Nicolae Manolescu - Un lustru de tranziţie
Anii studenţiei mele (1956-1962, cu unul mai mult decât era firesc) pot fi consideraţi în ordine culturală o scurtă tranziţie de la realismulsocialist (pur şi dur) la liberalizarea de la mijlocul deceniului şapte. M-am întrebat, nu o dată, mai târziu, în ce măsură am fost conştient eu însumi, foarte tânăr student al Filologiei bucureştene, de ce se petrecea în lumea literară.
Contacte directe cu scriitorii n-am avut în acest timp. Citeam însă revistele. Şi doar o mică parte din literatura contemporană, în orice caz, nu aceea prevăzută de programa universitară. (De aceea a fost cât pe ce, după cum am mai povestit, să ratez examenul oral din anul cinci: nu auzisem de Cicerone Teodorescu şi de „Rondelul dopului isteţ”!). Atmosfera literară propriu-zisă îmi era complet necunoscută. Când am debutat, cu totul întâmplător, pot spune, în 1961, cu trei recenzii la „Viaţa românească” şi de-adevăratelea, în 1962, la cronica României literare, eram, în toate aceste privinţe, un inocent desăvârşit. A fost bine? A fost rău?
O vreme am socotit ignoranţa mea un handicap. Lecturile şi comentariile mele erau lipsite de cutia de rezonanţă pe care era normal să le-o dea o mai profundă cunoaştere a vieţii literare. În anii de după 1989, mai ales, mi-am schimbat părerea. Nu cred că tinerii cronicari de astăzi ar vrea să ştie de ce. Dar fiindcă le datorez schimbarea părerii, le-o voi spune: mi-am dat seama cât de rău le face sistemul de relaţii, literare şi extraliterare, în care au intrat prin forţa lucrurilor, în condiţiile transparenţei culiselor unei lumi care nu mai păstrează nici o umbră de secret, pradă tuturor zvonurilor şi cancanelor.
Citindu-i şi observându-le interesul, cum să zic, neprecupeţit, pentru futilităţile unei lumi, nici mai bună, nici mai rea, în definitiv, decât aceea literară de odinioară, chiar dacă nu mai avem parte de ideologi şi de cenzură, mă încearcă o teribilă nostalgie faţă de naivitatea criticului tânăr care eram cu o jumătate de secol în urmă.
Nefrecventând personal lumea scriitorilor din primii ani ai deceniului de după absolvirea facultăţii, multe lucruri le-am aflat ulterior, fie din mărturii ale celor mai vârstnici, fie, după 1989, din cărţi de memorii sau din jurnale intime. Lustrul la care mă refer mi-a apărut ca unul de tranziţie încă din clipa în care mi-am făcut temele pentru cursul de contemporană de la facultate.
Ceea ce am aflat, treptat, mai târziu au fost elementele socialistorice, cum învăţasem să le spunem la marxism, dar şi cele personale, obnubilate, de obicei. Din ele am tras numeroase învăţăminte. De pildă, că au existat forme publice de rezistenţă faţă de comandamentele jdanoviste încă înainte de liberalizarea din deceniul şapte. Sau că destui scriitori şi-au păstrat cumpătul şi au dovedit bun simţ într-o epocă în care delirul ideologic părea, nu numai de rigoare, dar general.
Lecţia pe care am învăţat-o a fost aceea de a nu pune totul într-o singură oală. Aşa cum au fost oameni şi oameni în plin regim de teroare, au fost scriitori şi scriitori în plin realism-socialist şi, mai cu seamă, în lustrul de tranziţie de existenţa (sau, mai bine-zis, de natura) căruia am luat cunoştinţă mai târziu.
Aş fi curios, bunăoară, să ştiu câţi dintre cei care îi judecă în prezent pe scriitorii care au publicat cărţi în trecutul regim, fie că l-au apucat, fie că nu, au citit Jurnalul unui poet leneş al lui Victor Felea (1923-1993).
Apărut postum, prin grija soţiei poetului clujean, jurnalul a trecut, ca atâtea altele, aproape neluat în seamă, deşi reprezenta un document de primă mână şi totodată o operă valoroasă literar. N-am citit nicăieri o radiografie mai clară a Clujului literar de după 1955 şi nici observaţii mai pline de bun-simţ despre scriitori şi literatura lor. Riscând în orice moment o percheziţie şi o confiscare, Victor Felea a notat totul cu extremă onestitate vreme de patru decenii.
A contat, desigur, pe faptul că era un om discret, fără funcţii, în afara celei de redactor-şef adjunct la „Tribuna”, nesupravegheat decât, cel mult, ca redactor al revistei „Steaua” în epoca maximei ei contestări de către oficialitate, aceea a directoratului lui A.E.Baconsky. L-am cunoscut destul de bine pe Victor Felea, fără să fi fost prieteni, ca să depun mărturie despre perfecta lui bună credinţă şi despre credibilitatea aprecierilor lui.
Nici un scriitor îndoielnic nu se bucură de favorul autorului Jurnalului, nici unul cu adevărat valoros nu e tratat fără respect. Am reluat de curând lectura Jurnalului şi m-am gândit că n-ar fi rău să-l recomand tinerilor critici ca leac împotriva prejudecăţilor legate de lustrul de tranziţie în care mi-am trăit studenţia. Şi nu numai de el.
