Alexandru Hrisoverghi - Ruinelor cetăţii Neamţu

ODĂ

I

Vă iubesc, răsipuri sfinte, sămn mărirei strămoşeşti,
Zid vechi ce de p-al tău munte, încă patria-mi slăveşti.
A cărora-nfăţoşare orişicui samini a zice:
"M-au părăsit cetăţenii, m-au daramat cruda vreme,
Dar copii strămoşii voştri odineoară aice
Ocrotea patria voastră de vrăjmaşi făr-a se teme".
O, singure monument ce te aveam drept dovadă
Slavei acei strămoşeşti! Videţi-l cum a să cadă!
O, ziduri din care Ştefan, înviat la bărbăţie,
Întorcându-se cu grabă, pe vrajmaşi au biruit,
Însufleţiţi-mi puterea, daţi-mi glas, daţi-mi tărie,
Să pot tângui cu jale starea-n care aţi venit.

II

Rădice-se pân' la ceruri tânguirea şi strigarea
A obştiei moldovene! Plânsul, bocitul şi jalea
Meargă adânc să răsune pe bolta acea cerească;
A lor zile cu Cetatea Neamţul să se risipească!
Vedeţi sfântul loc acela, unde viteji-au murit,
De copii cum se dăramă, se sapă păn-în pământ.
Lăcomia unor aprigi, după vreme patrioţi,
Sfântul loc îl defăimează, ca nişte vitregi, ca hoţi!
O, pavăză neînvins-a neamului moldovinesc!
Ca să-ţi dau destulă slavă, ce cuvinte să găsesc!
Tu, care cu-a ta umbrire veacuri întregi ai păzit
Fala strămoşilor noştri, viaţa le-ai ocrotit,
Viaţa ce ei ne-au dat nouă, prin care astăzi trăim,
De a ei pastrare-acuma, noi ţie să-ţi mulţămim.
Sângele lor ce ş-acuma curge prin a noastre vine
S-au pastrat, cetate sfântă, s-au pastrat de cătră tine.
Paza zidurilor tale pe vrajmaşi batjocorea,
Când pe mii de duşmani leşi optspre'ce plăieşi bătea,
Tu, care la orişicare defăimare de străin
Erai stavilă; ş-acuma erai un martur deplin
Unei slave, unei soarte, ce-n veci au încoronat
Armele patriei mele, când de viteji s-au purtat.
Tu, care cu-a ta umbrire învitezi la bărbăţie,
Prin aducere-aminte, şi acum fiind pustie,
Pe tot moldovanul care păstrează strămoşesc sânge,
Pe tot tânărul ce poate o sabie a încinge.

III

O, fraţilor moldoveni, bătrâni, tineri, de-a valmă,
Veacurilor viitoare nu gândiţi că-i să daţi samă?
Şi puteţi cu sânge răce privi ace daramare?
Nu opriţi barbara faptă, nu-nălţaţi toţi o strigare?
Priviţi marturul ce unul din veacuri ne rămăsese,
Că neamul nostru din neamuri de viteji se alesăse,
Cum îl darămă şi-l strică lăcomia-n sumeţire,
Şi îşi face ei palaturi, spre a-şi găsi mulţămire.
Voi sunteţi cei de dăunăzi când pe Teatru cânta
Trei franţuji în altă limbă, şi cetatea o sărba,
Strigaţi şi băteaţi în palme, plângeaţi cu lacrimi fierbinţi,
Căutaţi unul la altul, daţi din cap, crâşcaţi din dinţi;
Ş-acum vedeţi daramarea, şi nu ziceţi un cuvânt!
Oar-au fost de bucurie, că ei joacă pe mormânt?
Oare nu era ş-acele vro jărtvă d-a măgulirii?
Nu, fraţilor, nu, vă rog, nu mai daţi prilej hulirii,
Nu vă mai trageţi asupră-vi hula neamurilor toate,
Ci strigaţi, opriţi pacatul, cereţi cu glas o dreptate.
Iară voi care pacatul nu vă sumeţiţi a-l face,
Ci patimii vă-nchinaţi, cugetul poate vă tace?
N-aţi gândit că-i să daţi samă veacurilor viitoare?
N-aţi gândit c-al vostru nume, lor lasaţi spre blastamare?
Aceast-a voastră urmare, o defăimare obştească,
Prin aducere-aminte, în veci să v-agonisască.
Lăcomia de voi însuşi şi de a voastră avere
Bucure-se, aibă parte, stăpâneasc-o în putere,
Iar blăstămul cu-a sa mână în firea toată să săpe
A voastre nume urâte! Cu ţâţa să se adăpe
Pruncilor viitorimei, blăstemul cel mai urât
A nevinovatei guri fie cel întâi cuvânt!!!