Ion Pillatt - Ochelarii bunicii

Pe scrin, păstrând privirea ei vie, au rămas
Pe galbena gazetă ce-ncremeneşte anul.
Odaia de-altădată mi-arată talismanul:
Iau ochelarii moartei şi-i pun sfios pe nas.

Prin abureala vremii nu s-a schimbat nimic,
Doar pozele din rame vechi au întinerit…
Dar din adânc de-oglindă, în faţă, mi-a zâmbit
În jilţul ei – ca-n vremea când eram mic, bunica.

La geam foşneşte plopul sau paşii ei au foşnit?
Prin uşa zăvorâtă „ei” intră în odaie.
E o fetiţă: Pia, cu bucle: Niculae…
Dar cine e băiatul acela liniştit?

Bunica-i dă pe frunte, blond, părul la o parte…
De ce se uită astfel la mine? Nu-l mai ştiu…
Nu vreau să-l ştiu…nu pot să-l ştiu… E prea târziu!
De omul chel şi rău, rămân legat pe moarte.