Leo Butnaru - LISTA BASARABEANĂ

1. Şocul întâlnirii cu „eliberatorii”

Adu-ţi aminte că şi tu ai fost rob în ţara Egiptului, şi Domnul, Dumnezeul tău, te-a scos din ea cu mână tare şi cu braţ întins...

                                                                              Deuteronom, 5/15

Era tânără. Doamnă sadea, alias boieroaică ce moştenea o anume avere, zeci de hectare de pământ prin părţile Sorocii, în satul Ţepilova din comuna Ocolina. Tânără şi frumoasă, după cum o înfăţişează fotografiile de epocă. După cum şi-o amintesc cei care, la sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut, erau copilandri sau adolescenţi. Spre exemplu, profesorul universitar chişinăuian Aurel Marinciuc: „Nu încape îndoială că viaţa acestei femei este un fenomen singular în lume. Raportat la locul în care am trăit o perioadă şi eu, pot să vă asigur că, încă din tinereţe, ea a fost o celebritate a oraşului Soroca. Orăşenii mai în vârstă mi-au descris escapadele ei în oraş: apărea călare pe un cal mândru, cu puşca pe umăr, cu revolver la şold, iar la şa avea legaţi 3-4 iepuri şi tot atâtea raţe împuşcate, pe care Eufrosinia le oferea cadou prietenilor sau rudelor.
           Ţăranii se mirau – cum o domnişoară, fiică de boieri, mergea desculţă în urma plugului, cosea grânele sau fânul, întrecându-se cu bărbaţii. Mulgea vacile, rânea bălegarul, castra porcii, altoia pomii. Era fermierul universal. În acelaşi timp, cunoştea literatura, muzica clasică, picta. Vorbea nouă limbi, printre care pe evreieşte şi ţigăneşte – limbi necesare în oraşul nostru”.

Ce portret! De tânără. Şi boieroaică. Şi frumoasă! Cutezătoare. Chiar şi în acel 28 iunie 1940 rămânând să aştepte hoardele roşii. Şi, poate, nu doar din cutezanţă, ci şi din motivul că se considera oarecum... de-a lor, rudă a ruşilor ce aveau să treacă Nistrul.

De a lor, de a sovieticilor chiar să fi fost? Era rusoaică. Şi aşa s-ar fi putut crede, cu toate că sângele ei avea afluenţi de prin mai multe seminţii – greco-macedoneană-aromână, poloneză, georgiană... Oricum, vorbea fluent limba rusă, se considera rusoaică. Deci, ce rău puteau să-i facă cei ţintaţi cu stele roşii? Şi de ce? Deci, şi-a zis să rămână.

Iar mama sa, profesoară, îi spunea, o implora: „Hai, fata mamei, să plecăm şi noi peste Prut, că nu se ştie cum o să iasă întâlnirea asta cu «ai noştri»”.

Însă fiica nu pleacă, rămâne, petrecându-şi mama ce-şi rânduia căruţa în lungul convoi al celor care fugeau din calea sovieticilor. Bezmeticilor.

Ea, tânăra boieroaică Eufrosinia Kersnovskaia (avea 33 de ani), hotărăşte să rămână. Ar fi putut să se pregătească din timp de plecare, pentru că, peste ani, deja în Siberia, în Gulag, îşi aminteşte că, atunci, cu 2-3 zile până la groaznicul 28 iunie 1940, radio Bucureşti transmitea: „Uniunea Sovietică a înaintat pretenţii asupra teritoriului Basarabiei. Comisia mixtă în componenţa generalilor (cutare) pleacă cu avionul la Odessa pentru rezolvarea acestei probleme... Mama nu a mai dus ceaşca până la gură. Mâna a început să-i tremure şi ceaşca reveni, zângănitor, pe farfurioară.

– Cum aşa? Ce va fi cu noi?

Acum mi-i greu să-mi imaginez că inima, care trebuia, parcă, să fie prezicătoarea, nu prevestise nimic. De parcă, nu prea mult timp în urmă, nici nu s-ar fi întâmplat ceva asemănător în Ţările Baltice, ca şi cum noi nu ne-am fi putut da seama ce va ieşi din toate astea!...”

Iar dimineaţa, pe colinele sorocene, treceau coloane de camioane militare. Iniţial, tânăra boieroaică se gândise că maşinile ar fi româneşti, fără să ştie că, noaptea, peste Nistru fusese aruncat un pod plutitor pe care trecuseră tancurile şi blindatele armatei roşii. Însă (spune eroina): „Eu nu aveam nici cea mai mică închipuire că în viaţa noastră s-a întâmplat o cotitură bruscă şi că totul ce era obişnuit, neclintit, dintr-o dată dispăruse după linia orizontului!”

Astfel că prin satul ei, Ţepilova, treceau maşini murdare, tanchete, unele dintre care rămâneau în pană pe marginile drumului: „Băltoacele de uleiuri tehnice se conturau în praful drumului, oşteni pătaţi cu negru reparau ceva. Una dintre maşini se defectase chiar la răscruce, nu departe de casa noastră. Din ea curgea ceva negru şi flăcăuanii satului, ghiontindu-se între ei, chicoteau şi ironizau:

– Ca oiţa: unde s-a oprit, acolo a şi lăsat băltoaca...

– Ce-i asta, bravilor? Abia aţi trecut graniţa – şi dă-i cu reparaţia?

La care mecanicul face printre dinţi:

– A treia lună suntem în marş...

După podeţul de la intrarea în Soroca, pe panta drumului, se afla o maşină răsturnată. Alături de ea – trupul unui soldat acoperit cu o foaie de cort.

Pe marginea drumului stătea un oştean posomorât cu arma în bandulieră.

– Cum s-a întâmplat? l-am întrebat eu.

– Nişte munţi ca aiştia! Parcă frânele pot rezista?

M-am mirat: ce fel de munţi? Ia, o mică pantă!”

De aici, din dimineaţa lui 28 iunie blestematul, şi porneşte şocul întâlnirii „cu noii noştri stăpâni” care, imediat, se înfăţişează în curtea casei şi pretind fân pentru cai. „Eu sunt uimită. Şi cam dezamăgită. (Însă urmau să mă aştepte ani mulţi doldora de uimire şi dezamăgire...).”

Dar, odată ce noua putere cere fân, boieroaica hai să o ajute, astfel că saltă pe iapa Svastica, „numită astfel nicidecum în onoarea lui Hitler, ci pentru că pur şi simplu pata albă din fruntea ei aducea a svastică”. Tânăra o ia în galop spre aria de unde însoţitorii săi, bravii oşteni roşii pe caii lor, trebuiau să ia fânul. Numai că, la un moment dat, amazoana soroceană îşi dă seama că i-a pierdut undeva în urmă pe cei veniţi cu rechiziţia. Aceştia erau trei – un veterinar, politrucul şi un plutonier care – să vezi! – descălecaseră şi îşi duceau caii de dârlogi. Asta-i bună! îşi spune în sinea sa Eufrosinia, scriind în memorii: „Îmi amintesc de maşina frâna căreia nu a rezistat pe fleacul cela de pantă. Mai târziu, deja toamna, am văzut cum un soldat, fără să vrea, îşi luă avânt de la sinagogă în jos pe o cărare ce ducea din Oraşul de Sus în Oraşul Vechi al Sorocii. El nu se putea opri şi alerga, repetând speriat:

– Uite şi ţara asta Basarabia!

Se dovedise că toţi aceştia erau veniţi de prin părţile Poltavei. Locurile lor sunt de şes, iar dealurile noastre le par munţi”.

Acolo, la fân, politrucul îi vorbeşte despre infailibilitatea partidului care – Doamne, fereşte! – nu poate greşi nici cât e negru sub unghie. Însă, pe cât de cutezătoare, pe atât de naivă, boieroaica întreabă cum de s-a întâmplat ca în partidul „fără cusur”  să fi nimerit atâţia „păcătoşi”, ca Tuhacevski, Uborevici, Iakir – „o legiune întreagă”, importanţi comandanţi de oşti  sau oameni de stat care, se ştie, fuseseră executaţi. Adică, domn-tovarăş politruc, cam în ce ar consta criteriile infailibilităţii partinice? „Politrucul lăuda colectivizarea (pe cea benevolă, nu alta); eu mă întreb cum s-ar traduce în ruseşte «benevolă» şi prin ce s-ar explica foametea din 1933... Dat fiind că puteam să admit posibilitatea foametei doar pe o insulă nelocuită, stearpă, după vreun naufragiu, şi nu în ţara cu cele mai mănoase pământuri”. Ba chiar tânăra Eufrosinia Kersnovskaia se interesează care e organismul social sau de stat ce controlează faptele lui Stalin şi cum ar putea poporul să-i limiteze acestuia puterea, pentru a nu se ajunge la autocraţie. Însă prin răspunsurile sale politrucul o dezamăgeşte.

Aşadar, nu e nimic de mirare că: „chiar din primele zile de ocupaţie sovietică (se obişnuieşte a spune – «eliberarea de sub stăpânirea boierilor şi capitaliştilor», dar de ce să nu le spunem lucrurilor pe nume, pentru că doar hoţul nu spune «eu am furat», ci zice «eu am împrumutat»), la mine au început să vină, rând pe rând, oamenii satului, întrebând:

– Duducă, ce se va întâmpla? Ce ne aşteaptă?

Eu însă eram optimistă... sau vroiam să mă conving pe mine însămi de aşa ceva, deoarece este cu mult mai uşor să-l înşeli pe cel care doreşte să fie înşelat!”

2. O paranteză

Doamne, ce diferit se văd lucrurile şi ce diferit sunt interpretate! În acel timp, când Eufrosinia Kersnovskaia, boieroaică la 33 de ani, de profesie „civilă” medic veterinar, se arăta oarecum optimistă, dar fiind, totuşi, mai mult tristă de ce vede în primele zile de ocupaţie sovietică (aşa scrie în memoriile sale), un compatriot al ei, la 34 de ani ai săi, cu studii agricole la şcoala din Cucuruzeni, vede exact invers – pentru el ocupaţia fiind... eliberare şi, ca timid condeier ce era pe atunci, ticluieşte un aşa-zis poem, intitulat „Sat uitat”, în care – ce credeţi că spune? – ceea ce nu credeam nici noi, la şcoală, pe când ni se impunea textul respectiv, că ar fi fost, chipurile, cu adevărat: „Ia ascultă, Nistrul cum grăieşte; /oare noi vom sta şi l-om privi? /  Să strigăm la dânsul, şi-or veni / fraţii să ne-ajute voiniceşte. //  Să-i strigăm de-aici, de sub lăcată, / să pornească vajnicul lor stroi, / să ne scape satul de strigoi / şi de viaţa asta blestemată. //  Va veni ea, zariştea senină, / când le-om strânge mâinile cu drag / şi vom merge sub acelaşi steag, / înfrăţiţi pe drum înspre lumină”. (Andrei Lupan.)

Iar un alt basarabean, care la acea vreme avea 32 de ani, adică situat între Kersnovskaia şi Lupan, – deci, un alt „corifeu” al hăului,  Bogdan Istru (n. Bădărău), îşi secunda colegul întru aberaţii, scriind: „Glasul de luptător al poetului îndeamnă pe fraţii săi ţărani să-şi îndrepte privirile spre răsărit, spre Nistru, spre patria socialismului, de unde avea să vie marea izbăvire a noroadelor asuprite ale Basarabiei”. Apoi o altă coincidenţă face istoria noastră să rămână cu gura căscată: I. C., născut chiar în acel blestemat an 1940, peste ceva vreme ajungând critic literar, bietul de el şi-a zis să le ţină  hangul celorlalţi doi, fiind de părerea (absolut... personală!) că: „În anul 1940 poemul «Sat uitat» n-are concurenţi în privinţa profunzimii cu care autorul a exprimat durerile trecutului, bucuriile şi speranţele basarabenilor la acel moment istoric”. Oh, oh, oh, bieţi scribi socialişti, să vă fi citit compatrioata voastră Eufrosinia Kersnovskaia care – e de menţionat – cunoştea perfect limba română. Numai că tânăra boieroaică nu s-ar fi putut deda unor „delicii” de lectură pe baze şi teme autohtone (ocupaţia sovietică dată-trâmbiţată, fariseic, drept eliberare) din simplul şi dramaticul motiv că foarte curând nimerise în Gulag, de unde avea să iasă (dacă s-ar putea spune astfel; URSS mereu a fost un Gulag cu cercuri infernale, de o mai mare sau mai mică intensitate a supliciilor) abia peste circa 12 ani.

Remarc toate astea oarecum răzbunător, cu un anumit sentiment de satisfacţie pentru dreptatea şi punerea la punct ce se pot întâmpla peste ani, precum reiese din cele constatate de colegul Arcadie Suceveanu: „Au dispărut din context operele «clasice», ideologizate, conjuncturiste, care populaseră ani lungi manualele şcolare, culegerile tematice şi antologiile, tot felul de serii şi colecţii editoriale din Basarabia şi fosta URSS. Retrase din circuit, asemenea opere ca «Tovarăşul Vanea» de Samson Şleahu, «Ţara mea» şi «Cresc etajele» de Emilian Bucov, «Deşteptarea» de Alexandru Lipcan, «Lumina» şi «Sat uitat» de Andrei Lupan, «Pohoarnele» de Bogdan Istru, «Tinereţe fără moarte» de Liviu Deleanu, cascadele de poezii şi poeme lirico-epice care compuneau «Leniniana moldovenească» ori care deveniseră colecţii calendaristice în care se iubeau fierbinte partidul cu poporul, la date fixe: 7 noiembrie, 1 Mai, 28 iunie etc. – toate aceste scrieri, după ce au lucrat adânc în cugetele atâtor generaţii de tineri, lăsând în ele tone de zgură ideologică, şi-au luat locul binemeritat pe rafturile cele mai de jos, rău famate, ale istoriei”.

3. Şi totuşi, în pofida evidenţei...

 În pofida a toate, Amazoana optimistă, chiar foarte optimistă, poate şi din cauza caracterului său volitiv, de tânără ambiţioasă, care încerca să facă ceva bun în lume, Eufrosinia credea că va putea îmblânzi puterea (fiara) bolşevică (ea, amazoana, fiind medic veterinar, nu? – cunoştea la animale, bestii...) şi rămâne în Basarabia invadată de armata roşie. Mama ei o roagă să meargă împreună în România, însă duduca o blagosloveşte întru bine, dânsa cutezând să rămână la Ţepilova, în preajma cetăţii Soroca. Mama, mai experimentată – pe undeva lângă Odessa, văzuse hoardele ruseşti dezlănţuite în revoluţie, cum devastau, nimiceau totul, ceea ce a determinat familia Kresnovski să caute azil şi rost în România, la Nistru.

Dar de ce să invoci pilduiri din trecutul de acum douăzeci de ani, când, iată, exemplul prezentului este indubitabil: necruţător, sfidător, cinic, sută la sută bolşevic: familia Kersnovski, mama şi fiica, este pur şi simplu alungată din cuibul ei. „Ne-au izgonit din casă desculţe, cu capul neacoperit”, avea să scrie Eufrosinia deja peste douăzeci de ani, când se întorsese din deportarea în Siberia, de unde evadase, fiind apoi condamnată la moarte, ulterior aceasta cumulată cu închisoarea; după care urmase o altă deportare, în Norilsk, unde muncise din greu la infernalele mine de nichel...

În una din zilele negrei veri a anului 1940,  Eufrosinia îşi găseşte mama trebăluind în faţa lăzii cu bunurile familiei. Ce făcea? Pur şi simplu era condusă de intuiţie, dar şi de amintirea experienţei trecutului, în care văzuse „umanul” comportament al conaţionalilor-muscali ridicaţi la răzmeriţă şi fărădelege: mama alegea unele dintre lucrurile mai calde – un şal, o bonetă, ciorapi de lână, un pulover... Fiica mai se revoltă de „bazarul” văzut în casă, însă mama îi spune că a fost preîntâmpinată de o prietenă să ducă ceva din bunuri la Soroca, să le dosească pe la prieteni, pentru că timpurile se vor înăspri rău. „Vai, mamă! Ţi-ar fi ruşine de ce faci! De parcă noi ne-am fura propriile lucruri. Pentru că toate sunt obţinute prin muncă onestă”, etcetera – o ceartă fiica, naiva, pentru a constata, peste ani, cu amărăciune că mama avusese totuşi dreptate: veneticii cu stele roşii în frunte le-au luat totul, nelăsându-le decât ce aveau pe ele! Lăsându-le pe drumuri...

Cum s-a întâmplat? Perfect în stilul vandalilor! „Un tip smulgea din rame tablourile pictate de verişoara mea, pictoriţă foarte talentată; altul sfâşia pânzele în bucăţi...

Am zvâcnit, convulsiv, când am văzut cum sfârtecau portretul tatălui meu... În curte fusese adunat inventarul nostru agricol: pluguri, semănătoare, cultivator etc. De ele atârnau etichete făcute din pânza pe care fusese pictat Serghei de Radonej blagoslovindu-l pe Dmitri Donskoi în ajunul luptei de la Kulikovo”... Sfinţii, eroii din tablouri fuseseră decimaţi, împuşcaţi de vandalii roşii. Eufrosinia vrea să ia, spre amintire, fotografia tatălui. Soldăţoiul i-o smulge din mâini, o sfâşie, urlând: „Nu sunt decât nişte prostituate!”

Ei bine, în „opera” de distrugere, aţâţată de bolşevismul cazon, fără amânare se include cu succes şi măria sa boborul! Sătenii devastează totul, taie vite, păsări. „Nu a fost cruţată nici chiar vaca Vilma, medaliată cu aur, pentru că dădea câte 29 de litri de lapte pe zi...”

Alungate din casă, mama şi fiica văd că în faţă li se închid toate uşile, şi doar o bătrânică de 86 de ani le oferă, la Soroca, un ungher unde să se aciueze.

Dar se mai putea încă pleca în România. Mama – cu o intuiţie providenţială, prevenindu-şi odrasla că, de rămâne, ar putea să regrete amarnic, îi tot repeta cuvintele lui Victor Hugo: „L’avenir est’ a moi!” – „Non, Sire! L’avenir n’est à personne; l’avenir est à Dieu. Chaque fois, que l’heure sonne, tout ici-bas nous dit adieu”. Dar Eufrosinia e de neînduplecat, rămânând.

Mama însă pleacă peste Prut, salvându-se. Boieroaică, dar şi profesoară, cunoscând perfect limba ţării a cărei cetăţeancă devenise prin adopţie, îşi va găsi un rost şi la Bucureşti. Fiica însă, tânăra şi incurabil optimista duducă Eufrosinia... se dumireşte peste ani şi umilinţe că: „Inima mamei a fost o prevestitoare. Toate argumentele mele, de fapt, stăteau pe picioruşe strâmbe. Numai eu nu doream cu încăpăţânare să văd că ar fi fost suficiente o clătinare cât de mică sau chiar o simplă adiere de vânt, pentru ca ele să se risipească precum o căsuţă din cărţi de joc. Însă aveau să urmeze uragane şi cutremure! Se prăbuşiseră, făcându-se pulbere, ţări întregi, se formaseră munţi şi prăpăstii de netrecut. Nu doar destinele unor oameni, ci destinele unor popoare întregi au fost spulberate, ca frunzele uscate în vânt!

Însă omul – bicisnică creaţie a naturii –, privat chiar şi de instincte elementare, îşi imaginează că viitorul i-ar aparţine tocmai lui...”

Acesta ar fi un pasaj edificator, pentru a ilustra că memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia au şi calităţi stilistice, literare indubitabile, relevând harul şi inteligenţa autoarei care, la timpul despre care povesteşte, a refuzat să plece împreună cu mama sa în România, – ea, tânăra boieroaică de ieri, amazoana care trezea admiraţia şi invidia, – pentru a ajunge nimic altceva decât... argată (batrak) la ferma colectivei înjghebate peste noapte. Dar chiar şi în această situaţie, cu nevindecabilul ei optimism, Eufrosinia mai credea că nu peste mult timp se va putea reîntâlni cu mama. Numai că aveau să se revadă abia peste 18 ani!

Astfel că tânăra Kersnovskaia, deja argata Eufrosinia, nu se împacă, totuşi, cu gândul că ar fi o înfrântă, având curajul să meargă la mahării bolşevici şi să le ceară cotă parte din... ce i-au luat, din ce i-au furat ei, puterea lor sovietică. Unul dintre aceştia zice că dânşii, ruşii, sovieticii, 23 de ani la rând au tot flămânzit, au trecut prin nenumărate şi felurite lipsuri, pentru ca să le aducă libertate oamenilor din întreaga lume, „În timp ce voi, aici, vă îndopaţi cu salam şi pâine albă!” – reproşează veneticul hămesit. Iar sfânta naivitate mai era încă la ea acasă, şi o fătucă îl întreabă: „Dar oare noi să vă fi rugat să flămânziţi 23 de ani, pentru ca să ne eliberaţi de salam şi de pâine albă?” 

Însă, de aici încolo, pruto-nistrenii trebuiau să înveţe discursul „adecvat”, corespunzător, adică – frica, frica, frica... Şi strâmtorarea, cum s-ar mai spune, pentru că memorialista ex-boieroaică observă cu stupoare: „Curând, la vreo două luni de la «eliberare», de peste Nistru au prins a veni familiile militarilor sovietici cu copii, bunicuţe, mătuşele... Uimitor ce de-a «rude» au năboit de pretutindeni!” Îndată, întreaga asta viitură începe a jefui băştinaşii prin maşinaţii valutare. Adică, în circulaţie aflându-se, concomitent, banii româneşti şi cei sovietici, leul fusese cotat – arbitrar, batjocoritor! – la rata de 2,5 copeici! Un litru de lapte care costa 2 lei era cumpărat (furat!) cu doar... 5 copeici, un kilogram de zahăr (14 lei) – cu 35 de copeici!... Musafirii nepoftiţi, având şomoiegi de ruble, cumpărau, pe nimic, tot ce le cădea sub ochi şi sub mână. Iar după devalizarea populaţiei, după ce au ieşit din uz leii româneşti, preţurile au fost racordate la cele din URSS – mari, inflaţioniste. Copeicile nu mai costau nimic – pleavă! – totul fiind procurat în ruble, ruble, ruble... Bătrânele de prin sate se mirau: „Stranii mai sunt cucoanele iestea bolşevice: vin la piaţă cu lingura lor. Iau din fiece oală de smântână câte o lingură, chipurile să guste. Şi tot trecând aşa de la tejghea la tejghea, s-au şi săturat!”

Iar protagonista noastră observa toate astea, însă nicidecum nu-şi putea potoli optimismul, lucrând la fermă, apoi, de aici,  – robustă, vitalistă, amazoana (basarabeană) ajunge a fi şi... tăietor, spărgător de lemne! Prin curţile satului, pe la consătenii mai înstăriţi. Numai că, tovarăşă – deja – Kersnovskaia, – ne-e! net, nelzea! (Nu e voie, nu se poate!) Miliţianul şi ciclopul de la NKVD îi interzic să fie tăietor de lemne! Pentru că aceasta nu ar fi o muncă oarecare, ci o – demonstraţie anti! Dar femeia cu toporul în mână judecă astfel: „În franţuzeşte, demonstration înseamnă «demonstraţie, dovadă». Fie! Eu aleg cea mai grea muncă, fapt ce demonstrează că, indiscutabil, cu o alta mai uşoară voi isprăvi mai lesne!” Numai că, duducă, nu te pui dumneata cu noua putere, veche în rele: odată ce e „Nelzea!” – „Nu!” rămâne! Bineînţeles, cu urmările de rigoare: umilitoare. Iar satul, oraşul, mulţimea, gloata intră într-un ireversibil proces de degradare, de ticăloşire, de pocire sufletească şi de caracter. Apare auto-băgarea în prim-plan a leprelor, delatorilor, agitatorilor de doi bani, a nimicurilor. Iar în lumea tot mai mizerabilă nu poţi evita definitiv ocupantul, astfel că duduca-tovarăşă, rusoaică fiind, dar şi cunoscătoare a câtorva limbi străine, se mai şi întâlneşti cu unii dintre aceşti – cum ar fi ei? – aceşti... soldăţoi „roşii”. Pentru că, după câte şi cum prinseseră a pune la cale dezlănţuitele hoarde din răsărit, nu aveai cum ajunge la altă concluzie, decât cea legată de „roşul caporalism bolşevic”.

Şantajul, provocaţia nu puteau s-o ocolească pe boieroaica de ieri, ce ajunsese deja (şi) ex-tăietoare de lemne, prin somaţia venită-răstită din partea mahărilor roşii. Care, bineînţeles, nu o uitau, nu o scăpau din atenţie. Prin februarie-martie 1941, cetăţeanca Kersnovskaia este chemată la NKVD, fiind întrebată dacă are rude în România. Da, mama locuieşte acolo. Iar nacealnicul o pune la curent că ea, mama, i-a şi trimis ei, fiicei, o invitaţie pentru a pleca în România, ba chiar i-ar fi plătit deja cheltuielile de drum, inclusiv biletul de autobuz până la Bălţi. Unde mai pui că nacealnicul o sfătuieşte să plece, să nu scape ocazia, să nu... Însă duduca ajunsă tovarăşă refuză invitaţia (semn că, după cele văzute, pricepute, cumpănite a cam prins la minte!). În acest caz, i se cere să semneze o confirmare că renunţă. În 1964, memorialista Kersnovskaia scrie (pentru sertar sau samizdat): „Presupuneam că am procedat corect şi nici nu-mi puteam imagina în ce măsură! Precum aveam să aflu mai târziu (peste aproape 20 de ani), nimeni nu-mi trimisese niciun fel de invitaţie! Pur şi simplu, mi se întindea o cursă!”

Ceea ce, însă, nicidecum nu însemna că duduca noastră nu va nimeri în capcana diavolului roşu: Siberia!

Era în ziua de 13 iunie 1941, când Eufrosinia Kersnovskaia se pomeneşte înghesuită într-un vagon pentru vite, peste ani scriind în ego-textul său  memorialistic: „Astăzi nu mai ţin minte cum nimerisem în acel vagon. Îmi amintesc doar de gloată, de soldaţi, de ţipete, ghionţi, îmbulzeală în vagonul supraîncărcat cu oameni buimăciţi şi sfâşiaţi”. Acolo, în gara de la Floreşti, unde, dincolo de scândurile grosolane ale vagonului, foşnea ciudat stufărişul oglindit în apele Răutului... Răutul parcă ar fi prevestit răutatea care o aştepta, de aici încolo, spre zările siberiene, închise, haşurate de sârma ghimpată a Gulagului... Stufărişul Răutului foşnea straniu-sinistru a înstrăinare şi a necruţare; a inuman...

4. Auziţi, citiţi, domnule Hollywood!

Domnule Hollywood, domnule – eventual – mare regizor, generalizat, sintetic, esenţializat din toţi regizorii pe care îi cunoaşteţi, vă rog să-i acordaţi puţină atenţie acelui vagon pentru vite, ticsit cu oameni (vii) – copii, bătrâni, femei, tineri, adolescente gingaşe şi sfioase, ruşinoase, bărbaţi; să-i acordaţi puţină atenţie duducii Eufrosinia Kersnovskaia sau chiar – însăşi Măriei Sale Istoria – Tristă Măria Sa! – pentru a lua aminte că deja amazoana soroceană iubitoare de „matuşka-Rusia” prindea a se dumeri. Sigur, în sinea sa, – chiar dacă nu mărturiseşte, – duduca se întreba deja: „Oare aceştia să fie conaţionalii mei?... Neoamenii ăştia, care sugrumă oameni?...”

Ajuns la capitolul 1-4 din memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia, intitulate „Cât valorează un om”, înclin să cred că Hollywood-ul nu a avut prea multe scenarii de un dramatism de-a dreptul sugrumător, precum cel care s-ar putea „extrage” – atât de... filmic prin el însuşi! – din scrisul tinerei moşierese înghesuite şi ea în vacarmul din vagoanele de vite de la gara Floreşti, de pe malul râului Răut, lângă comuna... Varvareuca! Sigur, numele acelei paşnice şi blânde localităţi de ţărani nu avea nimic în comun cu varvarii bolşevici ce invadaseră pământurile şi duceau la paroxism spaimele oamenilor. Dar acolo era, parcă dramatic-predestinat: la Floreşti, lângă Varvareuca, deja de un an de zile, în 28 iunie 1940, varvarii imperiului roşu-sângeriu îşi întinseseră bivuacul nelegiuirilor!

Dacă am fi avut şi noi luciditatea, perspicacitatea, onoarea şi puterea evreilor, dădeam nu o singură „Listă...”, analoagă celei a lui Shindler, ci zeci de „Liste ale Dramei Basarabene”, provocate, regizate de ţarism, apoi de bolşevism, de fiara stalinistă, de inumana putere sovietică!  Domnilor cineaşti, domnilor bogătaşi, care aţi fi în stare să finanţaţi un film ce ar putea concura cu vârful de lance hollywoodian, iată o scenă, una doar: în maşina în care erau aruncaţi oamenii vânaţi, „rechiziţionaţi”, se aflau şi două fetiţe „care mă impresionaseră până la adâncă milă: erau îmbrăcate în rochiţe albe de bal şi încălţate cu pantofiori albi cu tocuri înalte. Erau două surori, care absolviseră şcoala medie: astăzi avuseseră «balul alb» – primul bal din viaţa lor, pentru care se pregătiseră cu atâta emoţie şi pentru prima oară în viaţă îşi puseseră pantofiori cu tocuri înalte şi se coafaseră.

Stăteau lipite una de alta şi ţineau împreună strâns de un patefon cu vreo zece discuri lângă el – aceasta le era toată zestrea. Nu ştiau unde li se află părinţii. Nu plângeau, ci doar tremurau mărunt, chiar dacă ziua de iunie era toridă...”

Unde eşti tu, memorie a filmului românesc, a filmului (şi) despre Basarabia?! Unde sunteţi, domnule regizor (poate că aude dl Cristian Mungiu?.. sau... sau...), domnule finanţator care s-ar putea întâmpla să fi avut bunici sau părinţi deportaţi, înghesuiţi, umiliţi în acelaşi vagon de animale cu cele două absolvente ridicate de la balul lor şcolar? În acelaşi vagon cu o femeie care naşte direct pe podelele murdare, în mijlocul gloatei de nenorociţi înghesuiţi acolo. Mamă care mai are în preajma ei alţi 12 copii! Soţul ei, jandarm fiind, a rămas dincolo de Prut, în serviciul – dacă ar mai fi fost nevoie de aşa ceva – ţării căreia îi jurase credinţă... Dar, probabil, nu mai era nevoie de el, de jandarmul român, fie şi de provenienţă basarabeană, – pentru că în Ţară intrase jandarmul-jandarmilor – sovieticul trufaş, crunt, prost alfabetizat, grosolan, îndobitocit de ideologie, dar mai ales de frică. Iar spaima el le-o inocula cu nemaipomenită râvnă şi celor  a căror ţară o invadase, o sfâşiase! Un laş, un rob trăieşte o rânjitoare bucurie ascunsă, dacă vede că, în jurul său, sunt cât mai mulţi alţi laşi, robi, neoameni...

Înăbuşitor peste poate! Acoperişul de tablă al vagonului pentru animale e ca o vatră încinsă peste creştetul captivilor. Uşile închise, iar prin cele două dreptunghiuri nu prea mari din lemnul vagonului pare a nu veni aer cât de cât alinător de spasm şi agonie, ci, parcă, o masă densă, sufocantă. Vipie de iunie! Vipie şi viperă! Pestilenţă, duhoare în amestec cu putoarea de urină şi excremente.

Peste două zile, la 15 iunie 1941, eşalonul osândiţilor porneşte. Larmă, disperare! „Din toate vagoanele erup vaiete: de obicei, astfel este bocit răposatul. Şi nu e a mirării: ei se despărţeau de patrie, de scumpul lor pământ basarabean... În unele vagoane au început să cânte «De ce m-aţi dus de lângă voi, / De ce m-aţi dus de-acasă?»”  –Această melodie pe versurile lui Octavian Goga avea să revină, contrapunctic, ca un refren al disperării şi acolo, în infernul siberian, reluată mereu şi în memoriile Eufrosiniei Kersnovskaia...

Însă „binefăcătorii” se amuzau: „Trebuie să ai o inimă de piatră, pentru ca să râzi, văzând cum plâng în hohote soţiile, cum îşi frâng mâinile mamele... Însă ei – cei care ne-au eliberat de jugul moşierilor şi capitaliştilor – priveau la ele, râdeau în hohote, făcând glume deocheate, obscene”.

Nu, nu, strânsura bolşevică nu avea inimă! Ea, în iunie 1941, în Basarabia, parcă anunţa prologul cinismului şi barbarei care urmau să se arate în toate ale lor în lagărele naziste de concentrare. Sufocantele vagoane de animale în care erau înghesuiţi, ucigător, zeci şi zeci de persoane, înclin să cred că aduceau deja cu anticamerele camerelor de gazare! Iar pentru a readuce la tribunalul istoriei aceste ferocităţi nu ar fi cazul să se implice cineva dintre celebrii regizori evrei de la Hollywood sau „Mosfilm”? Pentru că, domnilor, în acele vagoane pentru vite au fost umiliţi, au fost nimiciţi şi zeci de mii de conaţionali de-ai acelora care, neintrând în Lista lui Schindler, ar trebui să figureze în „Lista din iunie 1941, Basarabia”! Vă asigur, la cele 7 Premii Oscar (dacă nu e cumva trivial doar să şi... amintim de aşa ceva... de recompensă, adică... pentru că, totuşi, se tot aminteşte...) pe care le-a luat filmul marelui regizor Steven Spielberg, Lista basarabeană (de altfel, şi cu foarte mulţi evrei în ea) ar putea spori numărul supremelor distincţii...

Aşadar (aşa… dar, Doamne!) unde e marele regizor al „Listei din iunie 1941”?! Să-şi treacă privirea peste posibilul scenariu din care eu, cititor înfrigurat, cutremurat, oripilat, îmi permit să-i atrag atenţia la unele scene de neimaginat, însă care avuseseră loc, aievea, în acel vagon, destinat transportului de animale – unul dintre miile de mii de vagoane în care era batjocorit omul, creaţie divină...

În vagon se afla şi o domnişoară, elevă în clasele superioare. Muza, pare-se, se numea. Tinerii din Soroca se topeau de drag de ea. Se afla în vagonul blestemului împreună cu doi dintre cei care îi făceau curte – Lotar şi Minca, şi îi era groaznic de ruşine – vă imaginaţi! – să-şi facă şi ea nevoile acolo, deschis, în prezenţa necunoscuţilor speriaţi; să se ducă la jgheabul de lemn, să se aşeze în necuviincioasă poziţie şi să... Din cauza refuzului de a decădea până la acest gest animalic, biata elevă se alesese cu o paralizie spasmodică a sfincterului. „O, oameni buni! Cei dintre voi care cunosc ce înseamnă ruşinea – arzătoarea, chinuitoarea ruşine, – ce insuportabile erau toate astea! În Rusia, multe lucruri sunt înţelese altfel: la şcoală se obişnuieşte să se meargă cu gloata la closet; la baie, femei de orice vârstă se află goale împreună; în sfârşit, foarte mulţi oameni au trecut prin puşcărie, unde sentimentul de ruşine nu mai există. Chiar şi controlul medical e făcut fără a ţine cont de ruşine! Însă la noi în Basarabia, unde mama nicicând nu se va arăta goală în faţa fiicei, iar tatăl – în faţa fiului, părea ruşinos până şi să-ţi vezi propria imagine în oglindă. Iar aici, faţă de toţi...”, îşi aminteşte ex-boieroaica de Soroca. 

Cineva mai încearcă să facă, la acel loc... – scandalos, umilitor?... – noţiunile prind a se deforma, grotesc, a se vida de sens, a se... – oricum, cineva încearcă să facă la acel jgheab al osândei paravan ba cu vreun cearşaf, ba cu un şal... În timp ce în vagonul vecin se declanşa calvarul unei naşteri în captivitate şi batjocură! Pentru că ce fel de naştere era, Domnule Hollywood?... Mai venea pe (ne)lume un copil, ca să se adauge nenorocirii altor 18 minori, care fuseseră închişi acolo împreună cu părinţii lor! Iar mama care născuse era însoţită de... 12 alţi copii! A treisprezecea, venise pe lume... nu, – venise în închisoare! – o fetiţă. Avea unghişoarele vinete, semn că se născuse înainte de vreme. Mama sângerează neîntrerupt. Ex-boieroaica, amazoana Kersnovskaia, medic veterinar de profesie, înţelegea multe lucruri şi la suferinţele omeneşti, încercând să o ajute pe acea nenorocită, dusă în sclavie cu tot cu rodul şi rostul ei de o viaţă: cu cei 13 copii..

Domnule Hollywood, eventual – domnule Steven Spielberg, luaţi aminte, dacă e posibil, şi la alte liste. Fie şi la următoarea, alcătuită în baza „conţinutului” acelui vagon pentru animale, în care se afla şi duduca Kersnovskaia, peste ani de suferinţă – memorialista timpurilor de dezastru în cauză; duduca ce avea să reproducă şi un Pomelnic: pentru sănătate sau pentru moarte? – astfel se intitulează unul dintre capitolele cutremurătorului volum „Cât valorează un om”. Dintre cele peste patruzeci de suflete omeneşti, care fuseseră încarcerate în vagon, autoarea nu le-a reţinut pe toate, însă o parte dintre ele – da, le aminteşte, mai specificând că, din câte avea să afle, nimeni dintre acei nenorociţi nu mai avea să se întoarcă la Soroca:

Meier Barzac (50 de ani), patronul unui magazin de încălţăminte. Cu familia: soţia bolnavă de diabet şi doi copii, de 8 şi 14 ani. Şi mama sa de 92 de ani.

Daniil Barzac, fratele mai mic al lui Meier, patron de birt. Cu soţia – extrem de frumoasă, şi fiul de vreo 6 ani. (Deja din Gulag, Kersnovskaia îşi aminteşte că îl văzuse, „într-o scenă de ev mediu”, cum se zvârcolea la picioarele unui mahăr, smulgându-şi părul din cap, sărutându-i picioarele, implorându-l să-şi schimbe furia în milă.)

Zeilic Malcic, patronul unei prăvălii. (Atenţie, domnule regizor, domnule Hollywood, – să-i urmăriţi destinul: peste câteva luni, în Gulag, lui Zeilic i-a fost scos un ochi de un disperat care, sărind pe umerii vecinului său, călca direct peste creştetele gloatei ce se înghesuia la ghişeul de unde se elibera hrana, – el, să ajungă înaintea altora! Mai apoi, Zeilic a fost găsit spânzurat în pădure, iar cineva din rudele sale s-a înecat...)

O tânără pereche de evrei, cu un băieţel de vreo şase anişori, vioi, neliniştit, care se interesa dacă va fi posibil să întâlnească în taiga vreun tigru...

O tânără de o frumuseţe rară, ce se căsătorise cu un dughenar bogat, ridicat şi el, împreună cu fiul de vreo 6 ani. Ea nu-şi putea ierta prostia de a se fi legat sub pirostrii cu un bătrân, cu gândul la moştenire, dar, iată, nimerise în vagonul pentru animale ce o ducea în ocna deportării!

Învăţătoarea Ana Muntean împreună cu fiul-student, pe care Kersnovskaia îi consideră cei mai simpatici şi mai inteligenţi din vacarmul vagonului infernal.

O altă învăţătoare împreună cu fiul-student.

Mulţi ţărani, necunoscuţi. Printre care o săteancă împreună cu o fiică şi doi feciori. Biata de ea, atât de mult se pierduse cu firea, încât luase de acasă... o glastră cu muşcată, iar fiica – un felinar aprins! (Recunoaşteţi, domnule Hollywood, şi aceste amănunte ar fi de mare efect în posibilul film cutremurător Lista basarabeană!)

O preoteasă, două reprezentante ale „profesiei libere” – prostituate din Soroca. Surori, de altfel. Şi de o ţinută plină de demnitate... În comparaţie cu o altă prostituată, din Bălţi, dezmăţată, lipsită de scrupule care, curând, sub pretextul că e femeie de serviciu, fusese luată în vagonul vecin, unde era exploatată nesăţios de ostaşii care escortau eşalonul.

O fostă morăreasă care, măcinată de beţie, decăzuse rău de tot.

Şi mulţi alţii dintre cei peste 40 de nenorociţi închişi în acel vagon pentru vite... Ceva din... mai ceva decât „Din adâncuri”-le piesei lui Gorki...

Dar, domnule Hollywood, dat fiind că eşti un celebru producător de filme, dat fiind că eşti un neîntrecut maestru în această a şaptea artă, bineînţeles că vei accepta să mai detaliem puţin, să mai schimbăm planurile, optica, racursiul şi toate celelalte, spre a puncta şi cu alte detalii care fac „sarea şi piperul” – ba nu – fac smoala şi infernul! – unei opere de... artă (dacă nu e un sacrilegiu să amintim de asta...).

Deci, să aducem în plan mare unele momente, portrete din acea uriaşă, groaznică tragedie: bătrâna Barzac de 92 de ani! (ce vroia diavolul roşu de la un biet suflet ce-şi putea deja număra ultimele respiraţii?); băieţaşul de 6-7 ani, ce se interesează dacă în taiga ar putea să întâlnească... un tigru; alt preadolescent – epileptic; tânăra frumoasă care nu-şi poate ierta că s-a căsătorit, din interes, cu un târgoveţ bătrân şi, în loc să ajungă la bogăţia lui, ajunge-va în Siberia (ştii dumneata, domnule regizor, cum să scoţi în relief „cazul”: un monolog, un aparteu, ceva basarabean-shakespearean...); duduiţa care suferă îngrozitor, pentru că nu se hotărăşte să-şi facă nevoile direct în faţa celorlalţi inşi din vagon, în special – în prezenţa celui care îi făcuse curte; preoteasa Lupuşor (în filme, feţele bisericeşti sau cele legate de ele arată oarecum deosebit, sobru, creează atmosferă, nu?...); două prostituate-surori din Soroca; o prostituată din Bălţi care, să vezi, nu se pierde, ci ajunge „dereticătoare” în vagonul vecin, de serviciu (peste 2-3 pagini, o precizare a autoarei: la prostituată intrau oştenii de escortă, îşi făceau treburile dezmăţului direct acolo, în vagon. Odată, la faţa locului apare şi comandantul eşalonului, pe care protagonista-memorialista noastră Kersnovskaia îl roagă să pună capăt dezmăţului, pentru că, vedeţi, tovarăşe şef, aici, cu noi, mai sunt şi copii. Iar gradatul ce credeţi că-i răspunde?  – Sunt sigur, domnule Hollywood, veţi aprecia la justa valoare replica, deoarece sunteţi obişnuit să angajaţi, pentru filme, virtuozi ai dialogului; pe lângă cele ce dă scenaristul, există munca-arta dialoghiştilor – zice acel mucalit, pervertit, cinic ins: „Da, vă înţeleg: ea, prostituata, e oarecum nemulţumită că a fost egalată cu dumneata, fostă moşiereasă. Dar ce să-i faci? Va trebui să vă suporte societatea!”).

Apoi, precum înşiruie Kersnovskaia în acel „Pomelnic: pentru sănătate sau pentru moarte?”, printre captivi se află şi o păstoriţă, o ciobăniţă (de altfel, pe alocuri, felul de a fi – răzbătător, perseverent al ex-moşieresei basarabene îmi aminteşte cât de cât de Vitoria Lipan...)   ce luase cu ea ghiveciul cu muşcată, iar fiică-sa – felinarul aprins. Unde, încotro să lumineze? O flăcăruie aprinsă în Basarabia în speranţa de a lumina în iadul siberian, sovietic?...

Şi-apoi trebuie să recunoaşteţi că autoarea memoriilor posedă cu adevărat spirit de observaţie şi articulaţie specific scriitorilor, creatorilor adevăraţi. De pildă, vorbind despre Zeilic Malcic, cofetar, atunci când, la Floreşti, a fost răzleţit de soţie şi fiu, le-a dat acestora toate lucrurile pe care reuşiseră să le ia cu ei, el lăsându-şi doar... „o oală de noapte, verde”, care ajunsese obiectul invidiei generale, dat fiind că Zeilic avea, totuşi, un vas în care să-şi primească hrana...

Domnule (eventual) regizor, nu am făcut decât să remarc câteva detalii, excepţional-zguduitoare din potenţialul dumitale film; detalii culese doar de pe o pagină din memoriile duducii Eufrosinia Kersnovskaia; dar imaginaţi-vă câte sunt ele, cutremurătoarele, în cele 12 caiete ale volumului „Cât valorează un om”, ce are sute şi sute de pagini, plus peste 700 de desene şi acuarele ale autoarei! Pentru că filmul trebuie să aibă şi un pictor, nu?... (Şi) din toate astea se înţelege că cacofonicul comunism a fost primul – înaintea nazismului! – cel care a început a împinge omul în animalitate, a-l arunca în abjecţie, în insignifianţă!

Ar mai fi nevoie şi de alte groaznice detalii din eventualul scenariu încă nescris, din eventualul film „Lista unui vagon” încă neturnat, pentru atâtea Oscaruri care încă nu au fost acordate?!... Dar, în genere, de ce s-ar acorda Oscaruri pentru marile filmele despre nimicnicia, despre mizeria omenească; despre barbaria comunistă sau cea nazistă?... Nu ştiu dacă am sau nu dreptate, întrebând. Însă e o   întrebare, totuşi...

Apropo, domnule Hollywood, dacă tot sunteţi de pe meleaguri americane, vreau să vă spun că şi memorialista noastră, Eufrosinia Kersnovskaia, recurge la o paralelă literară peste un şir de meridiane geografice – iat-o, de la gările deportării-disperării, unde, pe linie moartă, stau vagoanele pentru vite, ticsite cu oameni: „Ce am reţinut eu mai acut-dureros în primele zile de captivitate?... Trierea? Răzleţirea? Sfâşierea familiilor? Ceva asemănător scenelor pe care le descrie Beecher-Stowe în „Coliba unchiului Tom”, când familiile de negri sunt vândute pe părţi. Numai că aici nu era vorba de negri. Şi toate astea se întâmplau în secolul XX”... – Eh, matuşkă Rusia, ajuns-ai tu precum cea care, ca ieri-alaltăieri, ţinea atât de mult la tine, poate că te iubea cu adevărat, să te asemene – şi pe drept! – unei nenorocite ţări sclavagiste...  În plin secol XX... Cum ai vrea atunci tu, matuşkă, să te îndrăgească „întreaga omenire”, căreia îi promiţi eliberarea prin exportul de revoluţie proletară care, de fapt, e una – proclet...ară?! Cum să te iubească străinii, dacă până şi ai tăi se lasă de tine?

5. Dumerirea

Oricât ai fi de încrezătoare în forţele şi capacităţile tale, oricât de optimistă ai părea în ziua de mâine-poimâine, ce ar putea să-ţi rezolve, totuşi, ecuaţiile dramatice ale destinului, în care necazurile te vor descătuşa; oricât de independentă te-ai simţi în felul de a fi şi de – da! – amazoană de pe malul Nistrului, domnişoară Kersnovskaia, odată ajunsă într-un vagon pentru vite, ca într-o anticameră a infernului, nu puteai să o ţii una şi bună că, la urma urmei, ei, tovarăşii, sunt conaţionalii mei, ruşi, şi eu îi iubesc şi pe dânşii, şi Rusia, că...

Nu, duducă, în vagonul pentru dobitoace conştiinţa omului liber ca ieri, astăzi – încarcerată şi ea, conştiinţa, face un salt dureros, unicul posibil – întru dumerire, întru reevaluare şi reproiectare a tot ceea ce înseamnă viaţa umană...

... Acolo, în vagonul umilinţei, în subconştientul Eufrosiniei Kersnovskaia se zămisliseră primele detalii pentru viitoarea, zguduitoare carte de mărturii „Cât valorează un om”... Acolo, într-un vagon pentru transportul animalelor, unde suprema creatură a Lui Dumnezeu, omul, nu valorează nimic...

Dureros, sfâşietor, în atare vagon văzul conştiinţei devine acut, necruţător, aducând în lumina sa primele rememorări ale cauzelor care te-au adus în situaţia de a nu valora absolut nimic ca om; cauze şi efecte pe care le-ai fi putut evita, dacă... Da, dacă erai mai perspicace, mai bine informat(ă), mai puţin... încăpăţânat(ă), credul(ă), optimist(ă), mai...

Primele rememorări, primele regrete, primele dumeriri ale ex-moşieresei din părţile Sorocii, de pe malul drept al Nistrului, căreia, până în iunie 1940, nici nu i-ar fi venit să-şi imagineze că, în afară de Occident, ar mai exista şi Estul bolşevizat. Se mai auzea oarece despre ororile şi terorile declanşate de stalinism în anul 1937, însă veştile erau prea monstruoase, pentru ca să poată fi crezute. Într-o ţară civilizată, cum era totuşi România, informaţiile despre sălbăticiile ruso-bolşevice, despre Gulag păreau să ţină de domeniul fanteziilor, al născocirilor rău intenţionate la adresa „primului stat al muncitorilor şi ţăranilor”... Unde mai pui că şi în România apăreau deja grupuri de adepţi ai bolşevismului.

Dacă, în principiu, duduca boieroaică se prenumăra printre cei care încercau să se ţină la curent cu evenimentele politice din lume, inclusiv cu cele din apropierea nemijlocită a frontierei ţării – de dincolo de Nistru, în vagonul destinat vitelor dânsa regreta că, la un moment dat, pierduse acest interes. Inclusiv, după „eliberare”. E adevărat, ziarele erau deja doar sovietice, plictisitoare prin frazeologia lor găunoasă. Rămânea radioul... În regiunea lor, posibil ca aparatul  de radio de  marcă „Luxor” să fi fost primul – îl adusese mama, de la Bucureşti, prin 1928. Mama – împătimită de muzică, stând în preajma radioului, ascultând concertele transmise din Viena, Paris, entuziasmându-se, încântată, – reacţii afective pe care şi le transmitea şi celorlalţi din familie, de unde şi înduioşătoarea remarcă a fiicei ajunsă în vagonul pentru animale: „Micul nostru «Luxor»! Tu m-ai familiarizat cu muzica lui Beethoven şi Ceaikovski, mi-ai dat posibilitatea să ascult opere transmise de la Moscova şi, în sfârşit, tu (mai bine zis, amintirile despre tine) aţi alungat Moartea, care ridicase coasa asupra mea, în anul 1942, în temniţa din Barnaul”.

Planurile rememorărilor şi regretelor, mărturisirilor şi dumeririlor se suprapun, se întretaie, se învălmăşesc, obsesiv, chinuitor. Duduca Eufrosinia Kersnovskaia regretă că, la un moment dat, încetase să se mai intereseze de politică: „Eu uitasem unul dintre aforismele lui Hitler, la care merita să meditezi: dacă nu te interesezi tu de politică, politica se va interesa de tine. Din acel moment – vai de capul tău! Însă ar fi mai corect să dezvolţi această idee în felul următor: te interesezi sau nu de politică, însă dacă ea este la cheremul unei clici de indivizi plini de cruzime, fără suflet şi, vârf la toate, proşti, în faţa cruzimii lor generată de frică eşti neputincios”.

Regretul că nu a fost atentă la... antene: pe 11 iunie 1941 se dăduse ordin să se scoată antenele şi să fie predate autorităţilor bolşevice toate aparatele de radio. Dar deja se ştia, din câte transmiteau bulgarii, că, în Basarabia, sovieticii pun la cale nişte acţiuni de masă. Iar ca poimâine, pe 13 iunie, avea să vină „cea din urmă zi de viaţă „paşnică”... În ultimele clipe dându-şi seama ce urmează să se întâmple – deportarea! – Eufrosinia Kersnovskaia se gândeşte ce lovitură va fi această neagră veste pentru mama ei refugiată în dreapta Prutului şi, cu naivă ingeniozitate, procură 6 cărţi poştale, pe care scrie diverse „noutăţi”, datate cu o altă lună: pe 20 iunie, chipurile, munceşte la vie şi, slavă Domnului, o duce bine: sănătoasă, liniştită, atitudinea autorităţilor este bună; pe ilustrata din iulie – că e la recoltare, apoi la fermă; în august descrie treieratul, iar pentru septembrie, octombrie, noiembrie potriveşte alte lucrări sezoniere... Iar încolo?...

Nu, optimista ex-boieroaică nu se îndoia că, până în decembrie, totul se va rezolva şi ea va fi, bine mersi, volnică şi... Şi mai cum? Lasă cărţile poştale unei prietene, rugând-o să le pună în cutia poştală exact la intervalele de timp indicate în ele... După care, memorialista scrie: „Cu inima uşurată m-am dus să-mi bag capul în ştreang”. Vânată şi ea, urcată în maşina plângerii, dusă la gară, izbită în vagonul pentru vite... „Astfel se rupsese cordonul ombilical care mă lega de patrie. Nu de cea, despre care se rostesc discursuri pompoase, ci de cea, a cărei pământ nu poate fi luat pe tălpile încălţărilor tale. Adio, Ţepilova! Întregul meu trecut, adio!”

Peste câteva luni, în blestemata taiga din Harâm, lângă un focuşor bicisnic, cu care se apăra cât de cât de cruzime ţânţarilor-noian, îşi tot repeta în gând: „Slavă Domnului că am trimis mama peste hotare!” După care îşi amintea cu amărăciune, că cineva din sat îi spusese şi ei să plece cât mai departe, să se tăinuiască, ba chiar, un timp, se mai putea pleca peste Prut. Din nenorocire, s-a lăsat la voia întâmplării, preluându-şi drept deviză spusa Jannei d’Arc: „Advienne que pourra!” (Fie ce o fi!). „Dar, urmându-i exemplul, nu trebuie să uităm că ea a fost arsă pe rug”, conchide duduca soroceană cu amară ironie acolo, lângă focul din taiga... Ce alta îi mai rămânea decât să... filozofeze, să filozofeze, să tot filozofeze?... Pentru că, vedeţi dumneavoastră: „Unghiul de vedere al iepurelui e de 280 de grade, mai că circular. Pentru o astfel de deschidere l-a pregătit mama-natură, dar, mai bine zis – frica. Pe când omul totdeauna nu vede decât o singură parte şi, adeseori, pe cea pe care chiar doreşte să o vadă. Plus la asta, omul însuşi îşi pune ochelari de cal. Ba chiar şi ceea ce cade în unghiul său de vedere el nu percepe totdeauna corect”. Etcetera. Iar respectivul capitol din cartea de memorii „Cât valorează un om” se intitulează: „Iepurele, filozofia şi optimismul”. Deja – fostul optimism... Sau, catastrofal de împuţinatul optimism... Iar bietul iepure, ca simbol al fricii, ce putea să facă? – Vede el la 280 de grade, dar tot în bestiarul neputinţei rămâne, în afara zodiacului, ca şi cum înafara unui destin, în genere...

6. Dincolo de obeliscul „Europa – Asia”

 Trenul înaintează anevoios, sufocant, groaznic. Cei din vagoanele pentru animale trec prin Ucraina, despre care duduca Eufrosinia se întreabă mirată, nedumerită: „Unde eşti tu, frumoasă Ucraină cu grădiniţe de vişini, cu albi pereţi văruiţi? Unde eşti?”

Trenul trece prin preajma satelor în care foarte multe case erau cu ferestrele şi uşile bătute în scânduri. Se vedeau şi un fel de semi-bordeie, acoperite cu paie sau brazde de iarbă... Iar câmpurile! Imense, nemărginite... Numai că e de neînţeles cu ce au fost ele semănate – cu grâu? Cu rapiţă? Cu pălămidă?... Unde sunt agronomii? Nu! Bogata Ucraină arăta nici pe departe sărbătorească.

Dar iată şi Poltava. Livezi. Multe livezi. Dintr-o dată adie a ceva natal – aminteşte de Basarabia. Dar de ce sunt ele într-o stare atât de jalnică? Ramuri uscate, ba chiar arbori întregi fără viaţă. Neîngrijite... „Nu astfel ne imaginasem noi orânduirea colhoznică!”, conchide tânăra ex-moşiereasă.

Iar oraşul Kuibîşev aduce a sat uriaş de izbe cu un nivel sau două, negre, murdare. Uimeşte absenţa copacilor, grădinilor. Gunoaie, coşuri, murdărie şi fum, funingine. (Subsemnatul poate confirma că, şi prin 1969, când, student la jurnalism, a vizitat acest oraş de pe Volga care mai avea un aspect ce nu-l deosebea cu mult de cele văzute de Eufrosinia Kersnovskaia în 1941...)

Începând cu staţia de triere Ufa-Celeabinsk, gardienii din escortă se înrăiesc şi mai mult, în atitudinile lor fiind deja evidentă o duşmănie făţişă, ce luase locul atitudinii batjocoritoare de până atunci. Cineva dintre bieţii basarabeni găseşte o comparaţie oarecum de la... baştină: „Au devenit răi ca nişte viespi”.

Eşaloanele infernului trec linia „de demarcaţia” Europa-Asia, ceea ce o face pe viitoarea memorialistă să mediteze: „De parcă deja s-a încheiat şi anul din ziua în care Asia a trecut peste Nistru, la noi, în Europa. Şi totuşi, inima se înfioară când pe alături se perindă un simplu obelisc de piatră, pe o aripă a lui fiind scris „Europa” şi indicată distanţa până la Moscova, nu am reţinut care ar fi fost, totuşi, în schimb priveam cu ochii ţintă spre inscripţia „Asia” şi „8000 km.”, ce se depărta în goană îndărăt”.

La o staţie oarecare, de vagonul ticsit cu basarabeni se apropie un muncitor oarecare, întrebând de unde ar fi necăjiţii, însă este gonit de santinelă, la care curiosul şi curajosul siberian zice: „Nu va mai rămas vouă mult să goniţi sub armă muieri şi copii! Curând pe voi înşivă o să vă bage în astfel de vagoane! Nu a mai rămas mult...”

Din păcate, însă, avea să mai rămână – mult şi timpul de batjocorire a omului, şi spaţiul duşmănos de exilare şi de încarcerare. Întreaga Rusie bolşevică era o închisoare otova, de nu se mai putea şti care sunt călăii şi care jertfele, unde ar fi viitorii călăi şi viitoarele lor jertfe. Din vreme în vreme, câte un mahăr răsărit din foştii exilaţi, la rândul său ajuns el însuşi torţionar, adună, serile, în club tăietorii de pădure sleiţi, lihniţi de foame, strigându-le, în special basarabenilor, una şi aceeaşi: „Noi o să vă nimicim, fasciştilor”.

Şi totuşi, deocamdată ex-moşiereasa nu pricepe explicit, precum li se întâmplă şi altora, că, în realitate, călăii stalinismului nu aveau nevoie de munca exilaţilor, ocnaşilor, ci ardeau de dorinţa de a lichida „elementul nedorit”, pentru a obţine supunerea necondiţionată a celorlalţi.

Kersnovskaia constată că, de fapt, aceea nu mai era viaţă, ci o agonie, amplificată şi de atitudinea ostilă a localnicilor care ar fi putut fi şi ei nişte.... dislocaţi, expatriaţi, dar din vremi mai vechi. Aceştia considerau că le-au fost aduşi pe cap nişte trântori, nişte chiriaşi cu pensiune, nu altceva. Iar duşmănia lor agresivă pornea nu numai din considerentul că basarabenii aduşi în vagoane pentru animale le-ar fi concurenţi pentru pâinea atât de puţină acolo, în Siberia, ci şi din resentimentul că, în timp ce ei sufereau, mureau de foame, alţii acolo, dincolo de Nistru, în România, în Europa trăiau în belşug şi linişte, încrezuţi în ziua de mâine. „Iar această invidie retrospectivă e foarte puternică”, remarcă autoarea memoriilor. În special acolo unde domnesc Regele-Foame şi ministrul său plenipotenţiar – mahărul abject, nemilos, călăul, torţionarul...”

Dezastru în materialitate, dezastru în moralitate. Domnule Hollywooud, vă amintiţi de acuplările santinelă-prostituată din vagonul ticsit cu biete fiinţe nevinovate? Păi, compatrioţilor noştri dezastrul moral abia prindea a li se releva: în URSS, „ele” – prostituarea, depravarea, sodomia (şi... gomoria-blenoragia) erau la ele acasă! După ce ajung în Siberia, la locul de deportare şi caznă, preoteasa Grecu îi spune Eufrosiniei că este revoltată de neruşinarea fetişcanelor pe care oricine dintre tăietorii de pădure le poate cumpăra pentru un blid de zeamă lungă. Şi nici că s-ar depărta, s-ar tăinui: îşi ridică poalele direct aici, la colţul barăcii. Până şi fetiţele de 8-10 ani cântă ceastuşte licenţioase despre perversităţi greţoase.

 De unde şi constatarea memorialistei căreia i se pare că intelectul ei cedează, clachează, nu o singură dată o dă în nerozie: „Întru îndreptăţirea prostiei mele aş putea invoca doar că, din ziua în care am fost ridicaţi din Basarabia, am cunoscut atâtea lucruri incredibile, încât «busola mea s-a demagnetizat» şi eu am încetat de a-i mai crede propriei logici. Hotarul dintre credibil şi incredibil a dispărut”. Unde mai pui că e uşor să crezi anume în ceea ce vrei să crezi! Şi nu fără temei se spune că mai îngrozitoare dintre torturile morale este cea la care omul e supus de propria speranţă. „Pe de altă parte, fără speranţă nu există viaţă. Iar mie mi se părea, sau îmi ziceam astfel: nu ai la ce spera, însă de încercat ar trebui să încerci să o faci”.

Pomenindu-se în captivitatea Gulagului, tânăra amazoană îşi impune un principiu, printre mai multe posibile, de a înţelege şi aplica adagiul poetului – „o luptă‑i viaţa; deci te luptă” să nu se lase pradă gândurilor rele, să nu permită ca acestea să prevaleze asupra voinţei şi vieţii, pentru că, iminent, ele duc omul la pierzanie. Ca şi roiurile de insecte neobişnuit de agresive în taiga. Duduca chiar numără ţânţarii pe care i-a lichidat. „Niciodată nu am să uit primul meu «vânat». Numai sub maiou a fost să ucid 312 bucăţi! A doua zi – 238; în a treia – 112. Dacă fiecare dintre insecte m-ar fi înţepat doar de 10 ori, s-ar fi adunat mai mult de 3 mii de înţepături! Mai poţi să te odihneşti liniştit?”

Frumoasă, mândră, precum se considera şi era văzută de soroceni, duduca se pomeneşte de-a dreptul dezorientată, când cineva i se adresează cu: „Să fii sănătoasă, mătuşică!” „Bineînţeles, m-a uluit că acel bunic, care nu avea mai puţin de 60 de ani, ba chiar 70 împliniţi, mi se adresase cu apelativul «mătuşică». Iar eu nu împlinisem decât 33 de ani. «Doamne, la ce am ajuns, în ce m-am transformat», mi-am zis. Uite că un smiorcăit mă numeşte mătuşică! Pe când acum câteva luni nimeni nu mi-ar fi dat mai mult de optsprezece-douăzeci de ani!”

Gulagul umileşte, degradează, dezumanizează. Eufrosinia se întreabă dacă, în acele condiţii, ar mai fi putut să se salveze cineva dintre basarabenii deportaţi sau dânşii erau condamnaţi pieirii toţi până la unul. Foarte mulţi – da, nu vor mai ajunge să rămână în viaţă. Unii însă ar fi avut norocul să supravieţuiască. „În comparaţie cu mine, unii dintre ei aveau mult mai multe şanse. Când au fost ridicaţi de pe la casele lor, reuşiseră să ia cu dânşii tot ce aveau mai de preţ: bani, bijuterii, diferite lucruri. Având bani în plus faţă de cei care ne erau plătiţi iregular, ei nu se vedeau nevoiţi să lucreze pe stomacul gol 2-3 zile la rând. Lucrurile aduse din Basarabia le schimbau cu populaţia autohtonă pe cele necesare: carne, varză, cartofi de mărimea nucii, peşte, ciuperci. Având bijuterii, obiecte de preţ... Păi, aici nu e complicat să pricepi ce şi cum, în primul rând cu ele putându-şi câştiga protecţia şefilor”.

Repet: în timpul lecturii memoriilor, nu o singură dată încerci certitudinea că Eufrosinia Kersnovskaia este un scriitor autentic, de o stilistică sobră ce orchestrează sub aspect caleidoscopic un simţ de observaţie extraordinar, mai bine zis – liniile de subiect, ideaţia, detaliile pe care le reţine, plus plasticitatea portretistică a autoarei care, amintim, a fost şi pictoriţă, ilustrându-şi cele 12 caiete de ego-text cu zeci şi zeci de imagini, cu personaje, scene, situaţii-„explicaţii”, să le spun aşa. Naratoarei îi reuşesc atât portretele individuale, cât şi cele colective, unul dintre acestea fiind al tinerilor colhoznici, aduşi la muncă la Anga şi care cumpărau fetişcanele localnice pe un blid cu ceva mâncare. Tinerii de 17-18 ani erau angajaţi la cositul fânului. Ex-moşiereasa descoperă în ei, generalizat, un fel de seminţenie umană mai specială: trăsăturile feţei, figura, poziţia capului, braţele lungi cu degete subţiri – toate astea duceau la gândul că ei nu au fost născuţi de localnicii ajunşi a munci în libertate, cam toţi aceşti trăitori ai taigalei  – cu frunţile înguste şi nasurile turtite. Chiar dacă aveau în picioare opinci sau un fel de cizme (tuni) din piele moale şi fără pingele, îmbrăcaţi în boarfe colhoznice, de colectivă, ei uimeau prin faptul că, deseori, cântau romanţe de Ceaikovski, Glinka şi chiar arii din opere celebre. Vorbeau injurios, cu deocheate licenţiozităţi siberiene, însă printre acestea apăreau şi întorsături de fraze şi idei surprinzătoare pentru fundăturile taigalei.  Aceasta în pofida faptului că flăcăuanii erau slab alfabetizaţi sau de-a dreptul analfabeţi. Lipsiţi de bună creştere şi elementară decenţă, cosaşii ambulanţi se dedau dezmăţului în ochii întregii lumi, ba chiar se dovedeau capabili de gelozie, aşa, ca nişte Don Juani, ca nişte „călăreţi fără cap”, cum li se mai spune, ajunşi Othello...

Ce şi cum i-a adus pe aceşti tineri „atipici” în Siberia? „Se spunea că ar fi fost copiii deportaţilor care şi-au pierdut părinţii şi „înfiaţi” de colhozuri. «Părinţi pierduţi»?... Sau poate aceştia muriseră la foametea din anul ’33? Numai că atunci, în primul rând, mureau copiii. Sau poate că părinţii li se pierduseră în anul ’37, cel mai groaznic an al terorii staliniste? Sau poate părinţii le mai erau în viaţă, însă în închisori, iar copiii le fuseseră luaţi, cum le-au fost luaţi basarabencelor soţii, feciorii?”

Iar peste câteva pagini memorialista se întreabă: „Unde s-au prăpăstuit acei flăcăi înalţi, ce păşeau atât de semeţ prin Norilsk? Distrofia alimentară, dizenteria cronică, toate formele de tuberculoză au făcut din ei schelete mari, pe care stătea întinsă o piele gri solzoasă şi care, unul după altul, s-au călătorit în mormintele comune de la poalele muntelui Şmidt”.

Iar printre tineri – şi Paşka, flăcăuan la 18 ani, măcinat de tuberculoză. Tăietor de pădure. Iubeşte cărţile, în firea sa fiind el însuşi scriitor, poet. Şi încă pictor: desenează cu un vreasc pe nisip, dat fiind că hârtia lipseşte, iar în taiga pământul nu e decât ceea ce înseamnă turbă şi nisip.

...Da, ne amintim, o scenă din Biblie – şi Isus se întoarse de la apostoli, şi scrisese ceva pe ţărână, cu un ram...

Ce a-i scris, totuşi, Doamne, atunci?... Nu cumva şi despre robii tăi, românii basarabeni, ce aveau să fie aruncaţi în iadul siberian?

7. România/Basarabia versus Rusia. Pro şi contra

Duduca ex-moşiereasă îşi descrie viaţa în Basarabia cu înflăcărarea, vitalitatea, agerimea unei permanente „ieşiri din situaţie/ situaţii” de amazoană a sud-estului european. Este unică în felul ei, nu numai de a trăi – de a fi trăit, – şi de a-şi aminti, ci – şi de a povesti. Are nerv. Dar, oricât ar ţine să fie obiectivă, imparţială, autoarea nu poate face abstracţie de faptul că se trage din greci sau polonezi, că îi iubeşte pe ruşi, că nu-i urăşte, totuşi, pe români, că este din viţă nobiliară, dar ataşată „claselor de jos”, că... – în fine, toate astea şi altele nu pot „salva” (şi nici n-ar fi trebuit să o facă, pentru că modul de a mărturisi nu înseamnă – pardon! – intenţie de... crimă premeditată) de ceea ce spune Norbert Sullamy în „Dicţionarul de psihologie” din celebra colecţie „Larousse”: „Amintirea evocată este totdeauna falsificată, deoarece corespunde unei reconstrucţii a inteligenţei. Memoria nu este un automatism cerebral, ci un act al psihismului, expresia persoanei în întregul ei”.

Ei bine, tocmai persoana  tinerei Eufrosinia Kersnovskaia pare uneori... fabuloasă, supradimensionată, de un activism şi „descurcătorivism” de invidiat, de o motricitate mai că  legendară, ghidată de o fermitate a caracterului, de o voinţă de oţel (sau... oţet!), de o... poziţie uneori incertă în rezolvarea ecuaţiei: România/Basarabia – Rusia/URSS.

În concepţia duducii  (ex-)moşierese Moldova Estică  (Basarabia) ba că a fost ocupată de armata roşie, ba că eliberată de români, ba că... Să zicem, în acest pasaj din cap. 75, caietul 1: „De fapt, moldovencele noastre nu sunt decât ucrainence românizate...” Nota bene! – iese că basarabenii nu... moldovenizează, ci românizează elementul alogen. Iar pe parcursul celor 12 caiete de memorii apar multe expresii în originalul lor românesc, comentarii, din care se desprind  uşoare urme de şovinism în amestec cu cvasi-înduioşarea şi cvasi-empatia faţă de români (ceva mai accentuat – faţă de românii basarabeni, pe care dânsa îi numeşte doar: basarabeni).

Iată unele dintre confuzii. La un moment dat, duduca-boieroaică susţine că: „România era o ţară medievală, feodală, şi când capul familiei devenise o domnişoară, îndată se repeziseră rechinii în speranţa de a se îmbogăţi”.

Dar – atenţie! – în această „ţară feodală”, precum o numeşte, tânăra boieroaică poate munci exact ca în Europa dezvoltată, modernă (şi nu ca în patria bolşevismului, cu adevărat medieval, inchizitorial): „Mi-am zis să-mi obţin independenţa şi pentru aceasta, întâi de toate, mi-am procurat un inventar agricol ideal de la firma «Edelweiss» din Leipzig, considerată cea mai bună în lume”. Sau, în continuare: „Eu (în limba rusă pronumele „eu” este mult mai frecvent, mai «insistent», mai autoritar decât în română – L.B.) am aclimatizat noi soiuri de cereale (secară, orz fără ariste, porumb «Cincuantino»), Camerei Agricole îi livram seminţe de calitate, primind în schimb un tractor pentru prelucrarea pământului. În acelaşi timp, mi-am pus pe roate ferma animalelor de rasă – porcine Lancaster şi ovine-metise Caracul”. Ei bine, pe  ariile tinerei boieroaice din Ţepilova-Soroca se regăsea întreaga Europă şi SUA – nu?!  

Dar ce (mai) crede, ce ştie duduca moşiereasă despre patria sa adoptivă, blândă, primitoare? (Eufrosinia Kersnovskaia s-a născut la Odessa de unde, salvându-se de urgia ruso-bolşevică, împreună cu părinţii s-a refugiat la moşia lor din... România „feudală, medievală”). Păi, „ştie”, presupune, „bâjbâie”, cum se mai spune, lucruri aproximative. Iar, pe alocuri – dar în puţine, totuşi, – are dreptate, parţială sau deplină. Ceea ce nu înseamnă că nu trebuie să o ascultăm şi să fim îngăduitori cu amestecul de adevăruri şi bizarerii, cu inofensivul ei talmeş-balmeş.

În memorii apare un capitol aparte, intitulat: „Basarabia: geografia, etnografia şi limba”, din care aflăm că cititorul  are a face cu o noţiune geografică destul de concretă, Basarabia fiind conturată: „la vest – de Prut, la est – de Nistru; la sud – de Dunăre şi Marea Neagră  (...) În prezent (când îşi scria memoriile – L.B.) Basarabia ca atare nu există: partea ei centrală cu oraşul Chişinău au smuls-o şi au lipit-o... de Moldova! Dar ce reprezintă aceasta? O republică autonomă pe malul stâng al Nistrului. Cu toate că întreaga lumea ştie că Moldova e o regiune în România, pe râul Moldova. Aberaţie! Precum e o aberaţie şi alfabetul rusesc pentru o limbă romanică, precum este moldoveneasca. Nu se ştie de ce nordul Basarabiei a fost alipit Ucrainei împreună cu oraşul Cernăuţi... Sudul Basarabiei e de asemenea alipit Ucrainei (la fel ca şi Odessa, chiar dacă ştiu toţi că Odessa se deosebeşte de Ierusalim doar prin faptul că în ea nu există arabi)”. La un moment dat (pentru că trebuia să vină şi el!), memorialista se întreabă: „De ce în anul 1918 Basarabia s-a aruncat spre România? Să fi fost cu adevărat o alipire benevolă?”

Bineînţeles că răspunsul nu putea fi decât unul dihotomic: şi da, şi nu. „Da”-ul fiind stimulat şi de faptul că: „românii au promis să facă o reformă agrară, în rezultatul căreia pământurile moşiereşti trebuiau să intre în posesia ţăranilor.

Aşa e, însă puterea sovietică lansase şi mai înainte lozinca «pământul – poporului».

Pământul dintotdeauna a constituit visul ţăranului. Însă el vrea să-l primească pe cale legală, nu prin violenţă. Românii au înţeles bine acest lucru: pământul a fost expropriat de la moşieri şi vândut ţăranilor. Practic, a fost confiscat de la moşieri şi dăruit ţăranilor. Aparent, legalitatea era respectată: moşierii au primit bonuri de expropriere (...), iar ţăranii plăteau statului o arendă eşalonată pe durata a 10 ani... Nici moşierii nu au fost obidiţi, în gospodăria fiecăruia fiind lăsate câte 100 de hectare”.

Apoi (relativ) tânăra moşiereasă de cândva, memorialista trecută deja de 60 de ani, revenită din calvarul Gulagului, cam prinde a amesteca borcanele, căutându-i hibe regimului românesc de atunci, ceea ce nu iese însă că poate scoate „basma curată” bolşevismul rusesc, de o ferocitate inchizitorială. Printre altele, zice că basarabenii au fost supuşi unei... românizări forţate. Iar concluzia merită să fie reprodusă doar pentru insolitul şi ingeniozitatea unei comparaţii pe care o conţine (trebuie să recunoaştem, memorabilă): „Nu fără motiv se spunea că Ciupercă, general-guvernatorul Basarabiei, ar fi meritat ordinul Lenin – pentru modul în care prin şovinismul său neînfrânat a reuşit să facă să pară odios tot ceea ce era românesc”.

Păi, duducă moşiereasă, cum se leagă astea? – am a te întreba. Pentru că generalul Nicolae Ciupercă a fost guvernatorul Basarabiei în scurta perioadă 23 iulie 1941 – 29 martie 1943, iar mătăluţă, duducă, nu aveai cum şti ce se întâmplase atunci, deoarece, în iunie 1941, fuseseşi expediată în Gulag! Prin urmare, nu broda, nu potrivi... anapoda!

Însă observaţia, mai bine zis precizarea aceasta (ar putea să urmeze şi altele) nu înseamnă că trebuie să renunţăm la principiul conform căruia, odată şi odată, e necesar să avem curajul să ascultăm/ citim şi opiniile (despre noi, despre „ai noştri”, în timp, istorie) ale străinilor, alogenilor sau... cvasi-străinilor. Inclusiv cele ale Eufrosiniei Kersnovskaia, opinii în baza cărora încerc să glosez, mai întâi, dedublat, apoi, imaginar – împreunat.

Prin urmare, ce mai spune/ mărturiseşte duduca Eufrosinia? (Aşa era numită – duduca, precum la  B. P. Hasdeu.)  (Pentru a „atenua” neplăcerea pe care ne-o pot provoca opiniile ce vor urma, să amintim că despre ruşii – ca şi cum conaţionalii săi – veniţi în 1940, despre armata roşie fosta moşiereasă din România are păreri... ucigătoare! Asta e: legea compensaţiei...)

În capitolul „Soldatul român” (de fapt, este vorba de un rus basarabean care ajunsese sergent în armata regală), autoarea face următoarea remarcă (sigur – neplăcută nouă! Dar ce zice istoria, adevărul ei, atât cât este?...): „Ofiţerii (de aia şi sunt ei ofiţeri români!) au abandonat unitatea la voia întâmplării (în 28 iunie 1940 – L.B.) şi pe contul abilităţii sergentului. Sevka, aşa se numea sergentul, a fost totdeauna un băiat cu spirit practic dezvoltat şi iubitor de ordine. El a ars arhivele abandonate de şefi, a lăsat naibii bucătăriile de campanie şi brutăria, pe care nu se ştie de ce le târau spre România. În schimb, tunurile şi muniţiile le-a adus în bună ordine la podul de la Ungheni. Însă aici peste el se abătuseră îndoielile: dânsul nu dorea să ajungă în România, însă cum să dezerteze fără învoire?... Ce-i de făcut? În fine, se apropie de ofiţerul căruia îi predase, la hotar, tunurile şi muniţiile, cerându-i voie să dezerteze. Spre fericirea lui, acesta se dovedise a nu fi român, ci ungur. Superiorul privi cap-picioare copilul ce i se întinsese-strună în faţă şi întrebă: «Tu ce eşti, român?» – «Nu, eu sunt rus». – «Păi ia şi pleacă la ruşii tăi!» Sevka îşi aruncă pistolul  într-o căruţă din convoi, dădu drumul calului pe pod, lovindu-l peste crupă, şi o luă pedestru îndărăt”.

Cam de aici pornise şi marea noastră nedumerire naţională, marea confuzie soră cu laşitatea,  – adică, problema aia cu barem să se fi tras un foc de armă atunci, la abandonarea Basarabiei...

8. Păcatele tinereţii

…Şi vă spuneam – sau doar vă dam de înţeles, că foarte optimista şi vitalista duducă basarabeană uneori cam călcase în străchini, încercând să comploteze contra patriei sale adoptive. De, păcatele tinereţii... Pentru că îşi aminteşte, deja „tovarăşa” Kersnovskaia: „Astea s-au întâmplat prin 1924. Dintr-o dată, Italia şi România şi-au amintit de rudenia lor: pentru că romanii îşi exilau ocnaşii în Dacia, pe malurile Dunării. (Uite, duducă, nu-mi pot da seama dacă poetul Ovidius ar fi căzut sub incidenţa noţiunii matale de «katorjnik» (ocnaş)... – L. B.). Din această cauză s-a aprins, brusc, o mare prietenie. Însă problema nu ţinea de faptul că Romulus şi Remus, întemeietorii oraşului Roma, ar fi supt de la o lupoaică, ci că Mussolini, fondatorul imperiului italian, ar fi supt cu plăcere petrolul românesc!... Astfel că la noi la Chişinău a sosit mareşalul Spoletti cu corpul său de generali şi îi aduse oraşului Chişinău de la oraşul înfrăţit Roma statuia lupoaicei, la care sug doi prunci – Romulus şi Remus. Statuia urma să fie dezvelită la 10 mai, de Ziua Unirii Principatelor, într-o atmosferă foarte solemnă. Un grup dintr-o organizaţie antiromânească ca şi, semi-ilegală a decis să pună la cale un act de sabotaj...” Etcetera.

Nu ne vom opri prea mult la infantilii antiromâni Leideinius, Polzik, Konovalov, pe care şi-i aminteşte memorialista. Deoarece, în zigzagul naraţiunii, în alt capitol, duduca dă din nou semne de regrete, după zadarnică speranţă investită în matuşka Rusie/ URSS şi bravii ei călăi roşii. Atenţie la titlul capitolului: „Aberaţie sufletească”, sub care Kersnovskaia mărturiseşte/ se îndoieşte, trece de la „Privet tebe, Rossia!” („Te salut, Rusie!”) la... – „De ce am mai aminti iar şi iar, că cel mai uşor este să-l păcăleşte pe cel care el însuşi vrea să fie păcălit?” Pentru că, din deducţiile de „ne-prietenie” pe care o tăinuiau unii cetăţeni români de origine alogenă faţă de patria lor România, nu era a uimire că, la 28 iunie 1940, „ostaşii roşii au fost întâmpinaţi ca nişte eliberatori... Cum se mai emoţionase mama că unul dintre soldaţi o numise «mamaşa»! Iar eu? Parcă sufletul meu nu se rupea spre ei?” După care, implicit, vine şi explicaţia titlului de capitol: „Dar de ce am mai sublinia că erorile sunt caracteristice tuturor oamenilor? De ce am mai aminti iar şi iar că cel mai uşor este să-l păcăleşti pe cel care el însuşi vrea să fie păcălit?”

Aşa e, duducă ex-moşiereasă, ai dreptate. Nu, nu vom mai repeta banalităţi despre eroarea omenească, despre cel ce vrea să fie păcălit, pe scurt, precum spui, despre aberaţia sufletească... Să te fi orbit, la început, irezistibilul optimism şi apanajul apartenenţei etnice?... Pentru că anume unul dintre conaţionalii tăi, Mişa, s-a dovedit mai perspicace şi mult mai neîncrezător faţă de ruşii-bolşevici, propunându-ţi să pleci de pe meleagurile sorocene, unde te cunoşteau mulţi, deoarece: „...pentru ei tu eşti un duşman! Şi numai duşman! Iar duşmanii trebuie nimiciţi. Ia aminte – ei (sovieticii – L.B.) se tem! Se ţin deoparte, neîncrezători. Soldaţii nu umblă decât în grupuri şi totdeauna urlă cântece. Ei nu vorbesc cu noi. Şi nici nu privesc în ochi! Pe la fântâni, stau santinele. Îţi spun eu – se tem. Iar cel care se teme este totdeauna necruţător!”

Tânăra ex-moşiereasă îi răspunde: „Ce să-i faci, aşa e, cu mine s-au purtat nemilos. Dar lucrurile ţin deja de trecut! Această suspiciune, despre care vorbeşti, nu e decât rezultatul duşmăniei cu care au fost întâmpinaţi ei în Polonia. Pentru că majoritatea unităţilor militare, înainte de a nimeri la noi, trecuseră prin campania finlandeză sau prin Polonia. Iar tu cunoşti că finlandezii sunt răzbunători şi ştiu să urască! În ce-i priveşte pe polonezi, vârf la toate, dânşii mai sunt şi făţarnici, obişnuind să comploteze. Iată, Iurik povestea despre un militar, pe care-l ducea cu maşina în judeţul Hotin. Acela spunea astfel: «Basarabenii sunt docili şi duioşi ca nişte viţei. Binevoitori şi supuşi. Pe când cu polonezii e o nenorocire! Călătoreşti în tramvai, iar vecinul te-ar putea împuşca drept în tâmplă; intri să te razi, iar bărbierul îţi trece cu briciul peste beregată! Aşa e! Însă asta nu schimbă nimic. Pentru a-i cuceri şi a-i frânge pe cei puternici, semeţi, trebuie să-l înşfaci pe fiecare în parte de beregată, să-l sugrumi, să-i trosnească oasele, impunându-i să cadă în genunchi, chiar dacă pentru asta va trebui să-i frângi coloana vertebrală. Însă pentru a-i  impune întregii turme basarabene să se supună, este suficient să execuţi în faţa ei unul sau doi oameni cunoscuţi – şi întreaga cireadă se va prăbuşi în genunchi! Crede-mă, şi ţie îţi vor frânge coastele doar pentru faptul că alţii şi-au amintit de Şevcenko care spunea: De la moldovean până la finlandez, în toate graiurile – tac cu toţii. Şi, bineînţeles, se vor supune»”.

Pe zi ce trecea, acolo, la Ocolina sau Soroca, amazoanei Kersnovskaia îi rămânea tot mai puţin timp până în clipa, când se vor declanşa amarele regrete şi nu vom face decât să anticipăm puţin – regrete declanşate deja în Siberia, unde ajunge ocnaşă, unde, ca ceaţa, se destramă naivitate personală şi colectivă... „Acolo, în regiunea Narîm, am aflat pentru prima oară despre anul 1937, când râurile erau străbătute de şalupe repezi – numite «corbii negri» – şi, auzind zgomotul motoarelor, nopţile, oamenii tresăreau. Pentru că oamenii dispăreau fără urmă. Trebuie să  recunosc că, atunci când, în Basarabia, citeam despre aşa ceva în ziare, nu luam în serios, nu ne pătrundeam de gravitatea lor, precum şi de faptul că în timpul deschiaburirii şi colectivizării oamenii erau deportaţi cu întreaga lor familii în Siberia”... 

De aici încolo, tot mai des apar comparaţiile România-Basarabia-URSS cu imbatabil câştig de cauză a tandemului România-Basarabia care, pe lângă URSS, pe lângă ocna siberiană i se arătau duducii moşierese, optimistei amazoane „de ieri” – raiul curat, bogat, civilizat, de neuitat! (Cu atât mai de apreciat curajul şi onestitatea ei, dat fiind că memoriile şi le-a scris în Rusia!)

Spre exemplu (unul dintr-o sută posibile!), iată ce crede rusoaica Eufrosinia Kersnovskaia (cetăţeancă a României, fireşte) despre „celebra, mereu cântata” izbă rusească, în care, la Harsk, a trebuit să trăiască o iarnă: „Pereţi negri, îmbibaţi cu funingine, cu podul şi mai negru. Duhoare, aer stătut. Ignoranţă de nestrăbătut şi dezolanta, dar deja obişnuita mizerie a locuitorilor ei. Şi – gândacii. Ca să nu mai spun de ploşniţe. Mă convinsesem deja că ele sunt omniprezente. Pe scurt, impresia era una de coşmar: întuneric, murdar, putoare şi mulţime de paraziţi”. În consecinţă, boieroaica basarabeană care, până în 28 iunie 1940, avea de toate, cade de acord cu unul dintre concetăţenii săi (români, chiar dacă provenea din evrei): „«Hai să ne înţelegem», spuse Lotar, «să marcăm anual ziua de 11 noiembrie, ziua în care noi am mâncat pe săturate pentru prima oară!» Vai! Ar fi mai exact să spun – pentru ultima oară”.

Iar în temniţa în care-i înfundată pentru cine ştie ce încălcare de regulament draconic, deja ex-deportata este copleşită de alte şi alte îndoieli (regrete... voalate de, totuşi, uşoara trufie a provenienţei sale), alte interogaţii şi constatări de felul: „E greu de spus când am pornit pe calea care m-a adus în închisoare. Să fi fost atunci, când am sărit din vagon şi i-am adus apă mamei ce abia născuse? (Încă de pe atunci am fost luată la ochi.)... Sau atunci când nu am vrut să plec împreună cu mama în România? Sau şi mai devreme, pe 28 iunie 1940, când am fost «eliberaţi de sub jugul boierilor»?” Sigur, gerul siberian de 42 de grade  te trezeşte la realitate, ba chiar şi... irealitate, ducându-te cu gândul la: „Ah, ce proastă am fost! Ce tâmpenii mai credeam eu!...”

Apoi, din rău în mai rău. Curând, Kersnovskaia cade jertfă delaţiunilor: „Peste un an, când în faţa parchetului de judecată semnam articolul 206, că am luat cunoştinţă de dosarul anchetei, am văzut că Hohrin scrisese pe seama mea o sută unsprezece denunţuri, fiecare dintre care era suficient ca să fiu înfundată în puşcărie...”

Ex-boieroaica de Soroca, ex-duduca-amazoană, apelată de soldaţii de escortă cu: „Hei, muiereo!”, – are a auzi sfaturile unui bătrân (Lihaciov): „Ţine minte ce-ţi spun – niciodată nu vorbi cu nimeni nimic! Ascunde-ţi gândurile, pentru că orice cuvânt scăpat din neatenţie se poate întoarce contra ta, te poate duce la pierzanie. Ascunde, dacă ţi-a mers cumva în ceva. Ai putea fi invidiată şi atacată. Ascunde-ţi durerea, ascunde-ţi frica, pentru că suferinţa şi frica te vor slăbi, iar cei slabi sunt lichidaţi: aceasta e legea haitei de lupi. Tăinuieşte-ţi bucuria, pentru că în viaţa noastră e atât de multă suferinţă, încât bucuria devine suspectă şi nu este iertată. Dar înainte de toate ascunde fiece bucăţică de pâine, pentru că vei înţelege curând că viaţa noastră e pe muchia morţii prin înfometare, şi tu de asemenea va trebui să te învârţi în acest cerc blestemat: pentru ca să câştigi o bucată de pâine, trebuie să cheltuieşti multă putere, iar pentru a-ţi păstra puterea – trebuie să mănânci toată pâinea pe care ai câştigat-o. Foamea va fi însoţitorul tău permanent. Iar la spate stă pitită moartea”. Concluzia protagonistei e următoarea: „Trebuie să recunosc că viaţa nu a combătut niciunul dintre postulatele lui Lihaciov, însă eu continuam să comit greşeli”.

Iar spre finalul acestui capitol, tot la o comparaţie... antiromânească ne oprim, Kersnovskaia spunând că femeilor cu care vroiau să se culce fel de fel de împuterniciţi le erau promise locuri de muncă ceva mai uşoare, decât tăiatul pădurii etc. În special, se luptau între ele pretendentele de-a ajunge bucătărese: „Pentru locul de lângă ceaun se dădea o luptă asemănătoare cu cea pentru postul de ministru în România”, zice memorialista despre jertfele abuzului sexual.

Iar pe parcursul celor 12 caiete cu sutele şi sutele lor de pagini, devenite carte de mărturisiri, veţi remarca – imposibil să nu o faceţi! – că nici până la cei 33 de ani ai săi, când puterea sovietică o prinde la Soroca, nici după aceea, în ani lungi de deportare, de ocnă sau de minerit dincolo de Cercul Polar, duduca Eufrosinia Kersnovskaia, semeaţa amazoană de la Nistru, ex-moşiereasa basarabeană nu pomeneşte nicăieri, niciodată de vreun fior (personal!) de dragoste care i-ar fi aprins inima pentru vreun tânăr sau vreun bărbat sadea. Nu mărturiseşte de nicio îmbrăţişare, de vreun gest de tandreţe, de vreo sărutare, sau de... Această taină, această nemărturisire să fi avut vreun motiv mai special? Nu se ştie…Chiar dacă e de necrezut ca dragostea, fie şi sporadic, sincopat, să nu-i fi luminat viaţa atât de grea, atât de zbuciumată, atât de dramatică… În timpuri pe care poetul Osip Mandelştam, mort în Gulag, le definise, interogativ, ca: „Veacul meu, fiara mea, cine-ar putea/  Să privească în pupilele tale/ Şi cu sângele tău de a încleia/ Vertebrele a două veacuri fatale?” (1922), căruia, în 1934, în percuţie de tragic ecou, i se alătura, confirmativ, vocea Marinei Ţvetaeva: „Veacul meu – otrava mea, veacul meu – cumplitul meu,/ Veacul meu – duşmanul meu, veacul meu – iad”.