Sandu Tudor - Vorba din vis

Aţipesc, la ceasul de hodină,
florile şi fiarele'mpreună.
Linul suflu fără de lumina
prin tulpini şi trupuri se îngână.

Somnul lor uşor se 'nfrigurează,
tresărit se ţese'n picotire.
Între gene şi pe frunze teama trează
joacă insomnarea lor subţire.

Singură făptura omenească,
fiindcă e cuvântătoare gură,
chiar din adormirea ei trupească
face tâlc de mare ghicitură.

Bate visu'n inimă de om
ca o apă de pe lumea ceealaltă.
Din adânc oglinzile de somn
se ridică spre vedenie înaltă.

Vezi lăuntric par'că în afară
faţa lumii cea nebănuită,
bucuria cea de-a-două-oară
peste noapte ochilor ivită.

Cresc minuni şi nu te mai uimeşti.
crezi că sunt acele ce n'au fost,
şi pornit de-avânt vrei să grăieşti
un cuvânt sonor cu-anume rost.

Gura însă-ţi stă de rece piatră,
din trup stins se sbate proorocul;
dar, lumina'n cenuşeată'n vatră.
cugetul zbucnin'naripa focul.

Şi-ţi rosteşti tu vorba, fără sunet,
fără de ajutorinţă gurii.
În ecou lăuntric ca de tunet
trec prin tine semnele scripturii.