Din bordei de lângă vatra unde stă nenorocirea
Ca o straja neclintită ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor fete luminoase,
S-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase
Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei,
Inimi dogorâte-n pară poftei de-a se-navuti,
Stand că viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mputi.
I-am văzut păpuşi gătite, tologiti în jeturi moi,
Trântori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie
Şi cătând, nesocotiţii, că din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai
rămas teafăr.
Pieptul lor, plin de medalii, strălucea că un luceafăr.
Dar innuntru sub medalii şi sub hainele bogate
Clocoteşte-n oală cârnei, otrăvită de păcate,
La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocoteşte crimă . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . Stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară!
Nu va pese! Striviţi totul! Cugetati că poate mâini
O să pierdeţi cârma ţării s-or să vină alţi stăpâni.
Deci, pârjol şi jaf! Opincă hoitul să rămână os
Că să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de roş.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri şi-n dantele
Va-nveliti a voastră carne, voi, ce-n câteva inele
Purtaţi hrană ce lipseşte unei jumătăţi de ţară,
Spuneţi, nu cumva vrodata s-a-ntâmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc şi vi s-arată
Că atâtea lacrimi curse dintr-o geană întristată?
Vai, acele pietre scumpe ochi focoşi sub geană serii
Credeţi voi că sunt podoabe? Nu! sunt lacrimile ţării!
Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mâna
Călăreţul, o maimuţă, care ţine-n a ei mâna
Frâul tău a ta viaţă. Du-o unde vrea să meargă!
Când uscăţele-i călcâie bat în burtă ta, aleargă,
Iar când frâul tău îl strânge, de-ţi trosnesc dintîi din gură,
Te opreşte: să răsufle vrea scârboasă pocitură.
Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătai,
Ţin a tale zile-n mâna, s-a ta cinste sub călcai.
Şi călări pe ţine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi ţări, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile marii!
Şi când cugeţi c-aceşti trântori, asta haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
S-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţă ţării,
După ce-a-mbrancit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţă lumii că să strige-n gură mare:
Ne vrea ţară! Îi vrea ţară? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocna da! acolo oasele v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Când spoială azi e totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţarnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţă că să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n asta ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!
Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi masca, fă-te blând,
Pleacă-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând:
Scumpă, dragă Românie, idolul vieţii mele!
Şi când vei fi Leu, pisica, scoate-ţi ghearele din piele!
Iată normă după care poţi s-ajungi unde pofteşti!
S-apoi, că să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre cai,
Cearcă-ţi sabia în gâtul conştiinţei tale-ntâi!
Asta-i lecţia pe care o lăsaţi posterităţii!
Ah, cumplit v-aţi ras de lege şi de cumpăna dreptăţii,
Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfânt pe lume!
Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi,
Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiţi.
(Lui V. A. Urechia)
Târgovişte,1881, iunie
Ca o straja neclintită ridicatu-mi-am privirea
Sus, spre sfetnici, şi văzut-am a lor fete luminoase,
S-am văzut maimuţăria, strâmbăturile greţoase
Astor molii, astor ciocli, dezmăţaţi copii ai spumei,
Care-n aur văd, smintiţii, sufletul şi cinstea lumei,
Inimi dogorâte-n pară poftei de-a se-navuti,
Stand că viermii pe-un cadavru, ce-a-nceput a se-mputi.
I-am văzut păpuşi gătite, tologiti în jeturi moi,
Trântori, fără nici o grijă, şi străini de-orice nevoi,
Răscolind în a lor cuget ale ţării măruntaie
Şi cătând, nesocotiţii, că din trupul ei să taie
Partea ce-a mai rămas bună, membrul ce-a mai
rămas teafăr.
Pieptul lor, plin de medalii, strălucea că un luceafăr.
Dar innuntru sub medalii şi sub hainele bogate
Clocoteşte-n oală cârnei, otrăvită de păcate,
La a negrelor lor pofte, la a infamiei pară
Clocoteşte crimă . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
. . . . . . Stoarceţi, stoarceţi măduva din ţară!
Nu va pese! Striviţi totul! Cugetati că poate mâini
O să pierdeţi cârma ţării s-or să vină alţi stăpâni.
Deci, pârjol şi jaf! Opincă hoitul să rămână os
Că să nu mai aibă alţii, după voi, nimic de roş.
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Voi, cucoane mari, avute, ce-n mătăsuri şi-n dantele
Va-nveliti a voastră carne, voi, ce-n câteva inele
Purtaţi hrană ce lipseşte unei jumătăţi de ţară,
Spuneţi, nu cumva vrodata s-a-ntâmplat să vi se pară
Că a voastre diamante se topesc şi vi s-arată
Că atâtea lacrimi curse dintr-o geană întristată?
Vai, acele pietre scumpe ochi focoşi sub geană serii
Credeţi voi că sunt podoabe? Nu! sunt lacrimile ţării!
Dar te-a-ncălecat de-acuma, cal, te du unde te mâna
Călăreţul, o maimuţă, care ţine-n a ei mâna
Frâul tău a ta viaţă. Du-o unde vrea să meargă!
Când uscăţele-i călcâie bat în burtă ta, aleargă,
Iar când frâul tău îl strânge, de-ţi trosnesc dintîi din gură,
Te opreşte: să răsufle vrea scârboasă pocitură.
Vai, nenorocită ţară, rele zile-ai mai ajuns!
A lor gheare-nfipte-n pieptu-ţi fără milă l-au străpuns
Şi-n bucăţi împart, infamii, carnea ta, avutul tău!
Tot ce s-a găsit pe lume mai stricat, mai crud, mai rău,
Ăşti nemernici fără suflet, fără nici un căpătai,
Ţin a tale zile-n mâna, s-a ta cinste sub călcai.
Şi călări pe ţine, ţară, se cred zei aceste bestii,
Cum se cred ades copiii împăraţi călări pe trestii.
Ei sunt mari şi ţări, şi nu au nici ruşine, nici sfială
Că-ntr-o zi, poate, urmaşii le vor cere socoteală
De-a lor fapte. Ce le pasă? Lopătari, la cârma ţării
Sunt stăpâni pe vas, pe vânturi, şi pe valurile marii!
Şi când cugeţi c-aceşti trântori, asta haită de samsari
Prin tertipuri şi prin intrigi au ajuns puternici, mari,
Şi când vezi pe-a vieţii scară unde-au fost şi unde sunt,
Când îi vezi cu ce mândrie, cu ce ochi semeţi şi crunt
Privesc azi din înălţime spre norodul tăvălit
În mizeriile-n care ei, călăii, l-au trântit,
Când te uiţi cum se răsfaţă, cum îşi fac de cap mişeii,
Vai, începi să crezi că-n ceruri adormit-au de mult zeii!
S-apoi, după ce-au dat palme, şi-au scuipat în faţă ţării,
După ce-a-mbrancit poporul în prăpastia pierzării,
După ce n-a rămas lucru nebatjocorit de ei,
Au curajul aceşti oameni de nimic, aceşti mişei
Au curaju-n faţă lumii că să strige-n gură mare:
Ne vrea ţară! Îi vrea ţară? Auziţi neruşinare!
Vai, de-ar fi pe voia ţării, ştiţi voi unde v-aţi trezi!
Într-o ocna da! acolo oasele v-ar putrezi!
Cum să mai vedem în ţară cinste, muncă, propăşire,
Când spoială azi e totul, când vezi că prin linguşire
Şi făţarnicii, netoţii, au ajuns aşa departe!
Cum să-ţi mai trudeşti viaţă că să-nveţi puţină carte
Când te uiţi că-n asta ţară, dată pradă celor răi,
Înţelepţii sunt victime, ticăloşii sunt călăi!
Fii viclean, corupt, sperjur, pune-ţi masca, fă-te blând,
Pleacă-ţi fruntea ta cucernic, bate-ţi pieptul tău strigând:
Scumpă, dragă Românie, idolul vieţii mele!
Şi când vei fi Leu, pisica, scoate-ţi ghearele din piele!
Iată normă după care poţi s-ajungi unde pofteşti!
S-apoi, că să n-ai mustrare, nici vreodată să roşeşti,
Înainte de-a purcede pe-ale crimei negre cai,
Cearcă-ţi sabia în gâtul conştiinţei tale-ntâi!
Asta-i lecţia pe care o lăsaţi posterităţii!
Ah, cumplit v-aţi ras de lege şi de cumpăna dreptăţii,
Şi de oameni, şi de ţară, şi de tot ce-i sfânt pe lume!
Peste veacuri depărtate vor pluti a voastre nume,
Şi vor spune că sub soare n-au stat răi, călăi, bandiţi,
Nici atât de cruzi la suflet, nici atât de iscusiţi.
(Lui V. A. Urechia)
Târgovişte,1881, iunie
