Pădure smaraldină, pe care fremătase
Amurgul unui soare temut de hiacint,
Şi crini de-nsingurare sau limpede mătase
În glastre chinuite de-un glorios argint.
Castel cu ziduri moarte şi trudnice arcade,
Şi zare biruită de-un lăturalnic drum:
(- Priveşte-adânca noapte cum, fără margini, cade
Pe liniştea cu stele cucernice de scrum).
O stranie şi verde cunună de ferigă
Umbrind, pe culmi de aur, regatul fără nor,
Şi punte mohorâtă, în searbăda verigă;
Pe-un neted turn de stâncă; amarul Koh-I-noor.
- Acolo, înserarea e cea din urmă ţară
Cu lebede cărunte şi lacuri de safir;
Căci vremuri de-ntuneric, spre tine, se-nălţară
Mărindu-ţi amintirea cu-n negru trandafir.
Poveşti nelămurite, prin gândul tău, gemură,
Înfiorând, albastru, un zbor necunoscut;
Resfrângeri potolite undi-vor sub armură,
Şi neguri vor descinde pe gârbovul meu scut
Încât, prin întomnarea cărărilor înguste
Când luna va descreşte pe-un vânăt orizon,
Spre calda cruciadă a zorilor înguste
Voi rătăci, fugarnic, eternul tău blazon.
din Ant. lit. române de avangardă (1969)
