Ion Barbu - Dionisiaca

Plecaţi-vă, în cuget cucernic şi sfios,
V-o spun: e-aproape timpul, de-a pururi sfânt când
iară
Biruitoarea Brimo va naşte pe Brimos
Şi-l veţi vedea, slăvitul sub verdea lui tiară
De iederă brumată şi smilax înflorit;
Fântâni adânci de viaţă în steiuri El va deschide
Şi veţi cunoaşte-ntr-însul extazul infinit.
Iar cetele, stufoase de tirse şi nebride,
Vă vor purta pe-ntinse nisipuri şi dumbrăvi
Veţi colinda prundişuri fierbinţi, veţi trece ape
Şi munţi pentru-a vă pierde în negrăite slăvi
V-o spun: Dăruitorul Beţiei e aproape!
Dar ascultaţi cum creşte ascuns sub orizon
Tumultul surd de glasuri mereu mai tunătoare,
Se clatină în tremur al înălţimii tron;
Şi iat-o, înspumată, sălbatecă splendoare.
O! nesfârşită hoardă şi hohotul sonor!
Un viu puhoi coboară colinele Heladei,
Un clocot peste care strident, străbătător,
Vibrează-nfricoşata chemare a Menadei.
“El, El aprinsă torţa al cărei scrum sunteţi,
În vinul desfătării, aleargă să vă scalde,
În vinul viu şi tare al noii sale vieţi
Mulţimi prinse-n vâltoarea efluviilor calde
O, voi înfiorate noroade, la pământ!
Zdrobiţi centura fiinţei, topiţi-vă cu glia;
Iar peste lutul umed şi trupul vostru frânt,
Enorm şi furtunatec să freamăte Orgia!”