Castelul tău de ghiaţă l-am cunoscut gindire:
Sub tristele-i arcade mult timp am rătăcit
De noi răsfringeri dornic, dar nicio oglindire,
în stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.
Am părăsit în urmă grandoarea ta polară
şi-am mers, şi-am mers spre caldul pamint de miazăzi,
şi sub un pilc de arbori stufoşi, în fapt de seară,
Cărărea mea, surprinsă de umbră, se opri.
Sub acel pilc de arbori sălbateci, în amurg,
mi-ai apărut - sub chipuri necunoscute mie,
Cum nu erai acolo, în frigurosul burg,
Tu, muzică a formei în zbor, Euritmie!
Sub înfloriţii arbori, sub ochiul meu uimit,
Te-ai resorbit în sunet, în linie, culoare,
Te-ai revărsat în lucruri, cum în eternul mit
Se revărsa divinul în luturi pieritoare.
O, cum întregul suflet, al meu, ar fi voit
Cu cercul undei tale prelungi să se dilate,
Să spintece văzduhul şi - larg şi înmiit -
Să simtă că vibreaza în lumi nenumărate...
şi-n acel fapt de seară, uitindu-mă spre Nord,
în ceasul cind penumbra la orizont descreşte
Iar seara intirzie un somnolent acord,
Mi s-a părut că domul de ghiaţă se topeşte.
