Plângerea țării - poezie populară culeasă de Vasile Alecsandri

Frunză verde de negară,

Vai! sărmană biata țară,

Cum te-ajunge focul iară!

Rușii vin, te calicesc,

Nemții te batjocoresc

Și ciocoii te hulesc!

Nu mi-e ciudă de străini,

Cât de pământeni haini,

Că tu dragă le-ai fost mumă

Și ei singuri te sugrumă!

Nu mi-e ciudă de muscali,

Nici de nemții bocăncari^[1]

Cât mi-e ciudă de ciocoi

Că te lasă la nevoi

De țipă sufletu-n noi.

Frunză verde de neghină,

Vai ș-amar de-a ta grădină!

Cea grădină cu flori plină!

Cum o calcă, cum o strică

Niște iezme fără frică!

Cum îi smulge florile

Și-i pradă rodurile!

Frunză verde de mohor,

Vai de sânu-ți plin de dor,

Cât e el de hrănitor

Și la iepe căzăcești,

Și la câini flămânzi nemțești,

Și la pilafgii turcești,

Și la râme ciocoiești!

Sărăcuț de maica mea,

Cui a fi milă de ea?

Sărăcuț de locul meu,

Când l-a scăpa Dumnezeu?

Hai, copii, la cei stejari

Să tăiem niscaiva pari,

Țara să ne-o țărcuim

Și de iezme s-o ferim!

---

1. ↑ Porecla dată soldaților austrieci care au ocupat Principatele Unite în timpul războiului Crimeii și care erau încălțați cu botine groase sau bocanci.