Alexandru Muşina - Armăsarul şi păpuşa

Sus, pe dulap, un armăsar de porţelan
S-a înălţat, sălbatic, pe-albăstrele-i picioare
De dinapoi. Şi, într-o nesfîrşită încordare,
Nechează, în tăcere, zadarnic, spre tavan.

Alături, cu ochi negri, gură roşia, visătoare:
Păpuşă. Care-aşteaptă, senină, uitîndu-se pe geam,
Să vină în vacanţă, că-n fiecare an,
Fetiţele. S-o ia în patul lor, să-i spună la culcare

Secrete mici. S-o pieptene, să o rujeze, s-o îmbrace
În haine noi, făcute din petice. Nu ştie? Sau nu-i pasă
Că ele au crescut, s-au măritat, au şi copii??

Sufletul ei curat, de plastic şi mătasă,
Nu poate să priceapă, la fel ca noi, - şi pace! -
Că timpul trece şi nimic din ce a fost nu va mai fi.