Pages

Subscribe:

Ads 468x60px

...Păşiţi încet... se citeşte...

Lucian Blaga - În marea trecere


Soarele-n zenit ţine cântarul zilei.
Cerul se dăruieşte apelor de jos.
Cu ochi cuminţi dobitoace în trecere
îşi privesc fără de spaimă umbra în albii.
Frunzare se boltesc adânci
peste o-ntreagă poveste.

Nimic nu vrea să fie altfel decât este.
Numai sângele meu strigă prin păduri
după îndepărtata-i copilărie,
ca un cerb bătrân
după ciuta lui pierdută în moarte.

Poate a pierit subt stânci.
Poate s-a cufundat în pământ.
În zadar i-aştept veştile,
numai peşteri răsună,
pâraie se cer în adânc.

Sânge fără răspuns,
o, de-ar fi linişte, cât de bine s-ar auzi
ciuta călcând prin moarte.

Tot mai departe şovăi pe drum -
şi, ca un ucigaş ce-astupă cu năframa
o gură învinsă,
închid cu pumnul toate izvoarele,
pentru totdeauna să tacă,
să tacă.

Iulia Haşdeu - Nu-ndrăznesc


De m-ai asculta vreodată
aş voi ca să-ţi vorbesc
tu m-asculţi... cu toate-acestea
n-am putere să-ndrăznesc
eşti prea bună, eşti prea dulce
însă fără voia mea
ca şi-o pasăre pe cracă
tremur înaintea ta.

Am a-ţi spune multe lucruri
nu pot însă... mă-nfior
căci pe buze-ţi văd un zâmbet
rece, batjocoritor
gura ta e ca o roză
tu în râs mă vei lua
nu-ndrăznesc să ridic ochii
nu-ndrăznesc-naintea ta.

Mersul tău e de regină
ochiu-ţi e impunător
pentru ce te-admir într-una
înţelegi tu prea uşor.
De mi-ai fi tu suverană
şi eu rege de ţi-aş fi
pentru tine aş muri.

Poate-s prost! e cu putinţă
însă ştiu că te iubesc
inima-mi e simţitoare
însă nu pot să vorbesc.
O! amoru-mi pentru tine
să ţi-l spun de-aş îndrăzni
n-ai mai râde şi pe-un altul
niciodată n-ai iubi!

traducere Traian Demetrescu
 

Iulia Haşdeu - De ce?


Cu mult mai cufundat în gânduri
Pe-acelaşi drum el s-a pierdut;
N-a mai surâs ca-n alte rânduri...
Ah! pentru ce a mai trecut?

E poate mâniat pe mine:
Inima-i rece s-a făcut?
N-am turburat visări senine...
Ah! pentru ce a mai trecut?

Şi la fereastra mea, privirea
Azi întristată s-a pierdut,
Poate nu s-a răcit iubirea...
Că de ce oare a mai trecut?

Iulia Haşdeu - Femeia


O inimă de Evă, enigmă-n veci profundă!
Din foc divin şi amestec din tina cea imundă;
Protee fără nume, ce logica dezminţi
Deşartă sau prea rece, sau clocot de dorinţi!
Sub vraja frumuseţii, ori dulcea ta zîmbire,
Ascunzi tu suferinţă, ruşine, sau iubire?
În clara ta privire, de visuri încântată,
Pot eu citi, femeie, de vei fi plâns vreodată?
Ah, ce perverşi ai ochii, surâsul nu-i timid
Sub fardul ce sclipeşte s-ascunde mai nimic,
Sub finele dantele ascunzi, făr-de mustrare,
Defectele, şi-n taină, porniri spre desfrânare!
La tine totul este spoială sau mascat:
Ţinuta, vorba, faţa şi glasul afectat
Căci tot ce nu-i minciună tu-nfrunţi cu viu răspăr:
Minciuna pentru tine e unic adevăr!
Faţadă-i tot la tine şi prefăcătorie
Şi chiar a ta ştiinţă e doar cochetărie.
Spre a trona mai bine, voind să ne uimească,
Şi-ndeosebi să placă! E vanitatea-ţi dragă!
Să placi... pentru aceasta ţi-ai da viaţa-ntreagă,
Ţi-ai da averea, pruncii şi cinstea, de se cere,
Şi totul pentru-o biată şi ridicolă plăcere!
Cochetăria-ţi este virtutea cea suavă.
Ea în femei se naşte: în tine, doamnă gravă,
În tine ţărăncuţă, cu faţa-mbujorată,
În tine, curtezană, mereu neruşinată.
Femei! - e viaţa voastră şi singura mândrie;
Voi sufletul vă-nchideţi într-o bijuterie!

Iulia haşdeu - Foaie verde de stejar (Doină românească)


Foaie verde de stejar!
Bade-al meu s-a dus pe vale.
Mult am râs de-al său amar,
C-a plecat de dor şi jale.

Foc şi pară mă-ndrăgea
De iubire-i spunea cântul.
Să-l asculte cine-mi sta?
Că ofta parcă şi vântul.

De durerea-i nu-mi păsa,
Şi când el cu jale-adâncă
Dragostea îşi blestema,
Eu rupeam la flori în luncă.

Focu-i însă nu s-a stins.
Să mă uite calea-mparte!
Şi-acum doru-i m-a cuprins,
Văleu mie! că-i departe.

Biata inimă nătângă!
La picioare poa' să-ţi moară
Sufletul fără să-ţi frângă:
Drag ţi-e cel departe doară!

Foaie verde de stejar!
De se-ntoarce bade-al meu,
Am să râd de-al său amar.
De-o pleca, mi-e plânsul greu!

traducere Monica Pillat

Iulia Haşdeu - Primăvara şi toamna


Acelaşi farmec verde
Şi ochiul nostru viu
O primăvară verde
Şi-o toamnă-n arămiu.

Că dacă primăvara, cu voci de păsărele
Ne-nveseleşte-n cântec de paseri neînvinse,
Şi toamna calmă, tristă, cu vânturile grele,
Ne linişteşte-n taină cu umbrele ei stinse.

O veselie albă
Ce nu cunoaşte haos;
Pe când toamna în salba
Îmbie la repaus.

Inspiră fiecare o altă nostalgie
Şi-n caldele miresme ne-am vrea mereu ascunşi:
Cele de primăvară - ne-îmbată: o orgie;
De cele ale toamnei suntem mereu pătrunşi.

Dorinţa de ieşire
Adâncul cercetându-l;
Dar toamna, c-o privire,
Ne reculege gândul.

În fiecare lucru un farmec poate fi!
Aflându-l, omul ştie să fie mulţumit:
În primăvară simte nevoia de-a iubi,
Pe când în umbra toamnei se vrea a fi iubit!

 (3 octombrie 1887)

Iulia Haşdeu - Dispreţul


Pentru anii mei amorul încă nu e! N-am iubit!
Am tot râs de chipu-i rumen, până-acum necontenit;
Faţa lui trandafirie e curată născocire
Spusă poate-odinioară de-un poet, aşa-n neştire,
Căci mai toţi amorezaţii, care-n cale mi-au ieşit
M-au făcut să-mi piară pofta şi dorinţa de iubit.
Faţa lor este sau pală sau deodată înroşită
De-o roşeaţă ca de friguri, iar privirea rătăcită,
Ba aruncă-n orice parte fulger crunt, răutăcios,
Ba e fixă, sperioasă, neavând nimic frumos.
Într-a lor timiditate, dacă ştiu ca să roşească,
Mutra lor este stângace şi încep să se prostească;
Gura lor nu zice-o vorbă, căci se tem c-or zice rău,
Halul acesta-ntotdeauna, m-a făcut să râd mereu.
Sunt prea tânără acuma! Poate mai târziu, vreodată
Să am milă şi-ndurare de privirea lor speriată.
Iar baladele lor blânde, poate-odată să le-ascult,
Astăzi însă îmi par proaste şi mă fac să râd mai mult.
Mi se spune că Amorul, mă va pedepsi odată,
Că târziu sau mai devreme, pe-o figură adorată,
Voi dori ca să văd jalea sau privirile de foc,
Care le resping acum şi de care îmi bat joc.
Nu zic ba! E cu putinţă! Însă, până-atunci, întruna
De-a Amorului putere o să râd întotdeauna.
Acea zi, de-o fi să vie, dar de care mă-ndoiesc,
Este încă prea departe, pentru ca să mă-ngrozesc!
Aşadar, cât mai sunt încă, în a vieţii mele floare,
Nu risipiţi a mele visuri! Ah! lăsaţi a mea candoare!
Voi, aceia care Amorul ne-ncetat mi-l lăudaţi
A mea dulce nepăsare, pentru ce să mi-o furaţi?
Când prin vârstă sunt femeie, iar prin inimă copilă,
Această clipă trecătoare nu mi-o luaţi făr' de milă!
Daţi-mi voie, prin grădină, veselă să rătăcesc,
Să gonesc negrele visuri şi să nu simt că roşesc.
Daţi-mi voie, în pădure, să culeg crinul curat,
Floare albă, feciorească, ca şi-un suflet nepătat.
De defectele femeii daţi-mi voie a fugi,
Voi să fiu frumoasă, însă fără artă, făr-a şti
Farmecul ce naşte-n mine şi puterea ce o are
N-am nevoie a cunoaşte! – În dorinţa cea mai mare
De-a trăi în mulţumirea nedescrisă; c-am păstrat
A mea inimă uşoară şi-al meu suflet nepătat!

Iulia Haşdeu - A fi iubită


Murişi, o, Beatrice, în floarea vârstei sfinte...
Cu dragostea-i poetul te-a însufleţit;
Prin versurile sale ne stă mereu în minte
Imaginea ta dulce, căci Dante te-a iubit.

Ţi-a fost, o, Eloise, fatală dimineaţa.
De Abelard iubită, fu sincer dragu-ţi crez,
Şi – crin în mănăstire – sfârşitu-ţi-ai viaţa...
Dar, ca pe Beatrice, eu te invidiez.

Tu-l plângi pe Cid, Ximena, fiindcă, aspră, soarta
Potrivnică îţi este şi nu-l mai poţi vedea.
El te-a iubit... Iubirea învinge chiar şi moartea;
De-aceea-ntotdeauna eu te voi învia!

Ah, să te ştii iubită! Ce sfântă fericire!
Să plângi atunci îţi vine, dar lacrime cereşti!
Să mori iubind!... Ah, moarte de har şi norocire.
Când mori în nimb de soare, ca-n el să retrăieşti!...

 din Opera poetică (2005)

Iulia Haşdeu - La ce cugetai?


Când pe cărţi de rugăciune, genele ţi le plecai,
Spune-mi scumpa mea amică, la ce oare cugetai?
Închinându-te, o! spune-mi, oare nu cumva rosteai
Al meu nume, câteodata, aşa dulce îl găseai?

Eu ceream la cer - când vântul steagurile flutura -
Ca să binecuvinteze lupta şi izbânda mea;
Şi pe când gornistu-ntruna, marşuri de război suna,
Sufletu-mi, gelos pe tine, tot spre tine s-avânta.

Iar când tu, îngenunchiată, te rugai la Dumnezeu,
Eu, călare pe fugaru-mi negru ca un pui de zmeu,
Alergam după al slavei, zgomotos şi lung alai;

Îmi râdeam de-orice pericol! Moartea-n faţă am privit,
Jupuită, numai oase şi cu chip îngălbenit.
Nu cumva atuncea iarăşi, tot la mine cugetai?

 (iulie 1886)

Iulia Haşdeu - Cântec dac


Păduri străvechi sub lovituri,
Despotice bice de vânt,
Semeţele Daciei păduri
Trufaşe stau iarna sfidând.

Aspiră luminile-soare
Un vultur planând peste munţi,
Cu vârfuri pustii, fără boare
De teamă de om, triste frunţi.

Fără de seamă e râul,
Albastrul pământului meu,
Din el naşte crângul şi grâul,
În câmpul fecund, rodul greu.

Din drumu-i nimic nu-l abate,
Barierele-n cale-i se sparg,
Şi valuri cu creste-nspumate
Se-avântă mai slobode-n larg.

Ca vulturii, codrul bogat,
Ca râul, ca piscul de munte,
Sub vânt lasă-ţi lanul plecat,
Dar Dacie, ridic-a ta frunte!

traducere Monica Pillat 
 

Iulia Haşdeu - Pe malul lacului Geneva


Tu lac întinzi năframe vii de ape,
Argintul undei pe nomad opal,
Culorile par moi, miresmele pe-aproape
Plutesc înspre cabane peste val.

Din soare stins se cerne prund de aur
Pe lac, în somn talaze dezmierdate,
Curând amurgul cade peste plaur
Şi-aprinde ape mov împurpurate.

Sub valuri de-aburi albi stâncile sumbre
Fantome-nfricoşate par în noapte.
Tăcere. Din cascade-voci de umbre,
Şi apele-n cădere sună şoapte.

Atunci să vezi minunile fluide
Cum scapără, se-aprind şi flacăra e val,
Jeratic dogorind văpăile lichide,
Pe focul stins al zilei, în licăriri pe mal.

Leman albastru, cerului oglindă,
Vioi azur de Orient. – Simte-un fior
La măreţia-ţi cele ce te colindă
Posomorât eşti, aprig şi totuşi zâmbitor!

Nici marea n-are valuri de poveste,
Nici munţi în jur mai falnici decât tine
De pază stau înaltele lor creste
Cu mândre frunţi spre zările-lumine.

O de-aş rămâne pe-al tău mal
S-aud cum plânge apa jalea lin,
Şi cum se tânguie în unde blândul val
Să fiu aici mereu, să mor senin!

Dar nu, eu voi pleca, iubite ape
La revedere - poate niciodată,
De-ntâia mea iubire cât de aproape
Va fi de voi – pe valuri legănată.

traducere Monica Pillat

Iulia Haşdeu - Zile de nelinişte


Sunt tânără şi viaţa îmi e atât de dragă;
Privind însă pe morţi, ceva de ei mă leagă,
Că-i văd dormind senini în somnul de-ntristare.
Dar azi o-ntunecare în mreaja ei m-a prins,
Mi-e sufletul o rază ce încă nu s-a stins,
Şi în mocnirea vieţii eu nu te urăsc, soare!
................................................
Unui copil ca mine, - o, cine poate crede? -
Că sufletu-i linţoliu, chiar dacă nu se vede,
Că inima-i rănită, când vechi iluzii pier,
Că deznădăjduită vrea moartea într-o zi,
C-aşteaptă-n nerăbdare durerea-şi potoli
C-un dor respins de cer!

 traducere de Ciprian Doicescu

Gabriel Liiceanu - Uşa interzisă


"Cum se poate schimba «culoarea» unei zile? Te poţi vindeca scriind în chiar clipa în care îţi este cel mai greu? Pot eu schimba tonul acestei zile scriind ce scriu acum, pur şi simplu scriind? Să mai rămîn agăţat de cuvinte ― încă o propoziţie, şi apoi încă una ― cu speranţa că ele mă vor scoate la mal din acest înec în dezgustul de mine? Dacă îmi spun asta, dacă îmi scriu, mă ajut oare? Şi apoi cum poţi scrie în timp ce îţi vine să te ascunzi şi să dispari?
Cît timp se poate prelungi acest exerciţiu pe fond de lehamite continuă, cu un nod în gît, cu respiraţia nedusă pînă la capăt, cu gustul ăsta mizerabil de iască şi leşie?

Duminicile după-amiaza... Toate zilele în insuportabilul după-amiezei lor... Panica urîtului care mă cuprinde la căderea zilei... Nimic din ce ai putea face să nu te atragă: nici să te ridici din fotoliu, nici să rămîi, nici să citeşti, nici să dormi, nici să mănînci, nici să vorbeşti, nici să mergi. Cam la atît se reduc posibilităţile noastre. Rămîne, doar, tentaţia vagă de a te aşeza în pat, cu genunchii la gură, pliat în tine ca înainte de a fi fost expulzat în existenţă, foetus recucerit, renăscut din valul de greaţă care te împinge încet către ţărmul pre-începutului tău. Nu este acesta modul cel mai simplu de a dispărea, prin retro-gradare, prin gîndul că ai putea să ieşi din camera vieţii prin chiar uşa pe care ai intrat în ea? Dar nici măcar să mă ridic nu pot. Nu pot să ajung pînă la pat pentru a mima starea în care aş vrea să fiu. Ce îmi rămîne, atunci, să fac? Mai ales să nu ascult muzică, să nu-mi administrez, prin insidia sunetului, o supradoză de otravă. (De ce muzica mă înfundă mai tare?)

Să scriu, să scriu... Dar ce să scriu mai departe? Cuvintele mi s-au terminat şi, odată consemnată această grimasă a durerii, nu mai urmează decît căderea în propriul meu gol." Medicii numesc această stare depresie. Eu o înţeleg mai bine ca dezagregare a sistemului de iluzii în virtutea căruia înaintăm, făptuim, ne agităm, dăm contur clipei următoare şi zilei de mîine."Sistemul de iluzii" ― acesta este pintenul întregii noastre vieţi, "morcovul existenţial" pe care viaţa ni-l aşază şi ni-l flutură sub nas, planurile pe care le alcătuim din propria noastră substanţă vitală şi pe care le ridicăm, ca pe un prunc nou-născut, deasupra capului nostru, pentru a le aşeza apoi, de îndată ce le-am făcut, la o distanţă convenabilă de locul în care ne aflăm, urmărindu-le neabătut prin ani, asemeni unui animal care merge, halucinat, pe urma de miros a hranei sale. Aşa se naşte sensul vieţii noastre. Numai că hrana pe care o adulmecăm fără încetare cu fiecare zi nou începută, noi sîntem cei care o secretăm şi tocmai fabricarea aceasta neîntreruptă a "sistemului de iluzii" este garanţia sănătăţii noastre mentale. Pentru că dacă nu ar fi aşa, ce ne-ar mai ţine în viaţă pe noi toţi, fiinţe născute cu o condamnare la moarte în buzunar? Dacă nu ar fi air bag-ul acesta montat discret în viscerele noastre, balonul ăsta umflat cu iluzii menit să ne apere de şocul ciocnirii cu singura perspectivă certă a vieţii noastre (care este sfîrşitul), nu ne-am trezi cu sufletul stîlcit în fiecare dimineaţă? Dacă nu am fi prinşi în plasa puzderiei de lucruri pe care ne propunem să le facem ― de la cele mai mărunte (chiar şi pentru a bea un pahar de apă e nevoie de un atom de voinţă şi de iluzie) şi pînă la cele mai măreţe ― ce ne-ar ţine atît de bine înfipţi în "această coajă de pămînt"? Gîndul că am putea lăsa ceva în urma noastră? Ceva care "ar străbate secolele"? Care secole? Cele care se vor pierde în "praful şi pulberea" istoriei? Şi care istorie? Cea care poate să dispară de pe o zi pe alta prin considerabilul potenţial de autodistrugere al speciei umane? Sau cea care ― admiţînd că în specia aceasta ar exista resurse ultime de redresare (ingineria genetică?) ― se va pierde oricum în chip "natural", cu toate înfăptuirile ei, în incendiul final (e drept, de peste cinci miliarde de ani) al Pămîntului, urmat de definitiva răcire a Soarelui şi de "speranţa" apariţiei Vieţii (în vederea altei distrugeri finale) în alt punct, nebănuit, al Universului?

Aşa stînd lucrurile, coexistenţa cu "vanitatea lumii" este posibilă în virtutea "sistemului de iluzii": iluzia că trebuie să am un "urmaş", că trebuie să dau din coate pentru a ocupa un loc pe scena lumii, că trebuie să mă bat pentru o idee, că trebuie să am o funcţie şi putere şi bani, că trebuie să scriu, să pictez sau să compun, că trebuie să însemn "ceva" pentru semenii mei, că gesturile mele pot influenţa sau schimba în vreun fel "cursul lumii". Toată viaţa stă şi creşte pe acest ţesut de iluzii. Să nu umblăm, aşadar, la sigilul ce pecetluieşte iluziile în care sîntem genetic împachetaţi. Pentru că în codul fiinţei noastre iluzia a fost pusă asemeni unei enzime care, dispărînd, ar bloca metabolizarea substanţelor ce face cu putinţă viaţa. Am putea s-o imaginăm la fel de bine ca pe un strat protector fără de care sufletul ajunge în contact direct cu luciditatea şi se destramă. Ceea ce nu înseamnă că luciditatea, cîtă vreme iluzia funcţionează, devine pur şi simplu inexistentă şi că atîta vreme cît iluzia ne menţine ferm pe tărîmul sănătăţii mentale, adevărurile pe care luciditatea ni le semnalează ar fi de tot ignorate. Numai că nefiind ignorate, nu înseamnă că ele nu ne dau pace.Dimpotrivă, ele stau undeva la periferia fiinţei noastre, într-o discreţie cuviincioasă. Ca să le sesizăm, trebuie să tragem cu ochiul la ele, să ni le "aducem aminte", ceea ce înseamnă că îndeobşte ele nu sînt acolo, "în minte", şi că trebuie chemate şi scoase din ascunzişul lor. Mecanismul bolii în asta constă: în mutarea "adevărului ultim" al vieţii din periferia privirii în centrul ei. În transformarea lucidităţii din accident în metodă. În ecorşaj. În jupuirea vieţii de iluzie, care e epiderma ei."
_________________

http://www.scribd.com/doc/4580604/Liiceanu-Gabriel-Usa-interzisa



Nicolae Manolescu - Amintirile unui cititor de cursă lungă

"În mod cu totul curios, dintre lecturile de care îmi aduc aminte nu fac parte decît foarte puţine „cărţi pentru copii”. Să mi se fi părut neserioase, mie, care mă credeam deja Jules Verne? Motivul adevărat îmi scapă. Cînd, peste două decenii, i-am încropit fiului meu o bibliotecă proprie, am constatat că generaţia lui citeşte cărţi de care eu n-avusesem habar. Nu-i citisem, la aceeaşi vîrstă, pe Karl May (fiul meu ştia Winnetou pe de rost), nici pe Dumas. Cred că romane precum „Cei trei muşchetari” sau „După 20 de ani” le-am descoperit abia student fiind, cu un interes de altă natură, iar Winnetou l-am răsfoit ca să pot face faţă întrebărilor fiului meu. Am aflat cu acea ocazie şi că nu auzisem despre romane pe care generaţia dinaintea mea le savurase. Cu excepţia „Aventurilor submarinului Dox”, din care citisem cîteva fascicole, nu-mi era cunoscut nici un roman din colecţia celor „Cincisprezece lei” de la Hertz, nici dintre „Romanele captivante” din seria de la Adevărul. Din biblioteca tatei îmi însuşisem un roman cu Arsène Lupin. Era, cred, primul poliţist din viaţa mea. Tata fusese pasionat de gen. Avea colecţia „Le Masque”, în întregime, ca şi, la bătrîneţe, o etajeră plină de poliţistele anilor '70-'80 pe care le recitea fără să-şi amintească aproape deloc subiectul. În biblioteca strămătuşii mele erau romanele lui Mihail Drumeş, dintre care „Elevul Dima dintr-a şaptea” făcea furori printre colegii mei. Nu ştiu să mă fi interesat în vreun fel. Nici „La Medeleni” a lui Ionel Teodoreanu n-a lăsat vreo urmă în memoria mea. De altfel n-am trecut atunci de primul volum. Mi-a plăcut în schimb „Lorelei”, pe care, cînd eram student şi am tradus balada lui Schiller cu aceeaşi temă, l-am recitit cu prea puţină plăcere. Dar acestea nu mai erau propriu vorbind cărţi pentru copii. „Cuore”, în schimb, era şi mi-a făcut o impresie de neşters. Nu ştiu cît de sentimental era cititorul din mine dar am remarcat că mă „prindeau” uşor cărţile în care apăreau copii orfani, fugari de acasă, părăsiţi şi peste care dădea la urmă norocul. „Aventurile lui Tom Sawyer” şi ale lui Huckleberry Finn mi-au ţinut atenţia trează săptămîni în şir. Cum nu i-am recitit de atunci, nu mai am nici o idee despre ele. Mai ştiu (ce va să zică şi memoria asta!) doar că micul Huck, fugit de acasă în straie de fată, e aşa zicînd deconspirat de o bătrînă, care-l adăposteşte, după faptul că duce acul spre aţă, şi nu invers. Trucul cu pricina nu l-am mai citit nicăieri. Dar romanul lui Mark Twain care m-a făcut praf a fost „Un yankeu la curtea Regelui Arthur”. A fost cea mai mare provocare a imaginaţiei mele pe la unsprezece-doisprezece ani.

Găsesc încă şi astăzi strălucită ideea lui Twain de a confrunta spectaculos două civilizaţii şi două mentalităţi despărţite prin sute de ani. Un fel de Huntington în timp, nu în spaţiu. În timp ce scriu îi văd la televizor pe soldaţii americani din Afganistan, echipaţi ca nişte extratereştri printre talibanii medievali scoşi din grote cu bombe ultrasofisticate, şi mă gîndesc din nou la yankeul care trage cu pistolul în cavalerii cu armură, scut şi spadă. Să nu uit de „Ivanhoe”, singurul roman de Walter Scott care mi-a căzut în mînă. Îl învăţasem pe dinafară. Misterul cu Richard Inimă de Leu mă înnebunea. Îmi promisesem, cînd voi avea o iubită, s-o numesc Rebecca. Iar concursul de tir, cînd Robin Hood despică săgeata pe care adversarul său o trimisese exact în mijlocul tulpinei unui arbust, a fost, multă vreme pentru mine, imaginea paradigmatică a mînuirii armelor.

Un capitol peste care nu pot să trec îl reprezintă poveştile. Ale lui Creangă se aflau, cum am mai spus, printre cărţile din prima mea bibliotecă. Dovadă eticheta cu numărul 3 de pe cotor. Mama îmi citea în franceză Perrault. Mai tîrziu l-am citit eu însumi în traducerea Sarinei Cassvan. Ţin minte că mă fascinau numele din poveştile lui. Marchizul de Carabas îmi suna în urechi într-un fel atît de solemn, încît mă impresiona puternic. Mă întrebam de fiecare dată de unde îl scosese Motanul. Îl invidiam sincer: uite ce i-a trecut lui prin cap! Nu înţelegeam de ce se arăta Perrault atît de drastic cu Scufiţa Roşie. În definitiv, cu ce greşise fetiţa? Eu făcusem cu mult mai multe prostii şi nu mă mîncase nici un lup. Stătuse de vorbă cu lupul? Ei şi ce era rău în asta? O lume împărţită pe caste, avîndu-şi fiecare codul, o lume a manierelor elegante era tot ce se putea închipui mai departe de epoca după al Doilea Război Mondial. Mă îndrăgostisem la nebunie de Peau d’âne. Credeam că numele se scrie într-un cuvînt. Iar capriciile ei nu mă enervau deloc. Mă distra de minune felul în care îi păcăleşte pe toţi, îmbrăcată în pielea de măgar şi spoită cu funingine pe faţă. Îmi plăcea, poate, şi fiindcă intuiam obscur în ea o fată de treabă, fără ambiţia Cenuşăresei. Şi, Doamne, ce m-a tulburat titlul franţuzesc al cărţii lui Perrault cînd l-am putut citi: „Contes de ma mère l’Oye”. Mi-l tot răsuceam în minte şi mă bătea gîndul să scriu o carte cu un titlu asemănător.

Pe Fraţii Grimm i-am citit mai tîrziu. Mi s-au părut teribil de asemănători lui Ion Creangă, pe care-l iubeam pentru dreptatea pe care o face fetei celei oropsite a Moşului şi pentru făpturile acelea extraordinare care-l ajută pe Harap-Alb (din nou numele îmi mergeau la inimă: Păsări-Lăţi-Lungilă!). (Deloc întîmplător, volumul meu de debut din 1966 se deschide cu un mic text despre moldovean.) Revenind la Fraţii Grimm, aerul cam ţărănesc şi realist al poveştilor lor mă deruta într-o anumită măsură. Ciudat e că, la Creangă, mi se părea normal. Mai ştiu eu de ce? Poate că pe Creangă nu-l simţeam un autor pentru copii, după cum nu e, dacă dăm crezare experimentului relatat de Sadoveanu în „Anii de ucenicie”, nici unul pentru ţărani. Nici urmă de palate, de caleşti, de pantofiori aurii sau de rochii bogate. Nu vezi lumini, n-auzi cîntări prin baluri.

Andersen, în schimb, a rămas cel mai mare pînă în ziua de azi. Închipuiţi-vă că am citit „Soldatul de plumb” laolaltă cu „Ape de primăvară” a lui Turgheniev (o să mai vorbesc despre ea, dar vreau doar să adaug acum că Turgheniev şi Jules Verne erau nedespărţiţi de ghiozdanul liceanului Anton Holban, după cum îşi aminteşte colegul lui, Aurel Stino), ca pe o poveste de dragoste. Nu mai eram în prima copilărie. Dădusem de gustul unor poveşti întrucîtva diferite. Ghinionul de care era urmărit bietul soldat îndrăgostit pînă peste urechi de dansatoarea de hîrtie mi se părea intolerabil. Eram stresat (cuvîntul nu se inventase) de neputinţa lui de a scăpa de primejdii, de felul cum era aruncat de acolo-acolo de mîini nevăzute. Cineva îl pune pe fereastră. Cine, nu ştim. Fereastra se deschide brusc (de ce?) şi soldatul se trezeşte pe caldarîm, înfipt straşnic cu chivăra între două pietre. Nişte copii, care trec pe acolo, îl scot şi se amuză să-i dea drumul pe canal într-o barcă de hîrtie. Să fie drăcuşorul cu arc din tabacheră la originea tuturor relelor care i se întîmplă? Fapt e că, scăpat de şobolan, nimereşte în burta unui peşte. Biblia n-o citisem, aşa că relaţia cu Iona era exclusă. Ca şi aceea cu balada lui Schiller despre norocul colosal al regelui Midas („Oh, ohne Grenzen ist dein Glück!”). Soldatul ajunge, ca şi inelul regelui, pe masa din bucătărie a casei de unde fusese smuls de soartă. Dar asta nu înseamnă că totul se termină cu bine pentru soldat. Un băieţel rău la suflet (nu-l simţeam, cum nu-i simţeam nici pe cei doi copii de pe stradă, ca făcînd parte din generaţia mea, ba chiar îl uram) ia soldatul şi-l azvîrle în soba aprinsă. De ce? Nimeni n-are răspuns la această întrebare. Nici Andersen cel crud, cum îl voi boteza eu însumi peste cîteva decenii. Dar eu eram convins că soldatul fusese pedepsit pentru dragostea lui. Oare nu de dragul dansatoarei de hîrtie a rămas el pe dinafara cutiei-cazarmă în care înnoptau tovarăşii săi? Pe dansatoare, o nesimţitoare, n-o puteam suferi. Cît despre drăcuşorul cu arc, despre el n-aveam o părere formată. Nu-i descoperisem încă rolul nefast (din gelozie) în moartea soldatului. Celălalt soldat, din „Scăpărătoarea” (aşa au tradus Al.Philippide şi Cassian-Mătăsaru titlul) nu m-a interesat la fel de mult ca acela fără picior de care am vorbit. Prin nu ştiu ce bizar joc al memoriei, de el mi-am reamintit totuşi, peste ani, cînd a trebuit să mă conformez dorinţei fiului meu care nu voia să doarmă fără a auzi o poveste (şi eu făcusem la fel şi, fireşte, mama adormea înaintea mea, povestind, iar eu o trăgeam de mînecă şi rîdeam de cum încurca, prin somn, firul poveştii). „Scăpărătoarea” i-am spus-o fiului meu, nu „Soldatul de plumb”. I-am spus-o de atîtea ori (îi plăcuse la nebunie, nu mai voia să audă alta), încît o ştiu şi astăzi în toate detaliile. Recitind-o nu demult, am constatat un lucru la care nu mă gîndisem: tot repovestind-o am modificat-o mai ales în detalii. „Mica Sirenă” rămîne însă basmul cel mai strălucitor din întreaga mea copilărie, pe care l-am recitit apoi de zeci de ori, cu ochii plini de lacrimi de fiecare dată. Dacă există un personaj pe care să-l fi detestat fără ezitare, acesta a fost Prinţul. Mi se părea inadmisibil (şi nu eram un romantic, iar experienţa dragostei n-o aveam la vîrsta aceea) ca el să calce în picioare cu atîta nepăsare sentimentele Micii Sirene şi sacrificiile ei. Felul în care Mica Sirenă aruncă în apă cuţitul cu care trebuia să-l ucidă pe Prinţ ca să-şi regăsească trupul şi sufletul quasinemuritor mi s-a părut gestul cel mai sublim din toate. Îmi doream o iubită care să renunţe la viaţa veşnică de dragul meu. Cîd, peste ani, am citit „Luceafărul”, am revăzut-o pe Mica Sirenă, l-am revăzut pe Prinţ (el e Cătălina!) şi mi-am zis că, fie şi oprit de Dumnezeu, Hyperion n-a avut forţa Micii Sirene de a striga: mai bine mor decît să îndur o veşnicie fără ea."


Nicolae Manolescu : Viaţă şi cărţi – Amintirile unui cititor de cursă lungă, Editura Paralela 45, Piteşti, 2009, pp.39-43