Ion Barbu - Cercelul lui miss

Catelei mele
Cineva, inchis in stupul dintre pruni, arunca pietre
Dar cu-atata vrajmasie ca nu poti sa faci sport:
Ele trec si gard si ziduri, pana dincolo de setre
Unde ziua umfla-n vanturi matasoase foi de cort.
Da, e rece primavara si golase frunzatura,
Insa greii bobi ai toamnei nu mai vor sa doarma-nchisi,
Stupul sfredelit de soare isi desarta-ncarcatura:
Jir si aur cad, in ciur, la buzatul urdinis.
— Impletire somnoroasa de miresme si albine!
Prin camari ascunse parca s-a varsat puiac de fragi
Vantul curge Sub pleoape aburesc vedenii dragi
Latri luneci Pe sub fulgii somnului te pierzi de-a bine.

Si pe rand, in gamalia ta de minte, prinsa-n vis,
Vin sa-noate ca-intr-o piatra lacrimata: lunca, fanul,
Malul apelor si clipa jinduita cand stapanul
Vreo nuia zvarlind pe garla te asmute: “Ad-o, Miss”.
Tanara, ca altadata, coapsa ta in coarda vine:
Laba scormone mormantul vreunei cartite de soi;
Dupa coada retezata dai tarcoale, roate pline;
Bati prundisul, spinteci unda, intri toata in noroi!
Si ce lucruri minunate! Salcii, slujnice netoate,
Au pitit prin scorburi multe paini de iasca si lipii.
Tu te-agati, intins, pe trunchi, scotocesti in san la toate,
Mladioasa: soldul fraged inca n-a purtat copii.
Zbarnait de piatra, insa, vajaia Nici gand sa taca
Din ce prastie scapata staruieste in auz?
Silnic, ochi deschizi la soare si-n vazduh zaresti buimaca
Uraciunea cu aripe prafuite, de sacaz.
Un zigzag mai mult — si tihna insorita ti se curma
Cherlai scurt, iti clatini capul, laba scarpina mereu:
Blestemata de albina solul toamnelor din urma,
Ti-a impuns urechea neagra cu-un cercel de-arama, greu.