Margareta îşi dădu seama că
zboară cu o viteză
fantastică.
Mihail Bulgakov
Noapte, lună – disc de gramofon cu
33,5 rotaţii pe minut sonorizând
tristul vals al femeii zburătoare. E
mai departe ea decât
puterea văzului
decât puterea auzului nostru, însă
şi de acolo recunoaşte acest oraş – unul
din puţinele în secolul XX
în care se aude trilul privighetorii
chiar în centrul lui.
Peste acoperişurile înalte şi netede
ca pistele aerodromurilor
amurgul e precum o cafea ce abureşte
la marginea căreia tremură
buzele fripte ale reclamelor de neon.
Numai în vechea şi îngusta stradă tramvaiul
mai face din când în când lumină
cu geamurile, fugitiv...
În strada aceea
Margareta şi-a dăruit şi a primit în dar
primul sărut.
Cum mai simţea atunci lumea!
De duioşie
lacrimile-i luminează obrajii şi acum
când poartă pe buze
ecoul acelor destăinuiri – vis sfâşiat,
vis nevăzut.
(De neatins e trecutul?
Dar poate că răul e trecător precum
Evul Mediu...)
Zbor lin, zbor lin...
În liniştea profundă
aude cum susură sângele ce-i cade clar
din umeri – în vârful degetelor
precum veşnica rază a stelelor peste creştet
din senin, din înalt...
Zbor lin. Oraşu-i jos
prea jos.
– Nici aici, departe-n Univers
inimă
să nu fii insulă, cântă
femeia zburătoare.
1975
