai nemilos, se poate manifesta.
Principala originalitate a lui Caragiale este că toate personajele sale sînt
nişte imbecili. închipuiţi-i pe omuleţii lui Henry Monnier împinşi mai în
adînc, scufun-dîndu-se cu totul în iraţionalitatea cretinismului. Aceşti
antropoizi sociali sînt lacomi şi vanitoşi: lipsiţi de inteligenţă, ei sînt,
dimpotrivă, uimitor de şireţi; ei vor să „parvină"; sînt moştenitorii,
beneficiarii revoluţionarilor, ai eroilor, ai iluminaţilor, ai filozofilor care
au răsturnat lumea cu gîndirea lor, sînt rezultatul acestei răsturnări. Trebuie
desigur să profite cineva de ea. Ceea ce e deprimant este că înseşi ideile,
văzute prin acest haos intelectual, se degradează, îşi pierd orice
semnificaţie, în aşa măsură încît, în cele din urmă, oameni' şi ideologii,
totul e compromis. Caragiale nu ia lucrurile uşor şi se află foarte departe de
un Feydeau, al cărui geniu constructor îl are de altfel, sau de un Labiche, cu
care are totuşi, poate, afinităţi de tehnică formală. Spirit naturalist, el
şi-a ales personajele din lumea de fiecare zi, dar ni le-a dezvăluit în esenţa
lor profundă. El a făcut din ele nişte tipuri, nişte modele: lumea a fost
obligată să le admită existenţa. Toată lumea putea să vadă, în miniştrii ţării,
pe prefectul care-şi încalcă datoria din "O scrisoare pierdută”; în
deputaţii bîlbîiţi, pe avocatul conservator din aceeaşi piesă; în ziariştii cu
mintea confuză, pe poetul din ”Noaptea
furtunoasă”; în micii rentieri, pe conu' Leonida.
Văzute
mai de aproape, şi mai întîi în înfăţişarea lor locală, lucrurile devin şi mai
grave. La ieşirea dintr-un ev mediu balcanic ce se prelungise în provinciile
româneşti pînă la mijlocul secolului trecut, ţara intra, dintr-o dată, în plină
Europă liberală. Reforme rapide dădură acestei naţiuni o nouă structură socială;
o clasă burgheză se constituia, în întregime; micul burghez, negustor îmbrăcat
în uniforma gărzii civice, apărea, identic cu confratele lui francez, cu
micul-burghez universal, însă şi mai prost. Cît despre burghezia superioară, ea
nu părea deloc deosebită de cea mică. Ignoranţa ei era mai complexă.
Neînţelegînd nimic din evoluţia istoriei, cîteva dintre aceste personaje, cele
mai puţin fericite, aveau totuşi ambiţia de a înţelege ceva din ea, fără să
reuşească : şi acest efort mental, recăzînd, istovit, în gol, ni-l înfăţişează
Caragiale, în greoaia lui strălucire. Eroii lui Caragiale sînt nebuni după
politică. Sînt nişte cretini politicieni. În aşa măsură, încît şi-au deformat
limbajul cel mai cotidian. Ziarele sînt hrana întregii populaţii: scrise de
nişte
idioţi, ele sînt citite de alţi idioţi. Deformarea limbajului, obsesia politică
sînt atît de mari încît toate actele vieţii se scaldă într-o bizară elocvenţă,
alcătuită din expresii tot atît de sonore pe cît de minunat de improprii, în
care cele mai rele nonsensuri se acumulează cu o bogăţie inepuizabilă şi
servesc la justificarea, nobilă, a unor acţiuni incalificabile: prietenii sînt
trădaţi „în interesul partidului”; înşelată de amantul ei, o femeie îi aruncă
în faţă cu vitriol pentru că „are o fire republicană"; se „iscăleşte cu
curaj" un denunţ anonim, trimis ministrului conservator; eşti falsificator
pentru binele patriei; vrei să fii deputat din dragoste pentru „ţărişoara
mea"; faci parte din toate regimurile pentru că eşti „imparţial" ; nu
dai posturi decît „fiilor Naţiunii"; descoperi că un individ deocheat e
vrednic de interes „pentru că e de-ai noştri"; numai un copil al Naţiunii
„are dreptul să fie decorat, căci decoraţiile sînt făcute din sudoarea
poporului"; trebuie trimişi la ocnă „toţi cei ce mănîncă poporul"; o
mică rebeliune locală „este un mare exemplu pentru Europa întreagă care e cu ochii aţintiţi
asupra noastră"; prefectul care nu vrea să-şi dea sprijinul unui candidat
de deputat „suge sîngele poporului"; „Papa — iezuit, aminteri nu-i
prost" ; Leonida vrea o eîrmuire care ar da pentru „fieştecare cetăţean...
cîte o leafă bună pe lună" şi sub care „nimeni să nu mai aibă drept să-şi
plătească datoriile". Există şi marile principii: „Iubesc trădarea, dar
urăsc pe trădători"; „un popor care nu merge înainte, stă pe loc" ;
„oricare popor, oricare'ţară îşi are faliţii săi... Numai noi să n-avem faliţii
noştri !". Distanţa dintre un limbaj pe cît de obscur pe atît de elevat şi
şiretenia meschină a personajelor, dintre politeţea lor ceremonioasă şi
necinstea lor funciară, adulterele groteşti ce se amestecă cu toate acestea,
fac ca în cele din urmă acest teatru, mergînd dincolo de naturalism, să devină
absurd-fantastic. Niciodată stăpînite de un sentiment de culpabilitate, nici de
ideea vreunui sacrificiu, nici de vreo altă idee („de vreme ce avem un cap, la
ce ne-ar sluji inteligenţa", se întreabă ironic Caragiale), aceste
personaje cu conştiinţa uimitor de liniştită sînt cele mai josnice din
literatura universală. Critica Societăţii capătă astfel la Caragiale o
ferocitate nemaipomenită. În cele din urmă ne dăm seama că nu principiile
noilor instituţii sînt combătute de Caragiale ci reaua credinţă a
reprezentanţilor lor, ipocrizia diriguitoare, dezgustătoarea prostie burgheză,
toate nişte cauze care au făcut ca maşinăria democratică să se strice, ca şi
cum ar fi fost sabotată, înainte de a fi putut să funcţioneze, iar noua
societate să fie descompusă înainte de a fi compusă; totul se prăbuşeşte în
haos. I. L. Caragiale nu ne spune că vechea societate era mai bună. El nu crede
aşa ceva. El gîndeşte că aşa este „societatea". Totul trebuie mereu
refăcut. Autorul, în ce-l priveşte, se spală pe mîini (şi-a interzis
întotdeauna să facă altceva decît artă pentru artă) şi se retrage în
străinătate, unde nu va reuşi niciodată să cunoască îndeajuns oamenii pentru ca
ei să-i devină la fel de insuportabili ca şi cei pe care i-a cunoscut prea bine
la el acasă. ” pg.153-156
(Eugen
Ionesco, Note și contranote)
