George Călinescu - Cosmogonie

  
La început a fost Avântul,
Adiind peste goluri ca vântul,
Mişcat de la sine, mereu nemişcat,
Tremurând pe loc, în cercuri iscat,
Asemeni cu apa din lac valurită,
Alergând de nimeni lovită.
Cât a durat acest somn de cărbune?
Aritmetica n-are aşa cifre nebune,
Clătitu-s-a-n beznă al mărilor pat
Şi-n colţurile lumii trezit am ţipat
Şi-am picat în spume ca negrele vrăbii
Rătăcite pe grinzile unei corăbii,
În ţara cu pădurile sumbre
Populată de fum şi de umbre,
Unde cedrii se nasc ca un cânt
Şi eu însumi nu ştiu cine sunt.
Însă ştiu că tot ce se face
C-un safir de apă pe loc se va desface;
Nimic niciodată nu va fi după mine,
Decât nepătrunsul, grozavul, Cuvântul
Adiind în aeternum ca vântul,
Mişcat de la sine, mereu nemişcat,
Tremurând pe loc, în cercuri iscat,
Asemeni cu apa din lac valurită,
Alergând de nimeni lovită.