Gheorghe Sion - Poetului Gr. Alexandrescu, fostul Arhivar al Statului
Iată un poet ce tace
Şi nici versuri nu mai face!
Şoarecii de la arhivă
I-au ros pana cea activă,
Ş-altă pană nu găseşte
Ca să scrie de trăieşte.
(hexagramă)
Gheorghe Sion - Limba românească
Mult e dulce şi frumoasă
Limba ce-o vorbim,
Altă limbă-armonioasă
Ca ea nu găsim.
Saltă inima-n plăcere
Când o ascultăm,
Şi pe buze-aduce miere
Când o cuvântăm.
Românaşul o iubeşte
Ca sufletul său,
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu.
Fraţi ce-n dulcea Românie
Naşteţi şi muriţi
Şi-n lumina ei cea vie
Dulce vieţuiţi!
De ce limba românească
Să n-o cultivăm?
Au voiţi ca să roşească
Ţărna ce călcăm?
Limba, ţara, vorbe sfinte
La strămoşi erau;
Vorbiţi, scrieţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!
Gheorghe Sion - Cenzorul meu
Domnul cenzor, om de treabă,
Întâlnindu-mă-ntr-o zi :
« Sionaş, glumind mă-ntreabă,
Ce ai tu a-mi bănui ?
Poate foarfeca-mi nu-ţi place
Unde ştie-a ciocârti ?
Dar eu, dragă, n-am ce-ţi face ;
Aşa lucruri dacă scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.
Ştiu că-n ţară-s multe rele
Care cer a se-ndrepta !
Ştiu că patimele-s grele
Pentru biata muza ta :
Ştiu că de negustorie
Orice post îţi pare-a fi.
Dar s-o scrii e nebunie,
Şi de-aceste dacă-i scri,
Frate, nu poţi tipări.
Ştiu că-n ţară nedreptatea
Este-un rău nevindecat,
Şi că toată răutatea
Este-n oamenii de stat.
Ştiu că toată ţara plânge ;
Dar nu-i chip de a gândi.
Trebuie să curgă sânge…
Şi de sânge dacă-i scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.
Satire de vrei a face,
Trebuie să te cumpăneşti ;
Ştii că multor nu le place
Unde-i doare să-i loveşti.
Pe judecători ce pradă
De te-i pune-a biciui,
Intru eu cu ei în sfadă,
Şi de dânşii dacă-i scri,
Nu-ţi dau voie a tipări.
Despre drepturi siluite
Despre rele trebi de stat,
De hoţii meşteşugite
Ce se fac neîncetat ;
N-ai nici un cuvânt a spune ;
Nu ai drept a le lovi,
Trebui să le iei de bune,
Căci oricum dacă vei scri
Nu-ţi dau voie-a tipări.
Fă sonete, scrie ode
Pentru domni, pentru boieri :
Scrie orice despre mode,
Despre coarne sau muieri.
Ciocoism şi umilire
Predică cât vei pofti ;
Şi atunci cu mulţămire,
Orice fleacuri dacă-i scri,
Îţi dau voie-a tipări. »
(1845)
Leo Butnaru - Concomitenţă
Nimeni nu se poate trezi înaintea lui Dumnezeu
a cărei clipită de aţipire este exact cea de trezire.
Aurel Baranga - Fabula moralei
Într-o noapte,
De vis,
Diafană,
Pe un lac,
Sub tremur de lună,
Pluteau împreună
O raţă
Şi o lebădă wagneriană.
- “Uită-te la ea, ce îngâmfată”,
Şopti raţa înciudată.
“Dacă stai şi te socoţi bine,
Ce diferenţă între ea şi mine?
Aceleaşi pene
Şi acelaşi cioc,
Ce mai calea-valea,
A avut noroc,
Arză-o-ar focu’ s-o arză,
Vedea-o-aş pe varză!”
E şi în istoria asta
O socoteală,
Deşi cam strâmbă
Şi
Cam
MORALĂ:
Dacă nu poţi să urci,
Măcar să bârfeşti şi să spurci.
Romulus Vulpescu - Speisekarte pour five-o\'clock tea. Experiment gastronomic
Cvas, chefir, caimac, smântână,
frişcă, jintiţă, zer, lapte:
gros, chişleag, iaurt, prins, acru;
îngheţate: vafe, cupe,
ice, marojnoe, casată,
glace, pe băţ, gelato, cremă,
pagotó, parfait, dondurma,
garapiña, mantecado;
limonade: oranjadă,
coca, ţitronadă, pepsi,
suc, sirop, sorbet, sangría,
hidromel, orjad, fructola,
mied, salep, nectar, socadă,
mursă, chisăliţă, bragă;
ceai, infuzie, tizană:
chimen, rozmarin, ienupăr,
romaniţă, coriandru,
mintă, izmă, sunătoare,
muşeţel, cruşín, roiniţă,
odolean, melisă, nalbă,
siminoc, soc, tei, sulfină;
capuţiner, şvarţ, cacao,
şocoladă, casanova,
mazagran, cafea: espresso,
moka, inka, filtru, neagră,
ness, turcească, zaţ, cicoare,
malţ, marghiloman, orzoaică,
surogat de nechezol.
Alivenci, brânzoaice, bálmoş,
baclavá, bezele, bretzeli,
blamangele, bulzi, brioşe,
biscuiţi, budinci, buşeuri,
cataíf, covrigi, crochete,
călţunaşi, corăbioare,
cozonac, colivă, crémeş,
chec, profiterol, pateuri,
flan, gogoşi, ghisman, ruladă,
cranţ, minciuni, găluşti, fursecuri,
melci, mascote, macaroane,
mucenici, pogaci, piroşte,
pandişpan, picromigdale,
prăjituri, plăcinţi, pişcoturi,
pizza, poale-n brâu, saleuri,
merdenele, pască, tarte,
savarină, uscăţele,
ştrudele, sarailie,
tort, trigoane, turtă-dulce,
tăiţei cu brî' cu la',
dóboş, lángoş, vargabéleş.
Áfine, agrişe, -agude,
ananas, banane, -alune,
aguridă, arahide,
chitre, cantalupi, caise,
coacăze, căpşuni, cireşe,
corcoduşe, bob, curmale,
dude, lúbeniţe, pepeni,
fragi, fistic, harbuji, granate,
alămâi, gutui, măline,
grep, năut, măceşe, mure,
mac, moşmoane, mandarine,
nuci, migdale, mere, piersici,
pere, prune, portocale,
rodii, smeură, smochine,
zarzăre, susan, scoruşe,
roşcove, stafide, struguri,
vişine, compot de perje.
Şnaps, ambrozie, holercă,
cidru, basamac, must, bere,
tescovină, maraschino,
anason, absint, vişnapuri,
pipermint, vutci, curação,
drojdie, coniac, poşircă,
spirt, vin, ţuică, secărică,
gin, vinars, rachiu, prăştină.,
vurt, trăscău, lichior, grog, bitter,
şliboviţă, afinată,
şpriţ, şampanie, amalfi,
punci, vermut, rom, carcalete,
pálincă, mişmaş, mastică,
zaibăr cu sifon sau borvis.
Bígi-bígi, acadele,
caramele, ciucalată,
cuişoare, scorţişoară,
chitonag, tetreá, bomboane:
acrişoare, dulci, fondante,
de colivă şi de tuse,
gogoroane, mostochine;
lăptişor de matcă, miere,
gem, betel, rahat, jeleuri,
colofan, halva, cofeturi,
fagure, şerbet, praline,
miambal, drajeuri, dropsuri,
marţipan, magiun, melasă,
malţ, peltea, sugiuc, lentiscă,
pastă de pistil, povidlă,
pervedea, tahân, alviţă,
zahăr: vanilat, tos, pudră,
cándel, căpăţână, cubic,
zăhărel cu zaharină
şi-un picuţ de marmeladă.
(1993)
din volumul Versuri (1995)
Romulus Vulpescu - Carte poştală 1
Sus, lângă Turnul Alb, e gri,
E rece, vânt şi ud.
Jos, cerul Tâmpei se-nnegri
Şi nu există Sud.
Braşovul fără tine-i mort,
E sumbru, rău, urât.
Biserici negre-n suflet port
Şi orgi dogite-n gât.
Contemplu-n cimitirul grec
Un nume brâncovan.
Şi-aş vrea să plec, nu pot să trec,
Şi te aştept în van.
N-am să revin, n-ai să revii:
Munţi mici, munţi mici şi trişti...
Nu mai există oameni vii:
Tu - singură - exişti.
din volumul Arte & Meserie (1979)
Romulus Vulpescu - Gynecultură
E o fată
Cultivată
De prietenii ei
Cultivatori
Amatori
De femei.
Ea are pentru lei
Un cult
Aproape ocult.
Ei o preţuiesc mult
- Şi cu temei -
Fiindcă le seamănă.
Şi toţi seamănă
Idei:
Bob cu bobi,
Snob cu snobi.
Zisa postură
- Nostimul hobby -
Tare-i desfată,
Drept care, fată
O adevărată
Cultură:
Microbii.
(1963)
Romulus Vulpescu - Carte poştală 2
Stau într-o cafenea la Târgu Mureş
Şi beau cafea.
Oraşu-i trist, ostil, semeţ şi gureş,
Cu lume rea.
N-am timp, n-am bani, n-am inimă, n-am chef
Să mai scriu versuri:
În fiecare prost presimt un şef
Şi întrevăd demersuri.
Abandonat de tine, trag tutun
Şi mi-e cam silă,
Că-n barbă - aborigenele văd un
Semn de prăsilă.
Cum m-aş scula voievodal, drept, dac,
Într-un scurt iureş,
Întreagă cafeneaua praf s-o fac
La Târgu Mureş...
din volumul Arte & Meserie (1979)
Romulus Vulpescu - Acteon
Se-nstrună curcubeul - arc ud de plaoie - peste
Jilave râpi albastre cu nourii jivine:
Îl prind cu muşchi elastici şi cu vânjoase vine,
Din tolbele luminii smulg lung săgeţi celeste,
Cutezăor ţintind spre slavă-n văgăuni
Pe unde doarme ziua, la umbră, Ursa Mare:
În parcul înserării, cometelor-păuni
Le voi abate zborul spre altă constelare,
Să scapere din zaua splendídului penaj
Împrăştiaţi luceferi în jerbe fără număr:
Apoi, zvârlindu-mi blana ursoaicei peste umăr,
A arcului centură trecând după grumaji,
Şi plin de colb de astre - deci, pulberi ce scânteie -
Să-mi spăl sudoarea frunţii în undele lactee.
Romulus Vulpescu - Homo Sapiens
Bag seama că acum iar bate ceasul
să mă retrag a doua oară-n peşteri:
să trag la gura grotei noastre scunde
o lespede puternică, de-o tonă,
şi să-ncep iar să zgârii în pereţi
gravuri neo-rupestre-n alb şi-n negru
(policromia ne-a rămas afară).
E drept, are să pută-ngrozitor
două-trei ere încă-a hoit de homo!
Dar ce frumos luceşte în ştiinţă
- după un alt cuaternar istoric -
albitul osuar al unui trib...
Afară, dinozaurii ţestoşi
prind să-şi ascută creasta carapacei
de pavăza de gresie-a intrării.
16 ianuarie 1969)
Romulus Vulpescu - Epitalam
Anotimp de iubire al apelor lungi
sunând toropit şi prozodic în maluri,
când plouă cu astre-ostenite de vârstă,
întoarse în mâluri primare de fluvii...
Bogatele trupuri de carne lichidă
cu vinele verzi - somnoroase tulpine de lintiţi;
artere submerse - liane de nuferi clorotici;
nervoase vibrări de unde subţiri şi foşnite,
imensă-ncordare de fibre foind:
iuţi păstrăvi, plevuşcă futilă, bibani melancolici,
şi somnii placizi - acuaticii muşchi răscoliţi;
crap matur, viclean - o, monstruos biceps al deltei!
Periodic răstimp al apelor calme,
cu mari înfloriri germinale de icre:
maci roşii şi negre lalele - pretexte vitale;
şi sălcii sumare-aşteptând despletite
fecunda plecare-a polenului - ploaie
întoarsă în mâluri primare de fluviu...
Plastic şi lin, căprioare-fecioare-ngenunche
să soarbă mult-nobilul filtru de dragoste.
Boncăluiesc lizierele codrilor umbrei:
cerbi rămuroşi aşteaptă ceremonia primitivă.
Omul coboară spre mare, delungind malul drept,
stârnind prelungi îmbrăţişări de buruieni şi de floare.
Femeia urcă spre izvoare, mângâind malul stâng,
sărutând prelung nupţiale verbine, şi iarba, cu tălpile goale.
Izvoarele pleacă din munte spre marile golfuri,
adună - din plantele sterpe, din luturi fertile -
ostrovul, beat de miresme, ce-aşteaptă
perechea pornită să-l caute.
Steaua polară e veşnic deasupra:
aceeaşi,
singură.
(1959)
Romulus Vulpescu - Trist amor
Închis prin odăiţe adânci şi suferinde,
Îmbrăţişăm - spre ziuă - pe câte-un pat îngust,
Femei adolescente dar mature la bust,
Privat de-ale iubirii repere şi merinde.
Stătea un aer jilav, şi rar, şi fără gust,
Trăgând brumate pleoape de abur pe oglinde:
Şi ceas de ceas, un cinic destin părea că vinde
La un mezat de silă un inedit din Proust.
Înţepeniţi în cripta urâtei necropole
- Un habitaclu umed cu două seci busole -
N-aveam măcar de pază, o spadă între noi
Spre-a interzice puntea pe care n-o poţi trece.
...Şi ne priveam cu ochii deschişi,rotunzi şi goi,
Simţind cum ne-mpietreste, treptat, o ură rece.
Romulus Vulpescu - Duminica de ieri
Aprind ţigara şi te-aştept să vii
Pe-o bancă de pe stradă, la amiază:
Secundele acestea argintii
Se scutură ca verbele-ntr-o frază.
Foşnesc şoptit - vecini cu vântul - plopii
Şi degetele-mi vântul le resfiră...
E-o linişte de umbră când te-apropii,
Şi mâna mea vibrează, şi e liră.
Ni-s paşii mici şi rari, porniţi spre gară
Peronul despărţirii să-l refuze:
În părul tău mai e un rest de vară,
Dar - vineţie - toamna-ţi stă pe buze.
Se-mbracă-n demnitate regiunea:
Duminica de ieri şi-a scos coroana.
Săruturile tac. Zi tristă lunea.
Rămas-bun, ochi. Rămas-bun, târg. Rămâne rana.
Romulus Vulpescu - Testament
Ştiind că studiat voi fi în şcoală
Şi clasic voi ajunge (abia mort),
La port şi-n vorbă-s grav, grav mă comport,
Svârl mici biografii pe-un colţ de coală
Şi-s vesel când prevăd cu cât efort
M-o comenta un critic-din-greşală
Găsind că-n orice strofă e-o scofală:
Nu dau pe glosa lui măcar un ort!
Las operele-mi - toate - în ediţii
Cu textul integral ne variétur:
N-am chef ca peste ani neisprăviţii
Pe barba mea să-şi cumpere-acareturi
Şi să petreacă-n Franţa o vacanţă
Cu-o scórie-n doi peri din nu ş'ce stanţă.
(23 iunie 1956)
Romulus Vulpescu - Telefon
Odaia ta - pustie de bărbat -
Cu husele penumbrei de vacanţă,
Şi uşa,-n care n-are rost să bat,
Şi patul - m-au uitat cu siguranţă.
Mi-a mai rămas un singur sclav,fidel
într-un regat ucis de intrigi sumbre:
La glasul tău,fac din exil-apel
Să mă evoce,muzical,din umbre,
Dar cifrul de semnale sună-n gol:
A timp oprit şi gri ce ne desparte...
Complice cu-al absenţei protocol,
Mai pică de pe-un raft,murind,o carte.
Ironic,telefonul-ferm,lucid,
Deşi trădat - doar el mai înţelege
Că,imbrancindu-mi episodu-n vid,
în alt culcuş,încoronezi alt rege.
Mai stăruie un miros de tutun,
Răcit în amintiri şi în dantele:
Şi sun nebun,inoportun,sun,sun
Dar nu se-ating de receptor nici ele.
El,totuşi,pătimaş,tot cheamă lung,
Mecanic,ritmic,a sfârşit de lume,
înnebunit că - aparat şi ciung -
Mâini n-are : când revii,să te sugrume.
Romulus Vulpescu - Infatuare
Îmi sunt contemporan - şi mi-e de-ajuns:
Întregul paradis în mine-ncape.
Nu-mi pot fi întrebare, nici răspuns,
Dar, uneori, simt că-mi sunt prea aproape.
N-am decât vârsta gândurilor mele,
Nu pot îmbătrâni decât c-un vis;
În mâini port un buchet de asfodele
Şi-n ochi - un ev de fum şi-un zeu ucis.
Pot foarte bine să rămân închis
Şi să mă zbat între oglinzi rebele,
Multiplicat în orice gând proscris,
Murind la fel în orişicare piele...
Doar uneori, cum mă răsfrâng în ape,
Dar nu-mi pot fi-ntrebare, nici răspuns,
Pricep - când paradisul stă să-mi scape -
Că-mi sunt contemporan de nepătruns.
1968
Nichita Stănescu - Artemis
Tigrii sunt zvelţi, fiindcă-i iubeşte ea.
Ea e Artemis! Ea poate, ea ştie.
Palisandrii se-nchină cu umbră grea
când trece şi sună sandaua ei vie.
Ea-şi ţine inima în trupul meu
şi coama şi-o ţine în ramuri.
E arcul ei vertical curcubeu!
De degete-i flutură flamuri.
Ea e Artemis! Vorbeşte când vrea
Tace când vrea, ca delfinii.
Ea vede zigzaguri numai de stea
şi gândeşte ca iarba, în linii!
Ea-şi tine timpul în reci nisipuri
dintr-o clepsidrã de noapte-zi.
Dacă vrea ea, pe chip, şapte chipuri
ca ale mele-i pot străluci !
Romulus Vulpescu - Cavalerii orelor
Cavalerul orei de zori
Vibrează sub solzi:
Cerul n-a mai sădit sori,
Lumina sună din corzi.
Cavalerul orei de ceară
Stoarce mierea din stelele coapte,
Cu umbre de paloş măsoară
Cozile Căii de Lapte.
Cavalerul orei de vis,
Tăvălit în ape de var,
Adoarme - cum i s-a prezis -
La cel mai albastru hotar.
Cavalerul orei de somn,
În platoşa caldă de smalţ,
Pe ţara de plumb este domn,
Dar pierdu de la piept un smarald.
Cavalerul orei de moarte
Ridică degetele de aur:
Metalele cupelor sparte
Se-ntorc în teluric tezaur.
Cavalerii orelor pleacă
Egali, către zodii de taină:
Poate cel cu mantaua săracă
Să-ţi prindă ora neştiută de haină.
(1953)
Romulus Vulpescu - Upanişad sau Tratat despre echivalenţe
Frunzele în ramuri? Prizoniere.
Libere să freamăte? Părere.
Liberă e frunza doar spre toamnă;
Libertatea clipei o condamnă
La căderea liberă, pe drumul
Consumat înspre pământ şi tumul.
De iluzii, veşted se desparte
Liberă o clipă,-n zbor: în moarte.
(1964)
Romulus Vulpescu - Destin
Noi ne iubim pe paturi de-mprumut
Pe-o canapea îngustă,fără pernă
Crezând că aventura de-un minut
Devine lesne "dragoste eternă".
Noi ne iubim pe scenă,-ntr-un decor:
Pe-un sac-umplut cu paie-dintr-o piesă
Eu par un ceas truver,rătăcitor,
Tu eşti o ora magică prinţesă.
Sperăm cu disperare amândoi
Că ni-e deajuns o-mbrăţişare-n fugă
Şi că statutul nostru de eroi
Nu poate-apoteoza să-i distrugă.
Noi ne iubim visându-ne-n secret
Perechea pasionată şi celebră
Trăind în moarte, fără de regret,
Un scurt şi iluzoriu act de febră.
Noi ne iubim...dar cuplu consacrat,
Culcat calm,în culcuş fără alarme,
Am deveni doar într-un simplu pat
În care-am învăţa şi cum se doarme.
Gheorghe Tomozei - Bibliotecile fericite
Şi eu vă spun că am văzut
biblioteci fericite
cu turnuri de cărţi răsărinde
din mlaştini de covoare
cu ogive închipuind uriaşi crini amnezici,
cu tâmple de icoane.
Halebarde păzeau stranele de lemn
lustruite de bărbi înţelepte. Firidele
erau pline cu sextante şi lunete astrale
iar îmbrăcăturile vechilor tomuri
încă mai duhneau a sânge animal
bine încopciate în buloane de-argint
şi în broboanele pietrelor rare.
Am văzut biblioteci fericite
cu cărţi din care creştea iarba,
cărţi de apă, de piatră şi naftă,
cărţi volatile şi carnivore, cărţi
din care ieşeau locomobile şi
ghilotine, cărţi în care Romeo şi Iulia
chiar se iubeau tăvălind cinstitele,
uriaşe in-folii, cărţi-arce
pline de lighioane (girafe-ntre ele)
cărţi bolnave cu teribile răni putrefaote
şi cărţi tămadă.
Cărţi în care e frig, în care ninge,
în care se surpă cascade
cărţi ghiftuite cu cadavre de cai,
prăzi de războaie şi imperatori,
cărţi scrise de îngeri pe cartilagii florale,
cărţile tiranilor, cu litere împuşcate
şi, grozăvie! cărţi scrise chiar de poeţi
ba, încă şi mai mult, scrise cu poeţi
(trupuri mumificate, miniaturizate
de vraci niponi şi aduse la proporţiile
lăcustei; strivite-apoi printr-un tertip
al tipografilor-călăi dintr-un alt veac,
cel viitor), cărţi friabile, gata să se rupă
la cel mai mic pipăit, împăroşate,
cu genele câte rămân în ipsosul cald
la facerea măştii mortuare (vezi Eminovici M.),
pline de alge strivite şi ieftine cerneluri.
Există şi asemenea cărţi în ospiciile
bibliotecilor fericite; cu pielea coperţilor
toată numai fisuri, numai riduri şi cearcăne,
cu transpiraţie de mahorcă stătută,
cărţi îmbrăcate în coji de pâine
şi-n mâl fecundat de insecte vorace.
Adesea ele sunt tipărite în sticlă vulgară
şi se vede prin ele şi-atinse se sparg;
alteori sunt tipărite pe ploaie
ori pe cărămizi de pământ. Poeţii
încep prin a scrie cu mormintele lor
şi sfârşesc înainte de propria naştere,
nevăzuţi, neştiuţi. Ei îşi mănâncă tomurile
de le e foame, de le e sete îşi beau scrisa,
cu cărţile lor fac copii, cu ele se-mbracă
stârnind dezgust şi mirare în
bibliotecile fericite..
În bibliotecile în care cartea de gresie
întrece preţul cărţii de smarald iar cartea
de salcie desfide cartea-lotus.
Eu am văzut biblioteci fericite.
Gheorghe Tomozei - Ierbar de nervi
Beau apă
din palmele sparte de piroane.
Beau din aer
ca dintr-un râu din care încă nu s-au scos
peștii.
Tinerețea mea? Cartus
pierdut în iarbă.
Muzica? Ceva deasupra morții.
Pictura? Muzică-n asceză.
Dragostea? Floare afazică.
Beau
un vin răspicat.
Lumina-ngreunată de morți neștiute
o umple ploaia – ca un tipar de bani.
Nu-mi voi trăda
solitudinea.
Veniți să vedeți noaptea
cu ochii mei de un verde antic,
încredințați-vă acestor două mâini
cu care conviețuiesc,
lăsați-vă striviți de cartea mea
care e un ierbar
de nervi!
Nichita Stănescu - Scurtă baladă
Numai fereastra ta nu se stinge, nu.
Singură sus, lângă cer, orbitoare,
ca un ochi mă fixează când trec
bolnav de vini imaginare.
Numai arborii tăi nu-şi pierd în iarnă
frunzele verzi, pieritoare,
când trec cu ninsoarea sub ei
bolnav de vini imaginare.
Nici câinele tău schelălăind printre maşini,
cel cu patru picioare,
nici el nu mă latră când trec
bolnav de vini imaginare.
Nici faptul că exist şi tu o ştii
nici faptul că sunt, nu te doare,
când invizibil mă agăţ de cuvinte
bolnav de vini imaginare.
Hai judecă-mă, hai pedepseşte-mă cu nepăsarea ta, oarecare,
din ce în ce cum sunt mai bolnav
de vini imaginare.
Ana Blandiana - De dragoste
Nu mă lăsa, aşază-mi-te-alături
Şi ţine-mi capul strâns să nu tresar
Când somnul bont la care-s condamnată
Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar;
Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa
Cum ţii să nu se verse un potir
Şi pune-ţi gura peste gura mea:
Inspiră ţipătul care-l expir,
Să nu se-audă hohotul de plâns
Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;
Îmbrăţişează-mă să nu mă smulgă
Valul de spaimă care creşte-n jur
Şi duce totul, şi în urma lui
Rămâne doar moloz şi ghilimele,
Şi se chircesc bolnave şi se sting
Şi soarele şi celelalte stele...
Ana Blandiana - Cântec de miner tânăr
Azi am plutit, iubito, pe ape mari albastre,
Cămaşa de pe mine, iubito, poţi s-o storci,
Şi m-am gândit pe ape la inimile noastre,
Dar m-ai strigat - tu poţi oricând să mă întorci! -
Şi-am revenit din apele albastre,
Şi ca dovadă - uite-un pumn de scoici.
Azi am umblat, iubito, prin mari şi-adânci păduri,
Îmi sfâşiară haina potecile ascunse.
Şi m-am gândit prin codri la ochii noştri puri,
Dar m-ai strigat - şi-n mine chemarea ta pătrunse;
Şi m-am întors din marile păduri,
Şi ca dovadă - iată-un pumn de frunze.
Azi m-am pierdut, iubito, prin straturi mari de timp
De pe obraz tu şterge-mi, iubito, anii bine,
Mi se părea-n milenii cu tine că mă plimb,
Dar m-ai strigat - şi glasul ţi-ajunse greu la mine
Şi m-am speriat că n-o să-ajung la timp,
Şi-am prins să-mping mormanele de timp
Spre viitor - şi iată-mă la tine.
Ana Blandiana - Intoleranta
Sunt slabă, probabil. Şi ochii mi-s slabi.
Nu deosebesc culorile intermediare.
Pentru că se lasă iubită de crabi
Mi-e scârbă de mare.
Nu trec de hotarul albastru un pas
De teamă că n-o să mai ştiu să mă-ntorc,
Ca viermele-n mătase m-am retras
Şi puritatea-n jurul meu o torc.
Vreau tonuri clare,
Vreau cuvinte clare,
Vreau muşchii vorbelor să-i simt cu palma,
Vreau să-nţeleg ce sunt, ce sunteţi,
Delimitând perfect de râs sudalma.
Vreau tonuri clare
Şi culori în stare pură,
Vreau să-nţeleg, să simt, să văd,
Prefer acestei fericiri ambigue
În totul clar îngrozitorul meu prăpăd.
Vreau tonuri clare,
Vreau să spun "fără-ndoială",
Să nu mă îndoiesc cu toate c-aş avea răgaz,
Urăsc tranziţia, mi se pare trivială
Adolescenţă strălucind de coşuri pe obraz.
Sunt slabă? Ochii mei sunt slabi?
Voi fi ridicolă în continuare?
Pentru că se lasă iubită de crabi,
Mi-e scârbă de mare.
Ana Blandiana - Câteva puncte
Fericirea este asemenea
Unui tablou pointilist:
Mici puncte colorate
Fără legătură între ele,
Reuşind uneori să însemne ceva,
Alteori nu,
Reuşind să transmită
Doar fiorul unei întrebări
Incomplete
Căreia nu ştii ce să-i răspunzi
Pentru că nu înţelegi ce întreabă,
Nu înţelegi decât intensitatea întrebării
Căreia îi lipsesc câteva puncte...
din volumul Refluxul sensurilor, Humanitas 2004
Ana Blandiana - Eclipsa
Renunţ la milă greu ca la un viciu,
Cu milă sunt drogată de copil.
Alb înstelată de ridicol plâng
Lângă fricos, lângă învins, lângă umil.
Îi plâng pe proşti şi proştii mă înving,
Surâzători sub steaua mea sterilă.
De gingăşie tot mai mult mă-ntunec
Şi pier de umanism şi milă.
Înduioşate mâini întind să mângâi
Fiare gonind spre mine hămesite,
Şi-mi pare rău că n-o să mai sărut
Şi botul care mă ucide.
Nici n-am trăit spre-a nu jigni pe nimeni,
Mi-au prins în ţărnă rădăcini genunchii,
Şi-mi trece viaţa încercând să-mi cresc
La capetele aripilor unghii.
Din volumul Călcâiul vulnerabil, 1966
Ana Blandiana - Întâlnire
Nu te speria.
Va fi atât de simplu totul
Că nici nu vei înţelege
Decât mult mai târziu.
Vei aştepta la început
Şi numai când
Vei începe să crezi
Că nu te mai iubesc
Îţi va fi greu,
Dar atunci voi pune
Un fir de iarbă să crească
În colţul ştiut al grădinii,
Să ajungă la ţine
Şi să-ţi şoptească:
Nu va speriaţi,
Ea este bine
Şi va aşteaptă
La celălalt capăt al meu.
Ana Blandiana - Dacă vrei să nu te mai întorci
Daca vrei să nu te mai întorci
Fereşte-te de mătrăgună
Ea-mi fură seara glasul
Şi plânge cu el
Din urmele tălpilor tale;
Dacă vrei să mă uiţi
Ascunde-te de lună
Iţi va aminti
Cum am mers prin lumina ei
Cu picioarele goale;
Dacă vrei să pleci
Ascunde-te de ploaie,
Fereşte-te de ninsoare,
Dacă vrei să mă uiţi
Nu te apropia de mare,
Înconjură marea,
Nu te-arăta sub zborul păsărilor,
Fugi
De sălciile cu pletele prelungi,
Până vei gasi locul unde te
Aşteaptă uitarea
De tot ce-i viu ascunde-te.
O, dar dacă vrei să pleci
Daca vrei să mă uiţi,
Nu încerca să mori,
Mai ales nu încerca să mori
Ştiu să cobor ca într-o fântână
Prin flori...
Marin Sorescu - Singur
Mi-e frig în cămaşa asta
De litere
Prin care intră uşor
Toate intemperiile.
Vântul prin a,
Lupii prin b,
Iarna prin c,
Şi eu încerc să-mi apăr măcar inima
Cu un titlu mai gros,
Dar mă îngheaţă frigul care intră
Prin toate literele.
Mi-e urât în cămaşa asta
De litere
Prin care intră uşor
Respiraţia şi bătăile inimii.
Prin a,
Prin b,
Prin c,
Alfabetul este plin de mine
Pentru o clipă.
Ana Blandiana - La Paris
La Paris, la colţ de străzi,
Cireşele cresc în lăzi;
Strugurii afuzalii
Cresc de-a dreptul în cutii;
Piersicile, nici n-ai crede,
Cresc ascunse în şervete;
Şi-ascultaţi-mă pe mine,
Merele cresc în vitrine.
Prunele cresc pe cântar,
Pepenii în galantar,
Fragile, în mare grabă,
Cresc de-a gata din tarabă,
Şi alunele sadea
Cresc în bar, de sub tejghea.
Un plictis de zile mari:
Nici albine, nici bondari.
Dar, în schimb, nimic de zis,
Pe-orice stradă din Paris,
Orice câine, cât de mic,
Creşte-n coadă un covrig.
Nina Cassian - Platonism
Iată că-ţi pun parafa de sfîrşit
chiar ţie, mare iubire, mare iubire…
Taraful a plecat, paharele s-au golit,
şi-am rămas în patul nupţial, fără mire.
Se vede că nu mi-a fost dat
decît schimbul inelelor, ploaia, oftatul…
Se vede că nu mi-a fost dat să cad în păcat
lîngă trupul tău, mult sărutatul.
Vulturul dragostei care ne purta peste-abis
cerea carne mereu.
Dar Făt-Frumos
nu şi-a tăiat coapsa pînă la os –
şi-am căzut amîndoi pe pămîntul deschis.
Aşa e legenda, amintită destul.
Vulturul ţipă şi-acum, nesătul!
Emil Brumaru - Ce tînără şi veselă erai
Ce tînără şi veselă erai
Îmi aminteai de îngerii din rai
Cumplit de albi şi de frumoşi trecînd
Cum numai razele subţiri prin gînd
De-abia întrezărită te pierdeam
Ascunsă după cîte-un fruct rotund pe-un ram
Şi nu puteam să mi te-apropii iar
Cu braţu-ntins ciuntit de minutar
Ci aşteptam şi iarăşi mă rugam
Pîn’ se-nchegau izvoarele sub ram
Din care blînd şi din amurg ţîşnit
Să-ţi soarb-un cerb bătrîn trupu-nflorit...
Din volumul Rezervaţia de îngeri, Humanitas, 2013
Nichita Stănescu - Sunt un om viu
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce în ce mai bună
despre viaţă.
Mă cutremură diferenţa dintre mine
şi firul ierbii,
dintre mine şi lei,
dintre mine şi insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine şi numere,
bunăoară între mine şi 2, între mine şi 3.
Am şi-un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mişcările aproape perfecte ale cerului.
Şi-o rană întâmplătoare la mâna
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înţelegere
pe care-o am pentru Ulise – şi
admiraţia ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aş putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi place să râd, deşi
râd rar, având mereu câte o treabă,
ori călătorind cu o plută, la nesfârşit,
pe oceanul oval al fanteziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a şti,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ţi priveşti
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău, vechi,
pe care l-ai rătăcit
şi nici măcar un anunţ, dat
cu litere groase,
nu-ţi oferă vreo şansă
să-l mai regăseşti.
Îmi desfac papirusul vieţii
plin de hieroglife,
şi ceea ce pot comunica
acum, aici,
după o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacţii,
e un poem închinat păcii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalţă
ca pe nişte trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ şi-n pietre şi în schelării
Umbră de mi-aş ţine-o doar o clipă pironită,
s-ar şi umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung, iubito,
lasă-l aşa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
şi Eufrat.
Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964
Radu Gyr - Rondelul unei plecări
De veacuri plec, de veacuri pleci,
Noi toţi şi-o singură poveste.
Şi-am strâns atâtea lumi sub ţeste
Şi-am despuiat biblioteci.
Şi toate tainele celeste
Le-am calculat în cifre reci.
De veacuri plec, de veacuri pleci,
Noi toţi şi-o singură poveste.
Noi toţi, şi soarele pe creste,
Noi toţi, şi luna pe poteci,
Noi toţi, şi noaptea care este...
Noi toţi şi-o singură poveste,
De veacuri plec, de veacuri pleci.
Adrian Păunescu - Visul copilului mic
Deasupra mea vin oameni
Cu chipuri monstruoase,
Mă-mbracă, mă dezbracă
Şi mă hrănesc cum vor,
Nu văd nimic prin pâcla
Ce s-a lăsat pe case,
Nici forţă n-am să-i sfărâm,
Mi-e interzis să zbor.
Nu e decât o ceaţă
De alb pe ziduri joase,
Nici degetul în gură
Nu-mi mai permit să-l duc,
De groază şi slăbire
Tot sufletu mi-aş coase,
De-o piatră grea din munte,
Sau de un cuib de cuc.
Deodată, în tăcerea
De dimineaţă deasă,
O creatură-nceată
Mă ia din locul meu,
Alunecând în neguri,
Cu mine-n jos se lasă;
Icoana se destramă
Sub un atac ateu.
Rămân legat pe câmpuri,
Se-aude-n zare ţipat,
O mână-n sus mă duce
Spre cuplul părintesc
Şi, prin lumina lumii,
Cu greierat de scripet,
Adorm udat de lacrimi,
Visând că-ncep să cresc.
Din volumul "Ascuns în toate", Editura AAP, 2000
Romulus Vulpescu - În fiecare zi
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seama că, în loc,
Rămâne un deşert de disperare.
Ne amăgeşte lenea unui vis
Pe care-l anulăm cu-o şovăire;
Ne reculegem într-un cerc închis
Ce nu permite ochilor s-admire;
Ne răsucim pe-un aşternut posac,
Însinguraţi în doi, din laşitate,
Minţindu-ne cu guri care prefac
În zgură sărutările uzate;
Ne pomenim prea goi într-un târziu,
Pe-o nepermis de joasă treaptă tristă:
Prea sceptici şi prea singuri, prea-n pustiu,
Ca să mai ştim că dragostea există.
În fiecare zi, ne batem joc
De păsări, de iubire şi de mare,
Şi nu băgăm de seama că, în loc,
Rămâne un deşert de disperare.
Adrian Păunescu - Despărţire în flori
La sărbătoarea florilor de măr,
când drumul cere paşii să se-aştearnă,
acum ne despărţim într-adevăr
precum ne promisesem asta iarnă.
La sărbătoarea focurilor mari,
când toată lumea văruie de Paşte,
din viaţa mea începi să şi dispari,
fiinţa mea abia te mai cunoaşte.
La sărbătoarea soarelui deplin,
când sângele-n bătrâni se poticneşte,
iubindu-te îţi spun: ne despărţim
şi să ne regăsim nu-i vreo nădejde.
Adio, deci, mai e ceva de zis,
când cad din geam deodată două glastre:
se sinucide parcă un cais
la sărbătoarea despărţirii noastre.
Ne mai rămâne floarea de gutui,
că toate celelalte ne condamnă,
doar ei mai poţi câte ceva să-i spui,
să mi te amintească înspre toamnă.
Atâtea flori la despărţire-avem,
atâtea flori ca-n bietele romanţe,
de parcă hohoteşte un blestem
porunca lui civilelor instanţe.
Şi floarea de cireş de care-am spus
a-mbătrânit şi s-a zbârcit în fructe,
încet, de parc-ar duce un obuz,
un tren transportă flori pe apeducte.
Tu crezi că despărţirea-i pentru ea,
dar tu nu vezi ce flori - numai ruine -
să nu te minţi, că nu-i deloc aşa,
te părăsesc spre-a mă găsi pe mine.
La sărbătoarea florilor de soc,
când lunca lumii gâlgâie sălbatic,
ne despărţim, plângând, la acest foc
pe-a cărui vatră noi am fost jăratec.
De măr, de vişin, de gutui, de păr,
e floarea-n sărbători până departe,
acum ne despărţim într-adevăr
cu-atâtea flori în jur ca la o moarte.
Ce-i zis e zis şi-n cântec îţi spuneam
că va fi această clipă-n care
de-atâtea flori pe fiecare ram
ninsorile vor mirosi a floare.
Adio, deci, te văd, dar nu te văd,
când florile de noapte-ncep să cearnă
şi dacă despărţirea-i un prăpăd
proiectul ei ţi l-am trimis din iarnă.
Pierduta mea, pe veci pierduta mea,
acum când florile te ţin de mână,
ascultă cântecul precum era
ninsoarea noastră sfânta şi păgână.
Lucian Blaga - Noapte la mare
Valul mai bate, acelaşi.
Raza e trează în turn.
Cald e nisipul pe plaje,
numai puţin dacă scurm.
Noaptea-i târzie, de august.
Orele - horele tac.
Cugetul, cumpăna, steaua
grea judecată îmi fac.
Murmură dor de pereche,
patima cere răspuns.
Ah, mineralul în toate
geme adânc şi ascuns.
Sarea şi osul din mine
caută sare şi var.
Foamea în mare răspunde,
creşte cu fluxul amar.
Margine-mi este argila,
lege de-asemenea ea.
Sunt doar metalul în febră,
magmă terestră, nu stea.
Capăt al osiei lumii!
Rogu-te, nu osândi!
Vine cândva şi odihna
ce ispăşire va fi!
Vine cândva şi odihna
ce ispăşire va fi
anilor, aprigei sete,
febrei de noapte şi zi.
Nina Cassian - Voiam să rămân în septembrie
Voiam să rămân în septembrie
pe plaja pustie şi palidă,
voiam să mă-ncarc de cenuşă
cocorilor mei nestatornici
şi vântul greoi să-mi adoarmă
în plete cu apa năvoade;
voiam să-mi aprind într-o noapte
ţigara mai albă ca luna,
şi-n jurul meu - nimeni, doar marea
cu forţa-i ascunsă şi gravă;
voiam să rămân în septembrie,
prezentă la trecerea timpului,
cu-o mână în arbori, cu alta-n
nisipul cărunt - şi să lunec
o dată cu vara în toamnă...
Dar mie îmi sunt sorocite,
pesemne, plecări mai dramatice.
Mi-e dat să mă smulg din privelişti
cu sufletul nepregătit,
cum dat mi-e să plec din iubire
când încă mai am de iubit...
Constanţa Buzea - Iubire
E timpul să te treci în viaţa umbrei
Unde sunt strânse cete de cuvinte
Unde un dor de tine te cuprinde.
Tu poţi însingura coline sfinte
Şi nu poţi fi trecută cu vederea
Caldă ca lâna, palidă ca mierea.
Acestei linişti preţul nu i-l cere
Zidită fie gura care minte
Răzbunătoarea, simpla mea putere!
E timpul să primeşti culori promise
De plopii, de păianjenii din vise,
Şi de tristeţi în sine compromise.
Constanţa Buzea - Ca o greşeală-n care-am stat
Toamna-n grădină, toamna pe deal,
Toamna pe şes,
Toată lumina prinde rugină, frunzele ies
Să se-nfăşoare pe răsuflare şi pe vedere
Într-o cădere ca o culoare fără putere.
Ea ne ajută, sufletul nostru e împăcat,
Vara e mută ca o greşeală-n care-am stat.
Cum suntem azi, am fost şi ieri, alţii, tot alţii,
Marea ne uită, uită-ne munţii, înalţii.
Fie că stăm de-aci-nainte puri în lumină,
Frunzele aduc înspre pământ urme de vină.
Totuşi ce preţ necugetat se pregăteşte
Pentru livezi şi pentru vii, pentru nădejde.
Pentru un cer încă senin, pentru schimbare,
Pentru toţi sâmburii care devin lacre de soare?
Constanţa Buzea - Acolo unde cred că eşti
Acolo unde cred că eşti
Nici trenurile nu străbat
Acolo ca de sticlă par
Pădurile de brad brumat.
Tot mai departe simţi şi taci
Adăugat la rest mereu
Şi nu mai pot înainta
Decât pierzându-mă şi eu.
Cum ninge, alb e orice drum
Şi alb respiră-ntregul timp
Nici nu te-aş recunoaşte-acum
Desperecheat şi fără nimb.
Mi-e milă şi să-mi amintesc
Dar nici să uit nu mă îndur
Câtă părere-i în destin
Câtă greşeală-i împrejur.
Cu degete de frig adun
Ca sub un şal înzăpezind
Sufletul nostru încă bun
Mişcarea lui către argint.
Cum ninge, nu s-ar mai opri
Şi fi-vor brazii îngrădiţi
Acolo unde cred că eşti
Printre barbari meteoriţi.
În fiecare an aştept
Să ningă, să te pot vedea
Dacă priveşti, dacă asculţi
Dacă mai înţelegi ceva.
Din volumul Constanţa Buzea, Cheia Închisă, Editura Eminescu, 1987
Ion Caraion - Morţii
Suntem câmpul pe care-l plouă ploile.
Suntem iarba pe care-o pasc oile
şi lumina pe care-o dă soarele.
Suntem izvoarele.
Suntem viitorul şi rădăcinile
şi somnul în care intră grădinile
şi ochii şi urechile şi mierea şi laptele.
Suntem faptele.
Suntem armele care nu ruginesc,
sângele-adânc şi munţii când cresc
şi fântâna şi rugăciunile.
Suntem genunile.
Suntem cei ce nu uită şi-aşteaptă.
Prispa cu dragoste şi plânsul în şoaptă
Şi toate-ntrebările.
Suntem mustrările.
Constanţa Buzea - Ioana
ce pură îmi apare gura ta
supus stă roşul ca un palid vin
cum sub un strat de cristalin avea
un ghimpe plantă fără de venin
cum somnul pentru vise e făcut
sângele tău păstrează urme sfinte
din gândurile mele din trecut
de care nu-mi voi mai aduce-aminte
Din volumul Rouă Plural, Editura Vinea, 1999
Adrian Păunescu - Singura iubire
Va trebui să recunosc, în fine,
Cu-n fel de ultimă sinceritate,
Că te-am iubit, iubita mea, pe tine,
Mai mult decât pe celelalte toate.
Că TU mi-ai fost mereu şi rea şi bună,
Obsesia în orice insomnie,
Şi cât ţi-am dăruit cu totul ţie
N-avură celelalte împreună.
De-acum nici înapoi, nici înainte
Nu mai există oamenii şi timpul.
Tu-mi eşti acum iubirea pur şi simplu,
Şi singura ce mi-o aduc aminte.
Îngenunchiat le cer acum iertare
De tot ce află din aceste rânduri,
Şi ţie-ţi cer să nu te mai îngânduri,
Să poţi să duci povara asta mare.
Nici nu mai ai acum de ce te teme,
Sunt spuse toate cele spuneri,
Şi tu acum începi să porţi pe umeri
Broboada împletită de blesteme.
Şi totuşi simt că asta nu ajunge,
Nu satură şi nici nu te cultivă
Iubirile rămase în arhivă.
Tu simţi că existăm când curge sânge....
Constanţa Buzea - Afară e vară – se-ntâmplă să simţi
Mă cere, mă naşte
Şi-n viaţă mă lasă
Colina – această genune frumoasă.
Nu ştiu ce se întîmplă, petreceri de taină,
Tămîia din brazi o sorb frunzele pale,
Asupra mea vine cu mîinile tale
O umbră străină în vechea ta haină.
Afară e vară – se-ntîmplă să simţi
Cu sîngele rece,
Cu frigul în dinţi.
Ca fructele-ciorchine stau pietrele-n val.
Hotarnic e murmurul care le vine
din morţii închişi în ulcioare pe deal.
Cu cît mă despart de putere, de zile,
Cîştigul se strînge-n pupile,
Închide tu ochii
Şi trece-mi în somn
Cu dor, răstignitul meu domn.
A.E. Baconsky - Miraj de iarnă
Aicea totul seamănă cu tine
Sau poate eu asemănări îţi caut;
Flori de ninsoare mari, diamantine,
Suavi mesteceni-melodii de flaut.
Brazii înalţi şi copleşiţi de nea
Par crini enormi acoperiţi de floare-
Cu dorul meu de pretutindenea
Te caut ca o plantă suitoare.
În şarpele de fum ce şuie lin
Făptură ta subţire se mlădie,
Vântul de nord în fulgii care vin
Te spulberă, te-adoarme şi te-nvie.
Ceţuri târzii - flori de ninsoare, flori
Tresar şi se-nfioară omeneşte,
Şi parcă însăşi noaptea uneori
Cu ochii tăi de-aproape mă priveşte.
O, ceas de taină - clipele dispar,
E numai gândul meu umblând aiurea.
Şi neaua cu sclipiri de nenufar
Trecând prin mine, bântuie pădurea.
Sunt numai eu care mi-aduc aminte…
Din toate-ai dispărut, nu te mai vezi.
Doar inima cu dorul ei fierbinte
Topeşte-n jur imensele zăpezi.
Adrian Păunescu - Dragoste în fân
Să mergem amândoi la strâns de fân
Şi soarele să ne lucească-n coasă,
Din când în când în urmă să-ţi rămân
Că să te văd aprinsă şi frumoasă.
Pe fondul verde să te decupezi,
Un fel de nimfă cu picioare brune,
Şi-n patima magneticei amiezi
Eu să îmbrăţişez ce nu pot spune.
Acolo unde nu mai e cuvânt
Şi sângele începe brusc să fiarbă,
Să cad asupra ta ca trunchiul frânt
Şi-n dragoste să ne îmbrăcăm în iarbă.
Şi să miroşi a soare şi-a trifoi,
Şi să te-ntorci în paza umbrei mele,
Şi să simţim tot cerul peste noi,
Şi gărgăriţe clinchetînd pe piele.
Şi leneş scuturându-ne de fân
Să trăncănim un soi de amănunte,
Din cele ce pe buze mai rămân
Când se arată ploaia dinspre munte.
Şi să uităm şi noi într-adevăr
De formă noastră peste clăi rămasă,
Iar tu să-ţi aranjezi zburlitul păr
Privindu-te în luciul blând de coasă.
Romulus Vulpescu - Romanţa
«Să ne iubim cât suntem încă màturi»
Spuneam spre seară, sărutându-ţi sânii.
«Să ne iubim, printre dojeni şi sfaturi,
Uitând calendaristica ţărânii».
– Priveşte-mi mâna, crâncenă pecete
Ce-a anulat amoruri perimate:
Sigiliul ei – pe coapsă-atâtor fete
Cu-al căror trup am săvârşit păcate.
Reţine clipa: fruntea se usucă
Şi coapsa amuţeşte-n aşternuturi;
Şi tâmpla grea atâta-i de uitucă,
Şi ochii se destramă sub săruturi.
Curând, sau mai târziu, ne vom supune
Îngenuncheaţi Prea-sumbrei Principese,
Ceruţi de rădăcini cu guri nebune,
Multiplicaţi în vrejul care iese.
Opreşte-ţi sus, pe umărul meu, gura:
Restituiţi de cursul clorofilii,
Cu buze vineţii va fi mălura;
Platanul va foşni din verzi sigilii».
Romulus Vulpescu - Ruga mea de seară
Îngăduie, Doamne, să-mi închei
Rugăciunea de seară ca de-obicei:
"Bunule Dumnezeu,
Cînd ai să vrei
Să mă chemi la Tine,
Rogu-Te să-l iei
Mai întîi pe cîinele meu,
lăsîndu-mă-n viaţă pe mine:
Murind eu ar suferi el
Veghindu-mi crucea de la căpătîi.
Şi să nu mă socoţi mişel,
Dar fie-mi oricît de greu,
Părinte,-ndura-Te-a-mi hărăzi,
După ce şi-o da sufletul, înc-o zi:
Că moartea lui s-o plîng eu."
Din volumul Vechituri şi Novitale - rime, Editura Paralela 45, 2005
Marin Sorescu - Ne cunoaştem
Ne cunoaştem,
Ne-am întîlnit într-o zi
Pe pămînt,
Eu mergeam pe o parte a lui
Tu pe cealaltă.
Tu erai aşa şi pe dincolo,
O, erai ca toate femeile,
Uite că ţi-am reţinut
Chipul.
Eu m-am emoţionat
Şi ţi-am spus ceva cu mîna pe inimă,
Dar n-ai avut cum să m-auzi.
Pentru că între noi treceau întruna maşini
Şi ape şi mai ales munţi,
Şi tot globul.
M-ai privit în ochi
Dar ce să vezi?
În emisfera mea
Tocmai se făcuse noapte.
Ai întins mîna: ai dat de un nor.
Eu am cuprins de umeri o frunză.
Ion Minulescu - Rânduri pentru un necredincios
Hai, vino!...
Vino mai curând, să vezi
Minunea-n care numai tu nu crezi,
Să vezi cum cerul vesel se coboară
Şi muntele-ncruntat cum se ridică,
Să prindă cea din urmă zi de vară
Cu cel din urmă zbor de rândunică...
Hai, vino!...
Vino mai curând, s-asculţi
Nemulţumirea celor mici şi mulţi,
Că vara n-a ţinut decât trei luni,
Şi-n viaţa unui an trei luni nu sunt
Decât exact trei străchini de pământ
Cu hrană pentru nouă guri de căpcăuni!...
Hai, vino!...
Vino mai curând, să-nveţi
Secretul măscăricilor-poeţi...
Să-nveţi să mori când nu ştii să trăieşti
Şi să trăieşti abia după ce mori,
Iar după moartea ta să te-ntregeşti
Cu restul celorlalţi nemuritori!...
Hai, vino!...
Vino mai curând, să simţi
Cum sună-o ploaie de monezi cu zimţi
În punga goală-a unui biet ateu...
Şi, travestit în cel ce-ai vrut să fii,
Să-l poţi cinsti, cu-o halbă, pe bunul Dumnezeu!...
Hai, vino!...
Vino mai curând...
Nu vii?...
"Poezii”, Editura pentru Literatură, Bucuresti, 1967,
Colectia Biblioteca pentru toţi
Marin Sorescu - Copacul
În ploaie, rezemat de un copac.
El are legătură cu pământul.
Şi simt sub coaja-i, palma bătucită,
Cum freamătă, cu ceru-n el, Cuvântul.
Din când în când trăzneşte mânios
Şi se răzbună norii în furtună.
Un fulger de-o veni, rătăcitor,
Deodată amândoi l-om frânge-n mâna.
Cuprins de laşitate, fug pe câmp
Şi picurii mă-ndoaie de mijloc.
El îşi asumă riscul verticalei,
Dispus în orice clipă să-şi dea foc.
Singurătatea asta care fuge...
Singurătatea lui înfiptă-n lut...
Mă-ntorc plângând şi îl cuprind în braţe.
Furtuna grea ne ţine de urât.
Din volumul Apă vie, apă moartă, Editura Scrisul Românesc, 1987
Nina Cassian - Proiect de înţelepciune
Ştiu de pe-acum ceasul acela în care
voi scotoci după tine, prin zece sertare,
ca să-i pot spune cuiva cât de mult am iubit
în tinereţile mele.
Multe scrisori voi avea, şi fotografii,
teancuri de mimici, gesturi strivite de vii,
şi, printre ele, mâinile mele foşni-vor
searbăd ca frunzele vechi.
Dar am să spun, am să spun cum zâmbeai lângă mine
buzelor mele de-atunci, dulci şi veline,
şi cum ştiai că vom fi împreună mereu,
veşnic (sau până la moarte).
Şi am să spun că aveai câte-un profil,
care-şi pierdea în lumină hotarul fragil,
ochii pestriţi ca două gîze imense,
prinse în ploaia de-april.
O să mă laude-acela, fără-ndoială.
”Da, ai trăit o frumoasă iubire de gală... “
Eu voi închide sertarele. Ştiu de pe-acum
ceasul în care...
Ion Minulescu - Celei care pleacă
Tu crezi c-a fost iubire-adevărată...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie...
Dar ce anume-a fost,
Ce-am vrut să fie
Noi nu vom şti-o poate niciodată...
A fost un vis trăit pe-un ţărm de mare,
Un cântec trist, adus din alte ţări
De nişte păsări albe – călătoare
Pe-albastrul răzvrătit al altor mări -
Un cântec trist, adus de marinarii
Sosiţi din Boston,
Norfolk
Şi New York,
Un cântec trist, ce-l cântă-ades pescarii
Când pleacă-n larg şi nu se mai întorc.
Şi-a fost refrenul unor triolete
Cu care-alt’dată un poet din Nord,
Pe marginile albului fiord,
Cerşea iubirea blondelor cochete...
A fost un vis,
Un vers,
O melodie,
Ce n-am cântat-o, poate, niciodată...
....................................
Tu crezi c-a fost iubire-adevarată?...
Eu cred c-a fost o scurtă nebunie!
Cei care dovedesc atâta umor
ar trebui scutiti de la examenul de bacalaureat !
Ion Minulescu - Rugă pentru Duminica Floriilor
Dezleagă-mă, Părinte, de ce-am jurat să fiu
Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât ce sunt –
Un cântec prea devreme, sau poate prea târziu,
Un ropot scurt de ploaie
Şi-un mic vârtej de vânt...
Dezleagă-mă de vină de-a fi-ncercat să fac
Granit din cărămidă
Şi bronz din băligar,
Colan de pietre scumpe din sâmburi de dovleac
Şi-un Pegas cu-aripi duble din clasicul măgar...
Şi iartă-mă că-n viaţă n-am fost decât aşa
Cum te-am văzut pe ţine –
C-aşa credeam că-i bine!...
Dar azi, când văd că-i altfel de cum am vrut să fie,
Stropeşte-mi ochii, Doamne, cu stropi de apă vie,
Retează-mi mâna dreapta
Şi pune-mi strajă gurii,
Alungă-mi nebunia din scoarţele Scripturii
Şi-apoi desprinde-mi chipul de pe icoană Ta
Şi fă să uit c-odată am fost şi eu ca Tine!...
„Universul literar”, XLIII, nr 27, 24 aprilie 1927
Ion Minulescu - Celei care minte
«Et fais – moi des serments que tu rompras demain.»
PAUL VERLAINE
Eu ştiu c-ai să mă-nseli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
În cinstea ta,
Cea mai frumoasă din toate fetele ce mint,
Am ars miresme-otrăvitoare în trepieduri de argint,
În pat ţi-am presărat garoafe
Şi maci –
Tot flori însângerate –
Şi cu parfum de brad pătat-am dantelă pernelor curate,
Iar în covorul din perete că şi-ntr-o glastră am înfipt
Trei ramuri verzi de lămâiţă
Şi-un ram uscat de-Eucalipt.
Dar iată,
Bate miezul nopţii...
E ora când amanţii,-alt’dată,
Sorbeau cu-amantele-mpreună otravă binecuvântată...
Deci vino,
Vino şi desprinde-ţi din pieptenul de fildeş părul,
Înfige-ţi în priviri Minciună
Şi-n caldul buzei Adevărul
Şi spune-mi:
Dintre câţi avură norocul să te aibă-aşa
Câţi au murit
Şi câţi blestemă de-a nu te fi putut uită?...
Eu ştiu c-ai să mă-nseli chiar mâine...
Dar fiindcă azi mi te dai toată,
Am să te iert –
E vechi păcatul
Şi nu eşti prima vinovată!...
Deci nu-ţi cer vorbe-mperecheate de sărutări,
Nu-ţi cer să-mi spui
Nimic din tot ce-ai spus la alţii,
Ci tot ce n-ai spus nimănui.
Şi nu-ţi cer patimă nebună şi fără de sfârşit,
Nu-ţi cer
Nimic din ce poetul palid
Cerşeşte-n veci de veci, stingher,
Voi doar să-mi schimbi de poţi o clipă
Din şirul clipelor la fel,
Să-mi torni în suflet infinitul unui pahar de hidromel,
În par să-mi împleteşti cununa de laur verde
Şi-n priviri
Să-mi împietreşti pe veci minciună neprihănitelor iubiri.
Şi-aşa, tăcuţi -
Că două umbre, trântiţi pe maldărul de flori –
Să-ncepem slujba-n miez de noapte
Şi mâine s-o sfârşim în zori!
„Viaţă literară şi artistică”, I, nr 17, 23 aprilie 1906
Traian T.Coşovei - Fir nevăzut
Va mai fi vreodată aşa –
o lume dezbrăcată de cuvinte ca o tobă de tinichea
bătută de-o gură printre girafe, urşi, rinoceri?
Va fi ca-ntr-un mâine cu rânjet de ieri?
Ca-ntr-un ciorchine de viaţă strivit între
orele mici ale serii;
vremea când lacrima nu mai plânge, când râsul
îndeasă biberoane de fier în gura durerii?
Când pe asfaltul boţit
caligrafia însângerată a păsării
desena un târziu prea curând...
O, mamă, viaţa mea va trece învăţând limbi străine cântând?
Va mai fi vreodată aşa?
Cuvintele întrebau singure orchestra cu muzici de mucava.
Va fi un parfum ca o întortochere de nume ilustre, -
o, mamă, viaţa mea va purta drapeluri, pumnale ori fuste?
Va respira miros de asfalt, de petrol, de furnale –
Va supravieţui unor simple urale?
Alb-negru, alb-mut, alb-sonor
voi fi mai puţin singur ca o oglindă de ascensor?
Prin porţi de hotel, de garaj, de vestiare
voi trece ca o urmă de ruj pe pahare?
În fanfara de fălci, în orchestra obeză
canibal al silabei,
halcă de porc sub mâini subţiri de maseuză
cu care timpul, ah, timpul te toarce într-un fir transparent,
într-o înserare dulce spre o noapte amară –
într-o amintire – miros pentru o nară de câine –
fir nevăzut
legănând un păianjen de ieri
spre musca zilei de mâine.
Leonid Dimov - Să fie iarnă
Cum roade visul firea cea aeve
Cu fiecare noapte mai adânc,
Mânând în turme zei, menandri, eve
Şi cavaleri cu lire la oblânc,
Cum se lipesc cu toţii de oglindă
Să treacă dincolo cât mai curând,
Cum creşte jalea-n tagma suferindă
A chipurilor în amurg plăpând,
Cum nasc apoi năluci în cavalcade
Gonind uşor spre porturi sidefii,
Spre specii calde, populând estrade
La circul interzis pentru cei vii.
Nu mă lăsa, de umeri mă cuprinde,
Şopteşte-mi vorbe clare, să-nţeleg,
Ori şuieră preziceri şi colinde
Să fie iarnă pentr-un ev întreg.
Din volumul Versuri, Editura 100+1 GRAMAR, Bucureşti 2000
Leonida Lari - Sonet de an nou
Fulguie-ncet ca într-un somn tihnit
Cu visuri într-o singură culoare,
Deşi nu eşti, oraşul s-a-nvelit
Cu o zăpadă atotiertatoare.
Păşesc prin ea la fel că într-un somn
Spre-o albă constelaţie - Ascetul -
Pe solul nins cărarea ta de Domn
Se troieneşte-ncetul cu încetul.
Învinşii nu pot fi iubiţi - îmi zic -
Şi râd în sinea-mi ca de-o rătăcire
De-a fi iubit învinsul de-un nimic.
E Anul Nou, toţi strigă fericire,
Iar eu m-adun tăcută într-un plic
Cu destinarea în nemărginire...
Din volumul Leonida Lari, Al nouălea val, Editura Glasul, 1993
Leonida Lari - Vreau să te uit ...
Vreau să te uit, iubire ce cu-aripa,
Ai şters un cerc de viaţă-aşa uşor,
Vreau să te uit şi sufăr ora, clipa,
Tot timpu-acesta nesuferitor.
Căci timpul nu-mi surâde, mă veghează
Din multele, dar dreptele oglinzi
Şi între noi necruţător se-aşază,
Când braţele spre mine le întinzi.
Căci timpul nu suportă nici cuvinte
De dragoste ce suflu-mi bântuiesc
Şi-n vise-mi intră şi-mi aduce-aminte
Că nu am niciun drept să mai iubesc.
O rana vie mi-e întreaga soartă,
Prin care timpul trece triumfând,
Vreau să te uit, iubirea mea, mă iartă,
Vreau să te uit, de timp nemaiuitand.
Şi-l las să-şi poarte apa lui sălcie
Oriunde-aş fi, în casă sau în câmp,
Vreau să te uit, iubirea mea târzie,
Dar tu ţâşneşti năucă peste timp.
Din volumul Leonida Lari, Al nouălea val, Editura Glasul, 1993
Mircea Eliade - Universuri imaginare
"Dacă Dumnezeu nu există, totul e cenuşă. Dacă ar trebui să imaginez consecinţele acestei mari revoluţii, redescoperirea lui Homo religiosus, aş fi obligat să ignor contextele şi posibilităţile politice pentru a avea libertatea de a vorbi despre lucruri pur culturale şi spirituale, într-o lume care avansează fără să se gândească la primejdiile bine cunoscute.
Prima consecinţă ar fi că religiile, oamenii religioşi n-ar mai fi consideraţi ca etape despăţite ale spiritului uman. Avem destule fapte, destule hermeneutici, nu definitive, dar convingătoare ca să înţelegem că este vorba de o structură a conştiinţei umane.
Cred că prima concluzie are un interes pentru aspectele cele mai evidente ale geniului uman. Nu vom mai fi impresionaţi doar de creaţiile artei occidentale sau orientale, sau de anumite sisteme de filosofie, sau morală. Suntem din ce în ce mai interesaţi să descoperim neverosimilul, sacrul, dacă vreţi, ceea ce este foarte preţios aproape de noi. (…)
O dată ce-i asimilată, capacitatea de a asimila valorile religioase, mitologice, morale, care sunt camuflate în obiecte obişnuite sau evenimente cotidiene, o dată ce suntem convinşi că ele sunt acolo, viaţa devine infinit mai bogată, mai pasionantă – merită realmente să fie trăită, deoarece lumea necunoscută care se deschide e plină de mesaje şi de speranţe. E foarte aproape de noi; nu mai e opacă; nu mai suntem închişi între zidurile unei cetăţi; nu ne mai simţim într-o celulă. (…)
Călătoria pe lună e foarte interesantă. Ne bucurăm că am ajuns acolo, dar a înţelege semnificaţia miturilor, simbolurilor, a evenimentelor religioase, revelaţiile date de obiecte şi de fiinţe, deschid perspectiva de cunoaştere a unor niveluri de existenţă, de realitate, care înainte erau ocultate, inaccesibile. Sper că e un optimism, fiindcă lumea nu va mai fi opacă, fără sens pur în care chiar tragedia nu mai are sens în această lume teribilă a unor anumiţi scriitori şi filosofi. Această consecinţă va fi importantă şi pentru viaţa personală a fiecărui om. O asemenea deschidere va fi o sursă de creativitate culturală – de la geometrie, la poezia pură; de la erudiţia filosofică, la marea muzică. Creativitatea va fi radical reînnoită. Ne considerăm, şi poate că suntem la sfârşitul unei epoci culturale, dar tocmai prin aceste consecinţe indirecte, care uneori trec neobservate, descoperirea lui Homo religiosus ne-a ajutat să înţelegem condiţia umană în sensul istoriei. Altă consecinţă: creativitatea umană va avea deschideri şi expresii noi nebănuite. (…) Se vorbeşte de sfârşitul filosofiei, al matematicii. Eu aştept o epocă de creativitate culturală absolut unică în istoria ultimelor trei secole din istoria mondială, şi mai ales occidentală – aici criza fiind mai profundă. Putem numi asta optimism, dar cred că e realism. Nu cred că descoperirea lui Homo religiosus poate rămâne fără consecinţe existenţiale şi creatoare culturale. Sterilitatea, plictisul, decadenţa, sfârşitul, simptome contemporane încă, dar idei la modă acum 30-40 de ani, vor fi abolite prin simplul fapt că deschiderea spre alte lumi spirituale, alte universuri imaginare nu poate rămâne fără efect. Deci, pot spune că sunt optimist…“
Scara virtuţilor
Foto
Mănăstirea Suceviţa
Ion Minulescu - Rânduri pentru anul nou
Bine-ai venit, An nou!...
Bine-ai venit...
De când te-aştept aproape-am şi albit...
Dar fiindcă-mi intri-n casă-ntâia oară,
Te rog să nu-mi faci casa de ocară...
Nu te grăbi să-mi intri pe furiş,
C-abia sosişi...
Noroc că te-aşteptam deştept
Să te previu la timp, să fii atent,
Şi-n clipa marelui eveniment
Să-mi calci în casă cu piciorul drept...
Şi nu uita
Să-ţi laşi ciubotele afară
Şi bunda de urs alb, ce mă-nfioară…
Că România nu-i Siberia!...
Aşa te vreau!...
Te vreau la trup curat... neprihănit...
Şi tot aşa la suflet şi la minte –
Te vreau sub chipul celui arvunit
Pe treizeci de arginţi
Şi-un blid de linte!...
Şi-acum, că te-nduraşi să-mi intri-n casă,
Poftim la masă...
Dar mai nainte de-a gusta
Din vinul şi din pâinea mea,
Deschide-ţi ochii bine, ca să-nveţi
Povestea Coliviei cu sticleţi...
Şi-n urmă, dacă poţi să te-ntregeşti
Cu sfinţii din icoanele de pe pereţi,
Te rog - de pe parchete şi sofa –
Să-mi schimbi covoarele de Buhara,
Şi-n locul lor tu să-mi întinzi
Numai velinţe olteneşti.
Că să-mi răsfrâng cu ele, în oglinzi,
Podoabele mândriei strămoşeşti...
Iar pe măsuţele pătrate,
În locul florilor de crin, fanate,
Să-mi pui în strachine de lut
Crăiţe sângerii, culese
În cinstea viitoarei florărese
Care, probabil, nici nu s-a născut!...
An nou...
Ai auzit ce-ţi cer?...
Nu-ţi cer să faci nimic în casa mea,
Mai mult decât ai face tu-ntr-a ta!...
Iar eu, un biet român ursit
Să fiu scuipat şi pălmuit,
Deşi n-am casă cu calorifer,
Te-adăpostesc de viscol şi de ger
Şi te cinstesc aşa cum se cuvine
Să fiu cinstit şi eu - măcar de tine!...
Te-ntâmpin ca pe-un frate-adevărat –
Un frate ce-mi va da napoi
Sticletele ce mi-a furat
Alt frate, mult mai mare decât noi!...
Te-ntâmpin numai cu atât –
Ce mi-a rămas - Un "Ah" în gât,
Şi-un gest cu care te primesc
Ca pe-un "Specific românesc"!...
An nou!...
Fii nou de sus şi până jos!...
Copil al nimănui şi-al tuturor,
Copil din flori,
Copil gălăgios...
Desfăşură-te-ncet de pe mosor...
Încet... cât mai încet... şi liniştit...
Şi fii atent ca nu care cumva
Să ţi se rupă firu-n casa mea!...
Bine-ai venit, An nou...
Bine-ai venit!...
Din volumul Ion Minulescu, versuri, Editura pentru literatură, 1969
Ion Vinea - Revedere
-Mă dor în mine drumurile înapoi.
-Ești palidă, ochii tăi sunt mai mari.
-Te-am așteptat, fiindcă te-am gonit.
-Am fugit să găsesc o depărtare mai adevărată.
Peste tot locul e deopotrivă de departe și de aproape de tine.
-Mai sunt în sufletul tău aceeași?
În ce întuneric am rătăcit?
-Am smuls împleteala cântecului nostru ,
care s-a pierdut ca firele unui izvor dezbinat de stânci.
-Tu, care ai stins celelalte povești,
te-am urmărit cu visul în orașe mari cu steaua ta deasupra.
-Am vrut să-mi crească numele ca o veste către tine.
-Te-am vrut frumos ca un catarg care se-ndepărtează
și te-am lăsat să pleci.
- Te-am regăsit ca pe o rugăciune din copilărie,
dar gândurile mele nu mai cred.
Mircea Ivănescu - Dar sunt şi amintiri adevărate
Şi eu am umblat odată cu o amintire
în mâini, strângând-o atent, să nu-mi scape.
(îmi alunecase odată – şi se rostogolise de-a dura
pe jos. am şters-o frumos, cu mâneca hainei
nu mi-a fost frică. amintirile mele sunt mingi –
nu se sparg niciodată. numai că dacă-mi scapă,
din mâini, se pot rostogoli foarte departe –
şi mi-e lene să mai alerg după ele, sau chiar
să mă întind la marginea mea, sa-mi las mâna
din ce în ce mai lungă în jos, să fugăresc amintirea.
îmi iau mai bine o alta. şi asta poate fi falsă.)
şi eu am umblat, deci, odată cu o amintire
în braţe – (şi mă gândeam, cu un rânjet
rău, că într-o carte celebră, nu mai ştiu cine
umbla cu propriul său cap prin infern, luminându-şi
drumul). şi parcă nu e tot una?
Din volumul „Versuri”, 1968
Marin Sorescu - Poveste
Sufletul tău funcţionează cu lemne,
Iar al meu cu electricitate.
Dragostea ta umple cerul de fum,
A mea e din flăcări curate.
Totuşi vom mai merge împreună
O bună bucată de pământ,
O bună bucată de cer,
O bună bucată de lună.
Vom fi fericiţi pentru iarbă
Şi pentru lac,
Vom slăvi drumul drept cu câte-o gură
Şi vom ţine un moment de reculegere
Pentru fiecare cotitură.
Ne vom lua după umbră mea
Care merge înainte.
Ne vom lua după primul gând,
Ne vom lua după două-trei cuvinte.
Până ne va ieşi în cale
Sfânta Vineri
Să ne spună printre altele
Că nu mai suntem tineri,
Şi că ea n-o să ne mai dea de-acum
Nici electricitatea pentru flacără,
Nici lemne pentru fum.
Mioriţa - pycckии - Traducere în limba rusă
Далеко за горами,
За горами-долами,
Где, как Рай, левада,
Проходили три стада
С тремя чабанами,
Молодыми парнями.
Один молдованин,
Другой вранчеанин,
А третий венгерец.
И этот вранчанин
И венгерский парень
В сторонку отбились,
Вдвоем сговорились
На закате убить,
Убить-погубить
Молдовского брата:
Живет-де богато,
Большие стада-то!
Псы его смелее,
И овцы жирнее,
И кони быстрее!
Но овечка серая,
Серая, белая
Пастуха жалеет,
Третий день все блеет,
Все не умолкает.
-Ты, овечка серая,
Серая, белая,
Что ты все блеешь?
Или ты болеешь?
Иль тебе, касатке,
Муравы не сладки?
-Ах, хозяин, надо
Гнать скорее стадо
В рощу, где прохлада.
Там трава для нас,
Там и тень для вас.
Позови собаку,
Ту, что рвется в драку,
Сильную и верную.
Ведь в пору вечернюю
Тебя хотят убить,
Убить-погубить
Этот вранчанин
И венгерский парень.
-Овечка моя,
Раз погибну я
На поле зеленом
Под высоким кленом,
Скажи, пусть вранчанин
И венгерский парень
Похоронят рядом
Меня со стадом.
Чтов слышно мне было
В тишине могилы,
Как блеют овечки
В загоне у речки.
Ты им так скажи,
А в гроб мне положи
Буковую дудку,
Что милую зовет,
Костяную дудку,
Что песню в душу льет,
Бузинную дудку,
Что пламенно поет.
Ветер в них подует,
Овцы затоскуют,
Станут в круг унылый
Плакать над могилой.
Им не говори ты,
Что лежу убитый.
Скажи, овца моя,
Что обвенчался я
С царевной прекрасной,
С невестою ясной;
Как свадьбу играли,
Звезды сияли,
Одна упала;
Солнце держало,
Луна подымала
Венцы над нами;
Были гостями
Чинары да ели;
Птицы нам пели,
Нас величали,
А горы венчали.
А если ты встретишь,
Если заметишь,
Как матушка ходит,
По полю бродит
В шерстяном кушаке,
Плачет о сынке,
Просит встречного,
Поперечного:
”Не видал ли ты,
Не встречал ли ты
Любимого сынка,
Статного пастушка?
Личико у сынка
Белей молока;
В усиках волос-
Что пшеничный колос;
Кудри у него-
Что вороново крыло;
Ясные очи
Чернее ночи”,-
Ты ее пожалей,
Про меня скажи ты ей,
Скажи, овца моя,
Что женился я
На царевне прекрасной,
Невесте ясной.
Но, моя отрада,
Говорить не надо,
Что, как свадьбу играли,
Ярко звезды сняли,
Да одна упала;
Солице держало,
Луна подымала
Венцы над нами;
Были гостями
Чинары да ели;
Птицы нам пели,
Нас величали, А горы венчали.
traducere de Перевел И. Гуровой
Mioriţa - español - Traducere în limba spaniolă
Al pie de los montes,
Boca del Edén,
Por una cañada
Bajan hacia el valle,
Bajan tres rebaños
Con sus tres pastores.
Uno es de Moldavia,
Otro transilvano
Y otro de la Vrantcha
Éstos dos, un día
Caliente de estío,
Cuando iba en los prados
A caer la tarde,
Quisieron matar
Al pastor moldavo,
Pues era el más rico
De los tres, teniendo
Muchas más ovejas,
Muchos más corderos
Y perros valientes
Y fuertes caballos.
Pero una cordera,
Una “mioritza”,
Después de tres días,
Enlanguideciendo,
Jamás se callaba.
-Mi amada cordera
De rizada lana,
¿Por qué estás hablando
Desde hacetres días?
¿Es que no te gusta
La yerba que paces?
¿Es que estás enferma,
Mi triste cordera?
-¡Ay, pastor, mi hermano,
Lleva tus rebaños
Hacia el bosque umbrío!
Tú allí tendrás sombra
Y pasto nosotros.
Dueño, dueño mío,
No olvides llevar
Tus perros más fieros,
Porque hacia la tarde
Los otros pastores
Te quieren matar.
-Cordera de barsa,
Mi buena mioritza,
Mi amada cordera
Si eres adivina
Y a mí me mataran,
Diles a esos pastores
Me entierren en el
Redil más cercano,
En donde os ordeñan,
Para que yo pueda
Oir a mis perros,
Pues yo estaré allí.
Tú, mi mioritza,
Entierra conmigo
Mi flauta de haya
Con su voz silvestre,
Mi flauta de hueso,
De dulce murmullo,
También mi zampoña
De saúco que canta
Tan cálidamente.
Y el viento que sopla
Las hará sonar.
Vendrán los corderos
Llorando y vertiendo
Sobre mí sus tristes
Lágrimas de sangre.
No les digas nunca
Que a mí me mataron.
Di que me casé
Con una gran reina,
Novia de la tierra,
Que en mi casamiento
Un astro cayó,
Que sin nube alguna,
La Luna y el Sol
Me dieron corona,
Que en el festín tuve
Los pinos por huéspedes,
Las más altas copas
Por cantores y
En las verdes hayas
Millares de pájaros.
Si, por el contrario,
Vieras a una madre
Que viene trayendo
Un cordón de lana,
Llorando, llorando
A través del prado
Preguntando a todos
Y a todos diciendo:
-¿Quién na conocido
Y quién el que ha visto
A un bravo pastor,
Delgado y esbelto,
El talle de anillo,
Bello, noble y alto,
Su rostro más fresco
Que espuma de leche
Bigote lustroso,
Color de la espiga,
Los cabellos negros
Como ala de cuervo,
Brillantes los ojos
Cual mora del campo?,
Dile si la ves,
Mi buen mioritza,
Con gran compasión,
Que yo me casé
Con una gran reina,
Novia de la tierra,
Que al pie de los montes,
Boca del Edén,
Durante mi boda
Un astro cayó,
Que fueron los huéspedes
Del festín los pinos,
Popes las montañas
Y, entre los hayedos,
Cantores los pájaros, Los astros, antorchas.
traducere de María Teresa León şi Rafael Alberti
Mioriţa - français - Traducere în limba franceză
Parles cols fleuris
Seuils de paradis,
Vois, descendre, prestes,
Des jardins célestes,
Trois troupeaux d’agneaux
Et trois pastoureaux:
L’un de Moldavie,
Deux de Valachie.
Or, ces deux bergers,
Ces deux étrangers,
Les voici qui causent,
Dieu! ils se proposent
De tuer d’un coup,
Entre chien et loup,
Ce pastour moldave,
Car il est plus brave,
Il a plus d’agneaux,
Encornés et beaux,
Des chevaux superbes
Et des chiens acerbes.
Or, voici trois jours,
Qu’à nouveau, toujours!
Sa brebis cherie
Reste, la, marrie,
Sa voix ne se tait,
L’herbe lui déplait.
-,,O, brebis bouclée,
Bouclée, annelée,
Depuis quelques jours
Tu gemis toujours
L’herbe est-elle fade
Ou es-tu malade;
Dis-moi, cher trésor
A la toison d’or?
-,,Maître, mon doux maître
Mène-nous pour paître
Dans le fond des bois
Où l’on trouve, au choix,
De l’herbe sans nombre
Et pour toi de l’ombre.
Maître, o maître mien!
Garde auprès un chien,
Le plus fort des nôtres,
Car, sinon, des autres
Te tueront d’un coup
Entre chien et loup”.
-,,O, brebis liante,
Si tu es voyante,
Si ce soir je meurs
Dans ce val en fleurs,
Dis-leur, brebis chère,
De me mettre en terre
Pres de tous mes biens,
Pour ouïr mes chères.
Puis, quand tout est prêt
Mets à mes chevet:
Un pipeau de charme,
Moult il a du charme!
Un pipeaux de houx,
Moult est triste et doux
Un pipeau de chêne,
Moult il se déchaîne!
Lorsqu’il soufflera
Le vent y jouera;
Alors rassemblées,
Mes brebis troublées,
Verseront de rang
Des larmes de sang.
Mais, de meurtre, amie
Ne leur parle mie!
Dis-leur, pour de vrai,
Que j’ai épousé
Reine sans seconde,
Promise du monde;
Qu’a ces noces-là
Un astre fila;
Qu’au dessus du trône
Tenaient ma couronne
La Lune, en atours,
Le Solei1, leurs cours,
Les grands monts, mes prêtres,
Mes témoins, les hêtres,
Aux hymnes des voix
Des oiseaux des bois.
Que j’ai eu pour cierges
Les étoiles vierges,
Des milliers d’oiseaux
Et d’astres, flambeaux!...
Mais si tu vois, chère,
Une vieille mère
Courant, toute en pleurs
Par ces champs en fleurs,
Demandant sans cesse
Pâle de detresse:
-Qui de vous a vu,
Qui aurait connu
Un fier pâtre, mince
Comme un jeune prince?
Son visage étail
L’écume de lait;
Sa moustache espiegle,
Deux épis de seigles;
Ses cheveaux, si beaux,
Ailes de corbeaux;
Ses prunelles pures
La couleur des mures!
Toi, dis-lui, qu’au vrai
J’avais épousé
Reine sans seconde,
Promise du monde,
Dans un beau pays,
Coin du paradis!
Mais, las! à ma mère
Ne raconte guère
Qu’à ces noces-la
Un astre fila;
Qu’au dessus du trône
Tenaient ma couronne:
La Lune, en atours,
E Soleil, leurs cours,
Les grands monts, mes prêtres,
Mes témoins les hêtres,
Aux hymnes des voix
Des oiseaux des bois;
Que j’ai eu pour cierges
Les étoiles vierges,
Des milliers d’oiseaux
Et d’astre flambeaux!…
tradusă în limba franceză de Ion Ureche
Mioriţa - english - Traducere în limba engleză
Near a low foothill
At Heaven’s doorsill,
Where the trail’s descending
To the plain and ending,
Here three shepherds keep
Their three flocks of sheep,
One, Moldavian,
One, Transylvanian
And one, Vrancean.
Now, the Vrancean
And the Transylvanian
In their thoughts, conniving,
Have laid plans, contriving
At the close of day
To ambush and slay
The Moldavian;
He, the wealthier one,
Had more flocks to keep,
Handsome, long-horned sheep,
Horses, trained and sound,
And the fiercest hounds.
One small ewe-lamb, though,
Dappled gray as tow,
While three full days passed
Bleated loud and fast;
Would not touch the grass.
”Ewe-lamb, dapple-gray,
Muzzled black and gray,
While three full days passed
You bleat loud and fast;
Don’t you like this grass?
Are you too sick to eat,
Little lamb so sweet?”
”Oh my master dear,
Drive the flock out near
That field, dark to view,
Where the grass grows new,
Where there’s shade for you.
”Master, master dear,
Call a large hound near,
A fierce one and fearless,
Strong, loyal and peerless.
The Transylvanian
And the Vrancean
When the daylight’s through
Mean to murder you.”
”Lamb, my little ewe,
If this omen’s true,
If I’m doomed to death
On this tract of heath,
Tell the Vrancean
And Transylvanian
To let my bones lie
Somewhere here close by,
By the sheepfold here
So my flocks are near,
Back of my hut’s grounds
So I’ll hear my hounds.
Tell them what I say:
There, beside me lay
One small pipe of beech
Whith its soft, sweet speech,
One small pipe of bone
Whit its loving tone,
One of elderwood,
Fiery-tongued and good.
Then the winds that blow
Would play on them so
All my listening sheep
Would draw near and weep
Tears, no blood so deep.
How I met my death,
Tell them not a breath;
Say I could not tarry,
I have gone to marry
A princess – my bride
Is the whole world’s pride.
At my wedding, tell
How a bright star fell,
Sun and moon came down
To hold my bridal crown,
Firs and maple trees
Were my guests; my priests
Were the mountains high;
Fiddlers, birds that fly,
All birds of the sky;
Torchlights, stars on high.
But if you see there,
Should you meet somewhere,
My old mother, little,
With her white wool girdle,
Eyes with their tears flowing,
Over the plains going,
Asking one and all,
Saying to them all,
’Who has ever known,
Who has seen my own
Shepherd fine to see,
Slim as a willow tree,
With his dear face, bright
As the milk-foam, white,
His small moustache, right
As the young wheat’s ear,
With his hair so dear,
Like plumes of the crow
Little eyes that glow
Like the ripe black sloe?’
Ewe-lamb, small and pretty,
For her sake have pity,
Let it just be said
I have gone to wed
A princess most noble
There on Heaven’s doorsill.
To that mother, old,
Let it not be told
That a star fell, bright,
For my bridal night;
Firs and maple trees
Were my guests, priests
Were the mountains high;
Fiddlers, birds that fly,
All birds of the sky;
Torchlights, stars on high.”
tradusă în limba engleză de William D. Snodgrass
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
