Se tânguiesc iarăşi editorii că nu se vând cărţile. Se tânguiesc peste măsura văicărelilor dinadins stereotipate pentru a fi zilnic servite scriitorilor încărcaţi de manuscris şi fometoşi de onoare... Eminescu, Vlahuţă, Caragiale, marii scriitori în viaţă nu se desfac decât foarte domol, dacă nu sunt chiar scandalos neglijaţi pe piaţă.
Sărăcia, concurenţa din partea spiritului sportiv, înălţarea generală a voinţei în dauna inteligenţei - de toate aceste explicaţii ni s-au ostenit de mult urechile, ni s-a plictisit capul. Sunt înţelese şi admise fără rezistenţă. Criza librărească ne poate însă aduce aminte o altă întrebare, de care nu se pomeneşte adesea, deşi are interesante legături cu chestia cetitului : cât citesc literaţii de meserie ei singuri, şi ce fel de lectură îşi aleg?
*
Era odată, aici la noi, de şic consacrat, ca
literaţii să citească puţin şi pe apucate. Literaţii în înţeles
restrâns, adică poeţi, povestitori, autori dramatici. Se ziceau ei
pe atunci şi "autodidacţi", cu o întrebuinţare cam liberă a
cuvântului - şi aceasta constituia ca un fel de diplomă specială
scriitorilor literari. Asta era mai cu seamă pe vremea lui
Caragiale-Vlahuţă-Delavrancea. Eminescu, în această privinţă, a fost
un izolat, cu dragostea lui aprinsă şi serioasă de învăţătură.
Cu ajutorul unor sofisme foarte puţin rafinate se imaginase o
ireductibilă opoziţie între geniul artistic şi învăţătura
sistematică; se pierdea din vedere că autodidactul, în înţelesul cel
strict al cuvântului, poate foarte bine să-şi dea o astfel de
învăţătură, dar mai ales se arunca potop de sarcasme în capul
titraţilor cu ştiinţă de carte, identificându-i, fără distincţie
şi în frivolă batjocură, cu pedanţii stupizi. E de înţeles că
insuficienţa multor titraţi de ai noştri trebuia să irite rău şi să
provoace toată cruzimea unui Caragiale. Dar reacţia aluneca uşor
în exagerare, şi iritaţia se avânta în doctrină.Acele categorisiri ale cărturarilor, ingrediente hotărâtoare ale şicului literaţilor noştri de pe vremuri, erau desigur luate de aiurea - localizări naţionale ale unor confuze idei despre geniul artistic din romantismul francez. Localizările forţau, fireşte, nota, cu un curaj şi, cum se zice, cu o genialitate proprii caracterului juvenil al culturii noastre de pe atunci. Şi se ascundea, cred, sub acel dispreţ pentru carte, un fel de mândrie naţională: românul e deştept, ştie, înţelege şi imaginează, în spontaneitatea lui focoasă şi sprinţară, tot ce alţii, cu greoaie osteneală, au strâns în cărţi, bune doar pentru cei grei de cap.
Fără îndoială, Caragiale înţelegea deplin arta lui Eminescu, şi poezia lui o iubea în accese de cea mai ferventă admiraţie. Totuşi, nu rareori l-am auzit zicând: Eminescu era prost. Şi am temei să cred că această copilăroasă taxare o provocase ezitările subtile, rezerva şi scrupulul pentru nuanţe pe care lectura şi reflecţia bogată le dezvoltase în spiritul atât de viguros şi de adânc al poetului. În schimb, Cerna, vorbind de Eminescu (şi socotindu-se desigur continuator perfecţionat al acestuia), îmi spunea, cu fanatică şi dogmatică aprindere, că arta lui Caragiale e product de "observare şi copiare" ale mărunţişelor vieţii, şi ca atare esenţial inferioară poeziei lirice şi - mai ales - celei "de concepţie"... Însemn alături cele două necumpănite evaluări, ca să nu înnegresc pe dispreţuitorii de carte în dauna celor cam speriaţi de învăţătură. Momentul de copilărie "autodidactă" a lui Caragiale, şi momentul de nerozie academică a lui Cerna formează un superb şi instructiv contrast.
*
În realitate, partizanii geniului pur şi
neprihănit trăiau regimul intelectual al reporterilor mărunţei:
schimb de idei la cafenea, ziare, şi volume de literatură după
capriciile librăriei, combinate cu sugestiile prietenilor proaspăt
întorşi din străinătate.
Este fantastic cu ce abundenţă, cu cât avânt şi, mai ales,
cu câtă uşurătate se puneau şi se rezolvau, între halbe şi ceşti
de cafea, probleme din orice ştiinţă, tehnică, artă, în scurt
din orice meserie ai fi poftit. Un general, ofiţer eminent şi om de
mult duh, îmi povestea că-şi făcuse o distracţie regulată şi
savuroasă, provocând pe Delavrancea să vorbească strategie şi
întreţinându-i pornirea cu prefăcută mirare faţă de
originalitatea soluţiilor militare ale marelui orator. Şi cred că
cine a auzit vreodată pe Caragiale vociferând "ştiinţă" socială,
laolaltă cu Stere sau cu Gherea, nu va uita în veci ştiinţa şi
logica atât de amuzante, de stranii şi de inocente cu care
neastâmpăratul artist îi asalta pe cei doi "muscali".
*
E hotărât: inspiraţie lirică nu se scoate
din cărţi. Totuşi, tehnica lirică, a povestirii sau a teatrului,
evoluează în formă de tradiţie, ca orice altă tehnică şi ca orice
sistem intelectual. Originalitatea nu se afirmă întreagă decât
prin opunere faţă cu o tradiţie, şi această opunere trebuie să se
facă în cât mai deplină cunoştinţă de cauză. Nu-mi închipui că
poate fi indiferent pentru un artist, oricare i-ar fi capacităţile,
să cunoască numai dramaturgia lui Labiche sau numai lirica lui
Schiller: producţia lui nu poate să nu sufere din faptul că el, cu
îndărătnic şi uşuratic dispreţ pentru "noutăţi", se închide în
marginile unei prea sărăcăcioase tradiţii.
A mijlocit, în sfârşit, şi simpla lene, orientală şi patriarhală, ca să se adopte şi să se practice atât de zelos oroarea de carte, să se exalte fără discreţie slava inculturii pure.
Această glorioasă lene ar putea fi încă acceptabilă, dacă poeţii - poeţii mai ales - n-ar avea atât de des ambiţie de gânditori şi n-ar râvni să facă poezie "de concepţie", închipuindu-şi că aceasta implică superioritate artistică.
E teribil de ingrată încercarea de a face pe un poet "de concepţie" să priceapă cât de neadmisibil banale şi fleşcăite sunt "gândurile" întreţinute din filozofia populară a scribilor subalterni din toate ţările şi vremile, ciugulită la întâmplare prin noutăţile librăriei curente sau din schimb de idei la cafenea.
